Înaintăm cu submarinul în
apele Mării Caraibilor. În jurul nostru, bancuri rapide de peşti răpitori. Prin
hublou văd un peşte uriaş cum deschide
gura şi înfulecă peştişori dintr-o
înghiţitură. Îi văd dinţii ascuţiţi. Mă mir că are
o limbă diferită de a mea. Căpitanul
caută curenţii potriviţi spre apele liniştite. Scoici uriaşe, melci închişi la
culoare, ruginii ca nisipul. Firele de alge se ridică şi coboară din vîrfuri de
stînci submarine. Într-un buzunar doarme
un căluţ de mare.
partitura simpla de pian
_______________________a___
___ _S_______________ț_
_p__________n_______
e_____a_________
_r___________
sâmbătă, 1 decembrie 2012
duminică, 18 noiembrie 2012
Paris
E
ceaţă deasă pe străzile Parisului! Din loc în loc, lumina din ferestre se
răspîndeşte ca o picătură de ulei pe hârtia cerată.
Merg
cu Capitanul pe Rue d'Avenue. Îi stă bine uniforma cea nouă. Lîngă guler are
brodate două ancoriţe. Siluetele oamenilor se deşiră în faţa noastră sau apar
pe neaşteptate. Păsările înconjoară
cerul de cîteva ori.
Pe
vapor,
Un
oaspete la micul dejun
Noaptea
fusese grea ca o limbă străină
Plină
de si conditionnel
Apoi
o dimineaţă cu pleoape gri-şoarece
Tu, un
maratonist pe ultimii metri
Cu
fularul tricotat încrîncenat
de o doamnă din Senat
de o doamnă din Senat
Te
opreşti în viaţa mea ca un cronometru
Care
măsoară timpurile verbelor
Pe
fiecare sprînceană cu cîte o lună
De pe
care nu s- a făcut nici un salt mortal
O lună
ca prima ninsoare din an
sâmbătă, 10 noiembrie 2012
Cu Frederic pe pod
Frederic mergea ca de obicei optimist printre
tarabele vînzătorilor de legume tîrzii. Gogoşari, morcovi, conopidă...în sfirşit,
piaţa era plină de vînzători. La o tarabă stătea plin de sine
Statu-Palmă-Barbă-Cot şi-l ocăra pe Prîslea cel voinic ba că nu e suficient de
iute, ba că nu e destul de voinic şi altele de genul asta pe care doar cineva
cu numele Statu le poate scorni din gelozie. Prîslea vindea merele ieftin, iar
Statu-Palmă-Barbă-Cot - scump. Normal că îl
prefera toată lumea pe Prîslea. În plus, Prîslea vorbea politicos, aşa cum
vorbea Kant despre modă:
«este de preferat să fii întotdeauna un
smintit în modă decât un smintit în afara modei».
Eu
veneam din direcţia opusă la volanul camionului meu cu legume şi m-am trezit pe
acelaşi pod cu Frederic. El
conducea o maşinărie de epocă. Am ajuns amîndoi la mijlocul podului. Era
imposibil să mai dăm înapoi. Frederic a întors capul şi podul s-a scurtat în
spatele său pănă a ajuns la picior. Frederic a făcut un viraj scurt la dreapta
şi mi-a dat voie să trec. În faţa lui, podul a redevenit lung, iar eu
optimistă. De atunci locul unde noi ne-am întîlnit se numeşte Podul de piatră din piaţă.
marți, 6 noiembrie 2012
În Imperiul bizantin
Portretul
lui Manuel Chrysoloras, care preda la Florenţa - este singura reprezentare a
unui profesor bizantin în exerciţiul funcţiunii care ni s-a păstrat.
Robert
Browning, cap. “Dascălul” în Omul Bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 2000
luni, 29 octombrie 2012
trandafiriu
trandafiriu
amurg de toamnă
curge
lumina ta peste rozele singure
mustesc
frunzele
din
adîncuri sloiurile se topesc în petalele tinere
o pasăre
neagră duce pămîntul pe aripi
zefirului
i se face frig
într-o
sobă fierbinte
arde
o scrisoare de dragoste
cerul e
plin de ghilimele
de
vulturi, sticleţi şi o pitulice
joi, 25 octombrie 2012
rîndul 11, locul 5
Am primit de la Radu o leapşă
despre filme. Mulţumesc pe acestă cale şi pentru cinemateca online.
1. O scenă de film care te face să
plângi.
Deci mă apucă plînsul la tot felul de filme. În copilărie plîngeam la
filme coreene. La cele indiene reuşeam să rezist. Dacă plînsul ar fi o chestie
deliberată şi aş putea alege la ce scenă să sară cămaşa de pe spectatorul care
sunt eu, aş plînge mai curînd la scena revederii decît la cea a despărţirii.
