optimism

Cheia Fa

trenul plecase din gara Vereşti

şi eu am rămas în sala de aşteptare

pe ziduri umbrele noastre bete

în birt aceleaşi femei

alte mărci de ţigări dar tot chiştoace cu filtru

acelaşi linoleu verde

Picioarele tale se încălzeau lîngă sobă

atunci am văzut că ningea şi era iarnă

o sanie a oprit pe peron

din cînd în cînd un om mai arunca un lemn în foc

totul era atît de epic

Rozul pielii ca zambilele

Obrajii ca trandafirii

Genunchii de stînjenei

Pulpele lalelele

Pîntecele din flori de gutui

Lujerul gîtului un crin

Imperial

Coapsele din petale de cală

Părul plin de flori de bujori

Urechile ca doi mărgăritari

Calcîiele din petale subţiri de untişor

Pleoapele ca

Ochii

Offf

Peru

Azi dimineaţă am plecat din Peru. Personal nu mă aşteptam să se întîmple curînd, după evenimentul cu sprîncenele. Peruanii au toţi permis de pescuit, iar peştele din apele lor se numeşte perluciu şi are culoarea cenuşiu perlată. În ţară se construiesc permanet canale cu aceeaşi tehnică secretă cu care au fost ridicate şi piramidele lor vechi. O dîră ruginie se zăreşte din loc în loc pe apa ca un covor persan şi atunci turiştilor le trece o adiere de gheaţă prin vine, dar nu se întîmplă nimic. Se liniştesc şi se tolănesc din nou pe periniţele de pe puntea vaporaşelor. Poliţia verifică la debarcader gradul de ridicare a sprîncenelor şi îşi dă sau nu acordul pentru navigare. 

Am plecat din Peru în răcoarea dimineţii. Cerul peste mare este limpede şi norii uşor pointilişti. Pe punte, căpitanul îmi aruncă o privire de peruzea. Timpul curge ca printr-un ceas cu apă şi este frumos.

viraj rural

Colegul meu de catedră mi-a arătat azi cum e posibil ca, după o absenţă de cîteva luni,“Carul cu boi” să se întoarcă brusc pe peretele cu oglindă.

Încă una din profeţiile lui Eminescu cu privire nu la teoria relativităţii generalizate, ci cu privire la evenimentele din cancelaria noastră de mîine.

“Sau acei care-şi pun osul

Carul statului de-l mişcă?

Ah, prea ştii mai dinainte

Tot ce-i doare şi ce-i pişcă.»

M. Eminescu- Aducînd cîntări mulţime 

Conversaţie la limită

A fost odată ca niciodată o pădure indigo. Copacii din ea erau violeţi şi pentru că din trunchiul fiecăruia se desprindeau două ramuri verticale şi numai două care se înălţau drepte spre cer, ei semănau adesea cu oamenii prinşi în sfadă sau revăzîndu-se după mulţi ani.

Într-o noapte, bufniţa se trezi cu o umbră lîngă ea pe creangă. Era o pisică. Răsuflă uşurată, de obicei vecinele ei nocturne erau cucuvele.  Aşa din vorbă în vorbă află bufniţa povestea căluţului.

În pădurea mov, în care şi cerul avea reflexe liliachii, existenţa unui căluţ alb ar fi fost imediat remarcată, dar majoritatea vietăţilor, ca şi bufniţa, dormeau ziua sau erau ocupate cu diverse chestii lipsite de sens, încît pur şi simplu orbeau. Noaptea le trezea interesul, pentru că îşi puteau pune la încercare puterile extrasenzoriale. Deci nu remarcase nimeni că există un căluţ alb, numai pisica.

Pe bufniţă o plictiseau povestirile lungi şi ar fi vrut să afle de la pisică multe dintr-o dată, iar pe pisică o plictisea faptul că trebuie să tot miaune pînă cînd bufniţa va înţelege. Erau, altfel spus, în plină criză a spiritului geometric. Sau la sfîrşitul propoziţiei a şaptea a lui Wittgenstein. 
Pisica atinse prima fin strunele tăcerii şi  începu să toarcă, cercetînd-o cu ochii mari şi rotunzi pe bufniţă.

Bufniţa înţelese în sfîrşit că acest căluţ, care era o prezenţă plăcută, stă adesea întins pe pajişte şi visează, cu coama plină de albăstrele, că se ocupă cu antrenamentele piloţilor tineri de la unitatea militară de la lizieră şi că uneori pleacă în zbor din pădurea mov spre ţinuturi care au tot felul de culori şi sunete. 

