Conversaţie la limită

A fost odată ca niciodată o pădure indigo. Copacii din ea erau violeţi şi pentru că din trunchiul fiecăruia se desprindeau două ramuri verticale şi numai două care se înălţau drepte spre cer, ei semănau adesea cu oamenii prinşi în sfadă sau revăzîndu-se după mulţi ani.

Într-o noapte, bufniţa se trezi cu o umbră lîngă ea pe creangă. Era o pisică. Răsuflă uşurată, de obicei vecinele ei nocturne erau cucuvele.  Aşa din vorbă în vorbă află bufniţa povestea căluţului.

În pădurea mov, în care şi cerul avea reflexe liliachii, existenţa unui căluţ alb ar fi fost imediat remarcată, dar majoritatea vietăţilor, ca şi bufniţa, dormeau ziua sau erau ocupate cu diverse chestii lipsite de sens, încît pur şi simplu orbeau. Noaptea le trezea interesul, pentru că îşi puteau pune la încercare puterile extrasenzoriale. Deci nu remarcase nimeni că există un căluţ alb, numai pisica.

Pe bufniţă o plictiseau povestirile lungi şi ar fi vrut să afle de la pisică multe dintr-o dată, iar pe pisică o plictisea faptul că trebuie să tot miaune pînă cînd bufniţa va înţelege. Erau, altfel spus, în plină criză a spiritului geometric. Sau la sfîrşitul propoziţiei a şaptea a lui Wittgenstein. 
Pisica atinse prima fin strunele tăcerii şi  începu să toarcă, cercetînd-o cu ochii mari şi rotunzi pe bufniţă.

Bufniţa înţelese în sfîrşit că acest căluţ, care era o prezenţă plăcută, stă adesea întins pe pajişte şi visează, cu coama plină de albăstrele, că se ocupă cu antrenamentele piloţilor tineri de la unitatea militară de la lizieră şi că uneori pleacă în zbor din pădurea mov spre ţinuturi care au tot felul de culori şi sunete.