2. Un film pe care îl deteşti.
Mă enerveaza multe, unele cu eroi
civilizatori, cu molime şi alte invazii din care scapă doar doi, filmele lui Mungiu. Acum îmi vine în minte “Braveheart”.
Nu ştiu de ce. Mi se pare culmea de
siropos.
3. Un loc pe care l-ai văzut într-un film şi pe care ai vrut ulterior să îl
vizitezi.
O peşteră, deşertul, Polul Nord. De fapt le-am şi vizitat de cîteva ori.
O peşteră, deşertul, Polul Nord. De fapt le-am şi vizitat de cîteva ori.
4. Cea mai pasională experienţă cinematografică pe care
ai avut-o.
Se făcea ca eram într-un film de Kim Ki Duk...
Se făcea ca eram într-un film de Kim Ki Duk...
5. O secvenţă pe care o iubeşti, povestită în câteva
rânduri.
La punctul asta mi-e cel mai greu să
răspund. Îmi plac anumite flash-uri, dar care luate din context îşi pierd
sensul şi devin ininteligibile. Îmi place
scena din “La strada” cînd Giulietta Masina caută furnici pe marginea drumului.
Îmi
amintesc că era ceva cu o fugă de acasă.
6. Cea mai lungă vizionare din viaţa ta.
Cât a durat. Ce filme ai văzut atunci.
Prin ultimii ani de facultate făceam
cu indivizii cu care stăteam în cameră cîte un maraton cu filme la video. Începeam
să ne uităm dimineaţa, unii adormeau la un moment dat, se trezeau, se uitau în
continuare, şi tot aşa o zi, două. Ziua începea cu filme soft şi se termina cu
filme la care eu mă plictiseam în primele două minute, dar alţii le considerau
educative. Am văzut atunci filme de Bergman, multe desene animate şi foarte multe
prostii.
7. Autorul de cinema pe care l-ai
alege să îţi consemneze viaţa..
Poate Scorsese ar scoate din ea ceva spectaculos, romantic şi cu multe detalii pe care eu le-am uitat.
Poate Scorsese ar scoate din ea ceva spectaculos, romantic şi cu multe detalii pe care eu le-am uitat.
8. Un film pe care crezi că nu
l-ai înţeles.
“Le Sang d'un poète”. Adică mă gîndesc cum de se poate face aşa un film pe
care să îl înteleg numai eu aşa cum îl înţeleg.
9. Un film al cărui umor este pe gustul
tău.
Chaplin, “Goana după aur”.
Chaplin, “Goana după aur”.
10. CD-ul preferat cu muzică de
film.
Încă
îmi place muzica lui Bregovic din “Arizona Dream”
11. O carte de film esenţială..
Nu am citit decît una şi încă nu am terminat-o – “Secolul cinematografului” de Georges Sadoul.
11. O carte de film esenţială..
Nu am citit decît una şi încă nu am terminat-o – “Secolul cinematografului” de Georges Sadoul.
Trimit
leapşa Annei, Aniellei, lui Tibi, Faringomeronului, lui Liviu, Marius, Ovidiu,
Ioanei. Poate au chef într-o zi să scrie...
luni, 22 octombrie 2012
cum e să vii cu o mantie albă pe umeri
Cum e
să
Vii
În
această sală de atelier în care se pozează nud
Cu
ochi de croitor?
Să
torni pe pînzele strălucind de piele şampanie
cîntînd
arcele Afroditei
caii
singurătăţii merg la pas în valuri pînă la un
zîmbet ca al lui Freddy
inestimabil,
inechitabil.
joi, 18 octombrie 2012
duminică, 14 octombrie 2012
Cheia Fa
trenul
plecase din gara Vereşti
şi eu am rămas în sala de aşteptare
pe
ziduri umbrele noastre bete
în
birt aceleaşi femei
alte
mărci de ţigări dar tot chiştoace cu filtru
acelaşi
linoleu verde
Picioarele
tale se încălzeau lîngă sobă
atunci
am văzut că ningea şi era iarnă
o
sanie a oprit pe peron
din cînd
în cînd un om mai arunca un lemn în foc
totul era atît de epic
Rozul
pielii ca zambilele
Obrajii
ca trandafirii
Genunchii
de stînjenei
Pulpele
lalelele
Pîntecele
din flori de gutui
Lujerul
gîtului un crin
Imperial
Coapsele din petale de cală
Părul plin de
flori de bujori
Urechile
ca doi mărgăritari
Calcîiele
din petale subţiri de untişor
Pleoapele
ca
Ochii
Offf
joi, 11 octombrie 2012
Peru
Azi
dimineaţă am plecat din Peru. Personal nu mă aşteptam să se întîmple curînd,
după evenimentul cu sprîncenele. Peruanii au toţi permis de pescuit, iar
peştele din apele lor se numeşte perluciu şi are culoarea cenuşiu perlată. În ţară
se construiesc permanet canale cu aceeaşi tehnică secretă cu care au fost
ridicate şi piramidele lor vechi. O dîră ruginie se zăreşte din loc în loc pe
apa ca un covor persan şi atunci turiştilor le trece o adiere de gheaţă prin vine, dar nu se
întîmplă nimic. Se liniştesc şi se tolănesc din nou pe periniţele de pe puntea vaporaşelor. Poliţia verifică la debarcader gradul de ridicare a
sprîncenelor şi îşi dă sau nu acordul pentru navigare.