Simetrie

Toamnă de alamă. Din loc în loc, copacii sunt poleiţi cu aur. Chipurile îşi păstrează încă bronzul. Merg pe străzile unui oraş est european. Sunt mulţi salcîmi, unii înfloriţi a doua oară. În faţa mea, o femeie tînără prinde cu degetele crenguţele şi le goleşte de frunze, apoi deschide mîna şi le lasă să arunce pe drum în urma ei. Aerul este încremenit, păsările se odihnesc, oamenii merg încet, pe vîrfuri, atenţi să nu fisureze atmosfera de staniol.

Căpitanul stă închis în birou mult timp, cîteodată vine lîngă mine şi îmi vorbeşte despre tratate şi schimbări în politica ţărilor lumii. Marea este nestăpînită şi din cauza asta, pămîntului i se schimbă adesea graniţele.

Merg singură într-un  ghetto cu imigranţi. Sunt des lupte de stradă. Un negru tînăr fuge pe lîngă mine, cu gîtul înfăşurat într-o eşarfă viu colorată. Are în mînă o grenadă, îmi face semn să alerg în direcţia opusă lui. Strada este pustie. Mă incomodează pantofii mei cu toc. Mă descalţ şi mă întorc repede pe vapor. Sunt încă bulversată de zgomot şi de apropierea morţii. Căpitanul mă strînge la piept şi mă sărută pe frunte. Apoi ridică ancora. Ne îndepărtăm cu viteză. Este seară, de undeva, din stînga ferestrei mele se strecoară, ca printr-o pînză de păianjen, lumina lunii.

Melancoliei

Melancolie, ochii tăi umezi de căprioară

spicele pletelor tale neatinse de buburuze

piruietele neterminate din glanda ta pineală

sandalele zburătoare din

carnea ta selenară

păienjenişul degetelor tale mîngîind mărul pe creştet

zîmbetele tale pentru chipul străin

ca o rochie de mireasă urcată în pod

deschizi noaptea cu butoni argintii de cămaşă

Gherghinele

Este noaptea Anului Nou.  Navigăm pe fluviu şi e plin de sloiuri care plutesc de colo-colo purtate de curent. Ziua este cald, se topesc, dar în fiecare dimineaţă suntem prizonieri în mijlocul gheţii. A fost forfotă pînă acum cîteva minute. La miezul nopţii este petrecere. În bucătărie se găteşte mîncare chinezească. Mi s-au lipit ochii de o masă plină cu resturi de peşte.  Mirosul, sîngele, tangajul de pînă acum cîteva clipe îmi întorc stomacul pe dos. Într-un salon, cîţiva bărbaţi discută. În altul sunt femei, vesele, dezinvolte, îşi admiră toaletele şi machiajul.

În cabina mea- un dar de la căpitan. O maşinărie de povestit. Are formă de prismă, cu înălţimea de 30 de centimetri. Cele două baze sunt legate printr-un ax care se termină în ambele capete cu o cruce de lemn de bambus. Fiecare latură a crucii desfăşoară, spre opusa ei de la bază- o fîşie lungă, egală cu înălţimea- din mătase pictată. Fîşiile au forma hexagonală. Sunt în total 8, ori 4, adică 32 de fîşii de mătase.  Axul are patru nişe de unde ies, atunci cînd se atinge una din fîşiile de pînză, patru plăcuţe de bambus subţiri. Pe fiecare fîşie este scrisă o poveste, în limba ţării de origine. Din axul cilindric, plăcuţa de bambus scoate la iveală un povestitor care o  spune. Povestitorul este pictat în diverse poziţii, în picioare, declamînd, şezînd întins...Fîşiile de mătase sunt colorate mai ales în alb şi roşu.

A fost odată, într-o ţară îndepărtată, înconjurată de apă, un prinţ. Prinţul era iubit de popor. Cîteodată chema la curte ţăranii sau muncitorii şi le dădea de băut. Aceştia se înveseleau sau se întristau şi îi povesteau prinţului întîmplările din vieţile lor.