Am plecat din Peru în
răcoarea dimineţii. Cerul peste mare este limpede şi norii uşor pointilişti. Pe
punte, căpitanul îmi aruncă o privire de peruzea. Timpul curge ca printr-un
ceas cu apă şi este frumos.
miercuri, 10 octombrie 2012
viraj rural
Colegul meu de catedră mi-a arătat azi cum e posibil ca, după o absenţă de cîteva luni,“Carul cu boi” să se întoarcă brusc pe peretele cu oglindă.
Încă
una din profeţiile lui Eminescu cu privire nu la teoria relativităţii
generalizate, ci cu privire la evenimentele din cancelaria noastră de mîine.
“Sau acei care-şi pun osul
Carul statului de-l mişcă?
Ah, prea ştii mai dinainte
Tot ce-i doare şi ce-i pişcă.»
M. Eminescu-
Aducînd cîntări mulţime
sâmbătă, 6 octombrie 2012
Conversaţie la limită
A fost odată ca niciodată o pădure indigo. Copacii din ea erau violeţi
şi pentru că din trunchiul fiecăruia se desprindeau două ramuri verticale şi
numai două care se înălţau drepte spre cer, ei semănau adesea cu oamenii prinşi
în sfadă sau revăzîndu-se după mulţi ani.
Într-o
noapte, bufniţa se trezi cu o umbră lîngă ea pe creangă. Era o pisică. Răsuflă
uşurată, de obicei vecinele ei nocturne erau cucuvele. Aşa din vorbă în vorbă află bufniţa povestea
căluţului.
În
pădurea mov, în care şi cerul avea reflexe liliachii, existenţa unui căluţ alb
ar fi fost imediat remarcată, dar majoritatea vietăţilor, ca şi bufniţa,
dormeau ziua sau erau ocupate cu diverse chestii lipsite de sens, încît pur şi
simplu orbeau. Noaptea le trezea interesul, pentru că îşi puteau pune la încercare
puterile extrasenzoriale. Deci nu remarcase nimeni că există un căluţ alb,
numai pisica.
Pe
bufniţă o plictiseau povestirile lungi şi ar fi vrut să afle de la pisică multe
dintr-o dată, iar pe pisică o plictisea faptul că trebuie să tot miaune pînă cînd
bufniţa va înţelege. Erau, altfel spus, în plină criză a spiritului geometric. Sau
la sfîrşitul propoziţiei a şaptea a lui Wittgenstein.
Pisica atinse prima fin strunele tăcerii şi începu să toarcă, cercetînd-o cu ochii mari şi rotunzi pe bufniţă.
Pisica atinse prima fin strunele tăcerii şi începu să toarcă, cercetînd-o cu ochii mari şi rotunzi pe bufniţă.
Bufniţa
înţelese în sfîrşit că acest căluţ, care era o prezenţă plăcută, stă adesea
întins pe pajişte şi visează, cu coama plină de albăstrele, că se ocupă cu
antrenamentele piloţilor tineri de la unitatea militară de la lizieră şi că
uneori pleacă în zbor din pădurea mov spre ţinuturi care au tot felul de culori
şi sunete.
marți, 2 octombrie 2012
Simetrie
Toamnă de alamă. Din loc în loc, copacii sunt poleiţi cu aur. Chipurile
îşi păstrează încă bronzul. Merg pe străzile unui oraş est european. Sunt mulţi
salcîmi, unii înfloriţi a doua oară. În faţa mea, o femeie tînără prinde cu
degetele crenguţele şi le goleşte de frunze, apoi deschide mîna şi le lasă să
arunce pe drum în urma ei. Aerul este încremenit, păsările se odihnesc,
oamenii merg încet, pe vîrfuri, atenţi să nu fisureze atmosfera de staniol.
Căpitanul stă închis în birou mult timp, cîteodată vine lîngă mine şi
îmi vorbeşte despre tratate şi schimbări în politica ţărilor lumii. Marea este
nestăpînită şi din cauza asta, pămîntului i se schimbă adesea graniţele.
Merg singură într-un ghetto cu
imigranţi. Sunt des lupte de stradă. Un negru tînăr fuge pe
lîngă mine, cu gîtul înfăşurat într-o eşarfă viu colorată. Are în mînă o
grenadă, îmi face semn să alerg în direcţia opusă lui. Strada este pustie. Mă
incomodează pantofii mei cu toc. Mă descalţ şi mă întorc repede pe vapor. Sunt încă
bulversată de zgomot şi de apropierea morţii. Căpitanul mă strînge la piept şi
mă sărută pe frunte. Apoi ridică ancora. Ne îndepărtăm cu viteză. Este seară, de undeva, din stînga ferestrei mele se
strecoară, ca printr-o pînză de păianjen, lumina lunii.
vineri, 28 septembrie 2012
Melancoliei
Melancolie,
ochii tăi umezi de căprioară
spicele
pletelor tale neatinse de buburuze
piruietele
neterminate din glanda ta pineală
sandalele
zburătoare din
carnea
ta selenară
păienjenişul
degetelor tale mîngîind mărul pe creştet
zîmbetele
tale pentru chipul străin
ca o rochie de mireasă urcată în pod
deschizi
noaptea cu butoni argintii de cămaşă
joi, 27 septembrie 2012
Gherghinele
Este noaptea Anului Nou. Navigăm
pe fluviu şi e plin de sloiuri care plutesc de colo-colo purtate de curent.
Ziua este cald, se topesc, dar în fiecare dimineaţă suntem prizonieri în
mijlocul gheţii. A fost forfotă pînă acum cîteva minute. La miezul nopţii este
petrecere. În bucătărie se găteşte mîncare chinezească. Mi s-au lipit ochii de
o masă plină cu resturi de peşte.
Mirosul, sîngele, tangajul de pînă acum cîteva clipe îmi întorc stomacul
pe dos. Într-un salon, cîţiva bărbaţi discută. În altul sunt femei, vesele,
dezinvolte, îşi admiră toaletele şi machiajul.
În cabina
mea- un dar de la căpitan. O maşinărie de povestit. Are formă de prismă, cu
înălţimea de 30 de centimetri. Cele două baze sunt legate printr-un ax care se termină
în ambele capete cu o cruce de lemn de bambus. Fiecare latură a crucii
desfăşoară, spre opusa ei de la bază- o fîşie lungă, egală cu înălţimea- din
mătase pictată. Fîşiile au forma hexagonală. Sunt în total 8, ori 4, adică 32 de
fîşii de mătase. Axul are patru nişe de
unde ies, atunci cînd se atinge una din fîşiile de pînză, patru plăcuţe de
bambus subţiri. Pe fiecare fîşie este scrisă o
poveste, în limba ţării de origine. Din axul cilindric, plăcuţa de bambus
scoate la iveală un povestitor care o spune.
Povestitorul este pictat în diverse poziţii, în picioare, declamînd, şezînd
întins...Fîşiile de mătase sunt colorate mai ales în alb şi roşu.
A fost
odată, într-o ţară îndepărtată, înconjurată de apă, un prinţ. Prinţul era iubit de popor. Cîteodată chema la curte ţăranii sau muncitorii şi le dădea de băut. Aceştia
se înveseleau sau se întristau şi îi povesteau prinţului întîmplările din
vieţile lor.
-
În partea de
nord a castelului, lîngă păduricea de gherghine este un şanţ foarte adînc,
spuse tăietorul de lemne. Acolo locuieşte de sute de ani un balaur. Este lung
de peste 10 metri
şi mănîncă oameni. Unii au încercat să treacă de pe un deal pe altul traversînd
şanţul şi nu s-au mai întors. Noi le spunem copiilor să nu meargă pe acolo. Gherghinele sunt leacuri bune pentru multe boli,
iar dincolo de rîpă este plin dealul cu copăcei, dar e periculos.
Ceilalţi confirmară.
Într-o dimineaţă, prinţul
se hotărî să urce dealul cu plante medicinale, traversînd rîpa. Şanţul,
acoperit cu crengi ale copacilor crescuţi de o parte şi alta a dealului, s-a
transformat cu trecerea anilor, deceniilor şi secolelor chiar, într-un tunel
prin care străbat din loc în loc firişoare de lumină. Pămîntul
în tunel este moale, pesemne că de undeva vine un pîrîu care se lărgeşte sau
seacă în funcţie de ploi.