-          În partea de nord a castelului, lîngă păduricea de gherghine este un şanţ foarte adînc, spuse tăietorul de lemne. Acolo locuieşte de sute de ani un balaur. Este lung de peste 10 metri şi mănîncă oameni. Unii au încercat să treacă de pe un deal pe altul traversînd şanţul şi nu s-au mai întors. Noi le spunem copiilor să nu meargă pe acolo. Gherghinele sunt leacuri bune pentru multe boli, iar dincolo de rîpă este plin dealul cu copăcei, dar e periculos.

Ceilalţi confirmară.

Într-o dimineaţă, prinţul se hotărî să urce dealul cu plante medicinale, traversînd rîpa. Şanţul, acoperit cu crengi ale copacilor crescuţi de o parte şi alta a dealului, s-a transformat cu trecerea anilor, deceniilor şi secolelor chiar, într-un tunel prin care străbat din loc în loc firişoare de lumină.  Pămîntul în tunel este moale, pesemne că de undeva vine un pîrîu care se lărgeşte sau seacă în funcţie de ploi.

Este linişte, doar plescăitul paşilor prin noroiul care se înmoaie din ce în ce mai mult, apoi un foşnet foarte aproape de urechea dreaptă şi umbre negre, ca un cortegiu funerar. Cîţiva lilieci zboară jos, neobişnuiţi cu vreo prezenţă. Prinţul trage aer în piept, face un salt pe o rădăcină ieşită din pămînt şi în timp ce stă în echilibru în mijlocul apei, care este din ce în ce mai rece, îşi aminteşte că are la el o lanternă. S-o aprindă sau nu? Rupe o creangă din copacul de lîngă el şi verifică adîncimea apei.  Încă se poate merge, e mai jos de genunchi. Undeva, spre stînga se aude un zgomot. Probabil o rozătoare. Printre crengile tavanului trece din ce în ce mai multă lumină. Este aproape de ieşire. Unul din servitori taie crenguţele încîlcite şi-i  face loc să iasă.

Îl prinde de mînă şi-l scoate din fluviu. Prinţului, care e ud leoarcă îi vine să rîdă. În faţă se întinde însorit si plin de copăcei, dealul eliberat.  

-          Gherghinele sunt plante medicinale de forma sferică, de culoare roşie, cu un miez făinos şi dulce. Se prepară din ele diverse ceaiuri, dar şi vin. Însă au un gust bun şi dacă sunt mîncate crude.

Prinţul gustă cîteva. Nu sunt rele. Pe celălalt deal, curtenii îl ceartă pe prinţ că s-a aventurat dincolo de rîpă. Prinţul le face semn din mînă să vină după el.

Curtenii au venit într-adevăr, dar cu topoare şi drujbe, au smuls arborii din rădăcini si au desfiinţat tunelul. Dar de acum povestea capătă un iz istoric şi nu-l mai interesează pe prinţ, ci pe domnii din salonul de pe vapor, funcţionari în administraţia palatului.  

Ies din cabina mea. Lîngă uşă, răsfirate, trei pălării luminoase de regina nopţii. Afară, cerul e plin de artificii.

“Cu fusta ei de chiparoase”

Prima apariţie publică a lui Orlando după ce, într-o dimineaţă s-a trezit femeie. 

Cu Frederic în bucătărie

Noapte neagră, aproape mov din cauza vîntului şi norilor care acoperă din cînd în cînd luna. Frederic se grăbeşte. Şi mie mi-e foame, dar satul e necunoscut şi pe uliţi nici un om. Încerc să desluşesc ceva. Trecem aproape de garduri şi ne latră cîinii. Întîi unul, apoi altul, în scurt timp un urlet lung, întrerupt de respiraţii. Cîinii sunt în curţi, nu ne este frică de ei. Nici un om nu iese la poartă să vadă cine i-a stîrnit. Mă binedispune lătratul. Mult timp nu am auzit cîini.

Ajungem. Frederic scoate o cheie dintr-un cîrlig de lîngă stîlpul porţii şi deschide. Casa este mică, departe, în capătul curţii şi are ferestrele luminate. Batem. Iese o femeie înaltă, cu părul prins în coc şi cu un şorţ cu volane negre. Îşi dezleagă şorţul cînd îl vede pe Frederic.

-          Stăm la masă, spune Frederic. Şi grăbeşte-te.