Este linişte, doar
plescăitul paşilor prin noroiul care se înmoaie din ce în ce mai mult, apoi un
foşnet foarte aproape de urechea dreaptă şi umbre negre, ca un cortegiu
funerar. Cîţiva lilieci zboară jos, neobişnuiţi cu vreo prezenţă. Prinţul trage
aer în piept, face un salt pe o rădăcină ieşită din pămînt şi în timp ce stă în
echilibru în mijlocul apei, care este din ce în ce mai rece, îşi aminteşte că are
la el o lanternă. S-o aprindă sau nu? Rupe o creangă din copacul de lîngă el şi
verifică adîncimea apei. Încă se poate merge, e mai jos de genunchi. Undeva,
spre stînga se aude un zgomot. Probabil o rozătoare. Printre crengile tavanului
trece din ce în ce mai multă lumină. Este aproape de ieşire. Unul din servitori
taie crenguţele încîlcite şi-i face loc
să iasă.
Îl prinde de mînă şi-l
scoate din fluviu. Prinţului, care e ud leoarcă îi vine să rîdă. În faţă se
întinde însorit si plin de copăcei, dealul eliberat.
-
Gherghinele
sunt plante medicinale de forma sferică, de culoare roşie, cu un miez făinos şi
dulce. Se prepară din ele diverse ceaiuri, dar şi vin. Însă au un gust bun şi
dacă sunt mîncate crude.
Prinţul gustă cîteva. Nu
sunt rele. Pe celălalt deal, curtenii îl ceartă pe prinţ că s-a aventurat
dincolo de rîpă. Prinţul le face semn din mînă să vină după el.
Curtenii au venit într-adevăr,
dar cu topoare şi drujbe, au smuls arborii din rădăcini si au desfiinţat
tunelul. Dar de acum povestea capătă un iz istoric şi nu-l mai interesează pe
prinţ, ci pe domnii din salonul de pe vapor, funcţionari în administraţia
palatului.
Ies din cabina mea. Lîngă
uşă, răsfirate, trei pălării luminoase de regina nopţii. Afară, cerul e plin de artificii.
luni, 24 septembrie 2012
“Cu fusta ei de chiparoase”
Prima apariţie publică a lui Orlando după ce, într-o dimineaţă s-a
trezit femeie.
sâmbătă, 22 septembrie 2012
Cu Frederic în bucătărie
Noapte neagră, aproape mov din cauza vîntului şi norilor care acoperă
din cînd în cînd luna. Frederic se grăbeşte. Şi mie mi-e foame, dar satul e
necunoscut şi pe uliţi nici un om. Încerc să desluşesc ceva. Trecem aproape de
garduri şi ne latră cîinii. Întîi unul, apoi altul, în scurt timp un urlet
lung, întrerupt de respiraţii. Cîinii sunt în
curţi, nu ne este frică de ei. Nici un om nu iese la poartă să vadă cine i-a
stîrnit. Mă binedispune lătratul. Mult timp nu am auzit cîini.
Ajungem.
Frederic scoate o cheie dintr-un cîrlig de lîngă stîlpul porţii şi deschide.
Casa este mică, departe, în capătul curţii şi are ferestrele luminate. Batem.
Iese o femeie înaltă, cu părul prins în coc şi cu un şorţ cu volane negre. Îşi
dezleagă şorţul cînd îl vede pe Frederic.
-
Stăm la masă,
spune Frederic. Şi grăbeşte-te.
Femeia mă prinde de
umeri, e mai înaltă decît mine, cred că vrea să mă îmbrăţişeze, dar îmi
aranjează doar gulerul bluzei şi mă conduce într-o parte a bucătăriei. Îmi ia
haina. În bucătărie e cald şi vesel, pe masă e o vază cu flori de toamnă. Femeia începe să mestece cu lingura într-o oală încet.
Ridică lingura şi lasă să se scurgă din ea
lichidul colorat înapoi. Nu îmi mai este foame. Nu mai am chef să mănînc.
Frederic o priveşte indiferent. Ne ridicăm şi plecăm. Ieşim din curte, închide
poarta şi pune cheia înapoi lîngă stîlp.
Pe uliţă e linişte. Luna, aurie ca o plăcintă rumenită ne luminează
drumul pînă la primul han.
vineri, 21 septembrie 2012
epistolă florii soarelui
Ţiuie
crengile nucilor încărcate cu grauri
Sub
aripi cu lanuri cuminţi
Ca
vîntul, ca norul, ca visul
Porumbiţa
aurie fulguieşte
Stele
mioape închid fereastra verii în nas
Prin
sufletul meu se plimbă în linişte doi moi
urşi polari
miercuri, 19 septembrie 2012
sâmbătă, 15 septembrie 2012
Se repetă septembrie
Se repetă septembrie
Din
stejari cad ghindele ca ouă pierdute din cuib
Nestatornicii nori îşi varsă oful peste efemerele frunze
Unde esti
tu primăvara mea
Cu brazii
tăi
Cu
pinii tăi
Unde-ţi
sunt cocorii
înzecitelor
întoarceri
vineri, 14 septembrie 2012
Scaunul
Bilo
se pregătea să vină la consiliu. Să ştiţi că Bilo este un personaj important
pentru tîrgul său, deşi nici numele şi nici apariţiile sale publice rare nu par
să confirme. De fapt, el este important datorită unui secret pe care vi-l
dezvălui ca să-l transform în personajul principal al acestei săptămîni. Ori
de cîte ori intra într-o încăpere, Bilo era invitat să se aşeze pe un scaun.
Din acel moment, toate persoanele dinăuntru stăteau cu sufletul la gură
urmărind reacţia lui. Nu întotdeauna el se aşeza pe scaunul care îi fusese
oferit. Uneori alegea un alt scaun aiurea, alteori ieşea din sală şi venea cu scaunul
portarului sau al secretarei sau pur şi simplu ridica pe cineva în picioare şi
îi lua scaunul. Nimeni nu se supăra pe Bilo. În instituţiile unde Bilo era
invitat, se zvonea că, dacă te aşezi pe scaunul pe care a stat el, vei avea un
an norocos, care îţi va aduce nişte onoruri, onorarii şi funcţii. Bilo nu
vorbea niciodată despre asta, nu încuraja apropourile. Pentru un străin, tot ce
se întîmpla în jurul lui Bilo ar fi părut ciudat, stupid sau chiar jignitor,
dar pentru oamenii care îl cunoscuseră şi luaseră parte în aceeaşi încăpere cu
el la un consiliu, nu era nimic neînregulă. Cînd se termina consiliul şi Bilo se
ridica să plece, toţi ţîşneau de pe scaunele lor şi veneau în jurul scaunului
unde începea o adevărată luptă. Încercau să se stăpînească pînă cînd eroul
ieşea dn încăpere, dar cu greu reuşeau. Fiecare punea cîte o mînă, un deget, cotul,
îşi atingea o coapsă sau şoldul de scaun, pregătit să se aşeze întîiul, se împingeau şi se călcau. La consiliul de astăzi, participanţii s-au aşezat cîte doi pe scaun lăsînd multe scaune libere în aşteptarea lui Bilo.
Şefii vedeau în atitudinea lui Bilo semne că ar trebui să practice un management japonez şi să-l abandoneze pe cel european, subalternii- semne ale victoriei luptei sindicale, responsabilii cu finaţele semne ale vizitei fiscului. In sfîrşit, Bilo îşi şterse ochelarii de cîteva fire de praf şi apăsă pe clanţă.
Şefii vedeau în atitudinea lui Bilo semne că ar trebui să practice un management japonez şi să-l abandoneze pe cel european, subalternii- semne ale victoriei luptei sindicale, responsabilii cu finaţele semne ale vizitei fiscului. In sfîrşit, Bilo îşi şterse ochelarii de cîteva fire de praf şi apăsă pe clanţă.
reverie de toamnă
Aerul este mătăsos şi soarele blînd. Nu mai ştiu dacă e zi
sau noapte.
Pe culoarul lung şi întunecos dintre cabine am văzut o dîră
de lumină. Venea de jos, dinspre podea.
În bibliotecă sunt cîteva porţelanuri şi printre ele o frumoasă curtezană cu
degete albe şi delicate. Pe arătător îi poposeşte un fluture. Căpitanul, la un
birou cu o carafă de vin în faţă şi privirea aţintită asupra femeii de zăpadă.
Am plecat singură pe punte. Vîntul adie uşor, marea este limpede. În ea murmură
pîraiele vesel. Mi-am amintit că în bibliotecă nu era aprinsă nici o lumină.
Picioarele lui luminau.
marți, 4 septembrie 2012
Miji
Într-o dimineaţă căpitanul a venit în cabina mea. De obicei ne întîlnim în restaurant sau pe punte, aşa că am fost surprinsă puţin. A scos din sîn o hartă făcută sul şi a desfăşurat-o pe noptieră. Mi-a arătat o insulă în mijlocul oceanului, o insulă în formă de ureche, apoi mi-a făcut semn să mă îmbrac repede. Marinarii pregătiseră barca cu motor. Am plecat în trombă. Vaporul în spatele nostru se vedea din ce în ce mai mic. În cele din urmă s-a transformat în doar două forme geometrice simple, ca într-un desen de copii. Depărtarea de vapor mi-a accentuat un pic senzaţia de vulnerabilitate, dar căpitanul, ca de obicei a ştiut şi m-a chemat aproape, mi-a explicat cum funcţionează bordul şalupei.
- Totul este computerizat, e simplu, poţi să faci o beţie în mijlocul oceanului şi apoi să dormi dus, barca nu se opreşte, iar noi suntem oricum aproape de insulă. Numai dacă începe o furtună trebuie să fii atentă.
Am oprit într-un golf mic, cu mici ambarcaţiuni de vacanţă şi cîteva bărci de pescuit.
Căpitanul trebuia să dicute afaceri şi m-a lăsat să-l aştept cîteva ore. Am plecat să vizitez insula, era mică, în două ore se făcea un tur complet. Cîteva hoteluri, cafenele, un mic cartier de locuinţe cochete, cu două etaje, cîteva străduţe cu case acoperite de iederă. Particularitatea insulei erau pîrîurile care curgeau paralel cu străzile, traversau unele din grădini şi din loc în loc se strîngeau în mici ochiuri de apă în care erau amenajate fîntîni arteziene. Localnicii erau puţini, îmbrăcaţi mai subţire decît turiştii. Pe insulă vremea se schimba uneori brusc. Acum soarele ardea puternic. Îmi venea să intru şi eu într-o fîntînă din asta arteziană şi să mă bălăcesc cum făceau copiii de ţigani în oraşul meu. M-am aşezat pe o bancă în plin soare. Dintr-o casă a ieşit o fată tînără. Pîrîul din faţa porţii se lărgise şi era greu de traversat cu pasul. Nu mă pricepeam cum s-o ajut altfel decît luînd-o în braţe.
S-a aşezat apoi pe bancă lîngă mine şi a început să scruteze cerul.
-Astăzi o să fie furtună, mi-a spus, trebuie să te îmbraci mai gros şi să te grăbeşti spre casă.
Eu nu simţeam nimic, aerul era încremenit şi cîte o frunză cădea de plictiseală din copacul de lîngă noi ocolindu-ne ca un zîmbet superior în colţul gurii. Vocea fetei era uşor cîntată, m-am gîndit la ea ca la un fel de poezie
Vocea ei urcă şi coboară coline,
zaboveşte în beciuri şi mansarde
cîteodată se opreşte pe o silabă ca un albatros pe ţărm
întinde mîna, mîna ei de voce pe spice, pe struguri, pe un creştet de copil
Tăceam amîndouă, dar tăcerea mea era mai obositoare.
Mi se părea că dacă nu îi spun nimic, o să ne dizolvăm amîndouă în pîrîiaşul de pe stradă şi municipalitatea o să facă pe locul nostru o fîntînă arteziană.
Ca să împiedic aşa o catastrofă, am plecat repede în port.
Căpitanul mă aştepta puţin nemulţumit. Norii se răsfiraseră pe cer ca o pînză lungă de voal. Am plecat încet spre vapor. Într-adevăr, a fost furtună, dar am ajuns cu bine. Acum este noapte. Toate pisicile de mare sunt negre acum. Pînă şi luna e neagră.
duminică, 12 august 2012
joi, 9 august 2012
Pastorală
În pădurea adîncă de o sută de acri
E o linişte încît toţi copacii stau smirnă.
Asta îmi aminteşte de noi doi:
vîntul cîntînd din flaut,
foşnetul animalelor speriate de alte animale
peste şesuri trec turmele
clinchetul mieilor
ca un tînăr păstor sprijinit în toiag
vîntul adună fluturii şi-i asortează cu florile de cîmp, albastru lîngă albastru, galben lîngă galben
muntele se topeşte şi el
în puhoiul rîului
se adapă vitele şi cîinii fugari
peste şesuri trec turmele
oamenii cîntă
greierii ascultă
miercuri, 1 august 2012
Vernisaj în Alexanderplatz
Din portul Berlinului de Est pînă în Alexanderplatz străzile sunt largi, cu copaci rari pe margine. Circulă maşini puţine şi din cînd în cînd, lunatică o bicicletă cu un adult. Clădirile sunt masive şi rare, din loc în loc fabrici părăsite şi blocuri neterminate. În centrul oraşului este un teren viran, locul unei fundaţii pentru un edificiu care n-a mai fost ridicat. Distanţele între intersecţii sunt mari, se merge mult în linie dreaptă, iar populaţia pare să fi migrat toată către Vest.
În Alexanderplatz este un vernisaj cu temă istorică. Pe panouri mari sunt imaginate scene din istoria Germaniei ultimului secol. Războiul, bombardamentele, zidul, rămăşiţele zidului, fulgurante crize economice, mitinguri. Tablourile înfăţişează scenele istorice într-o manieră domestică, cu puţine personaje, pline de culoare şi tensiune. Suntem conduşi de un ghid portughez, cu părul negru ondulat. Pronunţă „h- urile” cu un accent dulce. Căpitanul discută aprins cu el. Sunt amîndoi bronzaţi şi pasionaţi de istorie. Eu îmi închipui că de fapt îi interesează formula secretă a briantinei. Am rămas cîţiva paşi în urmă şi i-am pierdut din vedere. Un neamţ înalt şi blond, cu un copil mic în braţe îmi arată ieşirea spre Berlinul de Vest, îmi vorbeşte calm şi blînd. Vocea lui mă conduce spre o schimbare radicală de peisaj: clădiri multe cu destinaţie comercială, aglomeraţie, un aer luminos, oamenii veseli şi senini. Ma simt din nou în prezent pentru cîteva clipe, deşi acest fapt este înspăimîntător cînd se întîmplă dintr-o dată.
Pe vapor, căpitanul şi ghidul portughez joacă serioşi o partidă de şah.
Mă aşez pe o băncuţă lîngă ei şi închid ochii cîteva clipe. Plecările noastre din port sunt mereu surprinzătoare. Vaporul porneşte toate motoarele şi se răsuceşte 40 de grade spre stînga, apoi ţărmul, portul, celelalte nave devin din ce în ce mai absente. În cîteva minute simţim vîntul cum ne vîjîie la urechi, suntem doar noi, păsările, norii şi în faţă albastrul nesfîrşit.
vineri, 27 iulie 2012
sfera norilor ficşi
Mergem cu o viteză foarte mare, vîntul ne ajută. În jurul meu se întîmplă multe, trec stoluri de păsări grăbite, semn că undeva aproape este pămîntul.
miercuri, 25 iulie 2012
Amsterdam
Am ajuns la Amsterdam chiar la sărbătoarea reginei. Mai mult, de ziua de naştere a reginei, care este o dată la patru ani, pe 29 februarie. Am uitat să vă spun că aici, acum este februarie. Fiind năcută în această zi, poporul olandez aşteaptă cu bucurie ziua ei de naştere ca să sărbătorească. Oraşul era plin de oamenii îmbrăcaţi vesel, cu coifuri colorate împodobite cu panglici de mătase. Toţi mîncau îngheţată şi ronţăiau acadele. Însă ziua era importantă şi pentru un alt eveniment.
În apropierea palatului regal era o nuntă, nunta prinţesei moştenitoare. Toţi priveau, ca la orice fel de nuntă, numai în faţă. Numai prinţesa moştenitoare a întors brusc capul, s-a uitat în mulţime şi m-a fixat pe mine cu privirea. Bineînţeles ca mulţi oameni au crezut că îi priveşte pe ei, dar prinţesa a plecat în fugă de lîngă mire şi de lîngă nuntaşi, a coborît treptele, a venit la mine, m-a îmbrăţişat, apoi a scos din poşetuţa ei de dantelă o scrisorică pentru căpitan. Am devenit preţ de cîteva clipe un personaj foarte important în Olanda, dar atît de repede s-a petrecut totul, încît ziariştii şi garda de corp încă nu s-au dezmeticit. Dar numai cîteva clipe, pentru că prinţesa a aruncat buchetul de mireasă şi tot oraşul a uitat pe loc că exist. M-am întors pe vapor traversînd cîteva străduţe pustii pavate cu piatră cubică. Pînă şi ferestrele caselor erau vesele, aveau flori pe pervaze şi erau toate deschise.
...................
Am călătorit cîteva zile în Persia. Căpitanul dorea să trateze nişte afaceri cu prinţul Persiei şi a dorit să îl însoţesc. Fiind o ţară înconjurată de apă, oraşele persane au mulţi palmieri. Palatul prinţului era în deşert, în mijlocul unei oaze. A trebuit să mergem cu elicopterul. Eu, care aveam capul plin de filme cu caravane, mi-am închipuit fel de fel de întîmplări legate de lipsa apei şi fete morgane. Dar am ajuns într-un timp foarte scurt.
În palat era linişte, dar nu era sumbru. Fiecare încăpere a palatului este perfect izolată faţă de celelalte, aşa încît în unele poate fi forfotă şi glasuri puternice, în altele se poate studia, în altele se cîntă şi chiar sunt amenajate bazine cu apă unde femeile şi copiii îşi petrec o parte din zi.
În camera prinţului, mai ales cînd are treburi importante, politice sau economice, nu intră femei, dar prinţul ţine la căpitanul meu şi mi-a dat voie să stau pe o pernuţă undeva lîngă divanul pe care era aşezat el. Abia cînd m-am aşezat am zărit tigrul. La spatele prinţului, cît el de lung, stătea un tigru alb şi dormea. Prinţul îşi trecea degetele prin blana lui în timp ce vorbea. Erau drăgălaşi şi înspăimîntători. Cînd s-a terminat conversaţia, prinţul i-a întins mîna căpitanului şi tigrul, privat de mîngîiere s-a trezit şi ne-a privit pe mine şi căpitan cu interes.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






