Femeia mă prinde de umeri, e mai înaltă decît mine, cred că vrea să mă îmbrăţişeze, dar îmi aranjează doar gulerul bluzei şi mă conduce într-o parte a bucătăriei. Îmi ia haina. În bucătărie e cald şi vesel, pe masă e o vază cu flori de toamnă. Femeia începe să mestece cu lingura într-o oală încet. Ridică lingura şi lasă să se scurgă din ea lichidul colorat înapoi. Nu îmi mai este foame. Nu mai am chef să mănînc. Frederic o priveşte indiferent. Ne ridicăm şi plecăm. Ieşim din curte, închide poarta şi pune cheia înapoi lîngă stîlp.  Pe uliţă e linişte. Luna, aurie ca o plăcintă rumenită ne luminează drumul pînă la primul han. 

epistolă florii soarelui

Ţiuie crengile nucilor încărcate cu grauri

Sub aripi cu lanuri cuminţi

Ca vîntul, ca norul, ca visul

Porumbiţa aurie fulguieşte

Stele mioape închid fereastra verii în nas

Prin sufletul meu se plimbă în linişte doi moi 

urşi polari

William Holman Hunt- Iisus în templu

Se repetă septembrie

Se repetă septembrie

Din stejari cad ghindele ca ouă pierdute din cuib

Nestatornicii nori îşi varsă oful peste efemerele frunze

Unde esti tu primăvara mea

Cu brazii tăi

Cu pinii tăi

Unde-ţi sunt cocorii

înzecitelor întoarceri

Scaunul

Bilo se pregătea să vină la consiliu. Să ştiţi că Bilo este un personaj important pentru tîrgul său, deşi nici numele şi nici apariţiile sale publice rare nu par să confirme. De fapt, el este important datorită unui secret pe care vi-l dezvălui ca să-l transform în personajul principal al acestei săptămîni. Ori de cîte ori intra într-o încăpere, Bilo era invitat să se aşeze pe un scaun. Din acel moment, toate persoanele dinăuntru stăteau cu sufletul la gură urmărind reacţia lui. Nu întotdeauna el se aşeza pe scaunul care îi fusese oferit. Uneori alegea un alt scaun aiurea, alteori ieşea din sală şi venea cu scaunul portarului sau al secretarei sau pur şi simplu ridica pe cineva în picioare şi îi lua scaunul. Nimeni nu se supăra pe Bilo. În instituţiile unde Bilo era invitat, se zvonea că, dacă te aşezi pe scaunul pe care a stat el, vei avea un an norocos, care îţi va aduce nişte onoruri, onorarii şi funcţii. Bilo nu vorbea niciodată despre asta, nu încuraja apropourile. Pentru un străin, tot ce se întîmpla în jurul lui Bilo ar fi părut ciudat, stupid sau chiar jignitor, dar pentru oamenii care îl cunoscuseră şi luaseră parte în aceeaşi încăpere cu el la un consiliu, nu era nimic neînregulă. Cînd se termina consiliul şi Bilo se ridica să plece, toţi ţîşneau de pe scaunele lor şi veneau în jurul scaunului unde începea o adevărată luptă. Încercau să se stăpînească pînă cînd eroul ieşea dn încăpere, dar cu greu reuşeau. Fiecare punea cîte o mînă, un deget, cotul, îşi atingea o coapsă sau şoldul de scaun, pregătit să se aşeze întîiul, se împingeau şi se călcau. La consiliul de astăzi, participanţii s-au aşezat cîte doi pe scaun lăsînd multe scaune  libere în aşteptarea lui Bilo. 
Şefii vedeau în atitudinea lui Bilo semne că ar trebui să practice un management japonez şi să-l abandoneze pe cel european, subalternii- semne ale victoriei luptei sindicale,  responsabilii cu finaţele semne ale vizitei fiscului. In sfîrşit, Bilo îşi şterse ochelarii de cîteva fire de praf şi apăsă pe clanţă. 

reverie de toamnă

Aerul este mătăsos şi soarele blînd. Nu mai ştiu dacă e zi sau noapte.

Pe culoarul lung şi întunecos dintre cabine am văzut o dîră de lumină. Venea de jos,  dinspre podea. În bibliotecă sunt cîteva porţelanuri şi printre ele o frumoasă curtezană cu degete albe şi delicate. Pe arătător îi poposeşte un fluture. Căpitanul, la un birou cu o carafă de vin în faţă şi privirea aţintită asupra femeii de zăpadă. Am plecat singură pe punte. Vîntul adie uşor, marea este limpede. În ea murmură pîraiele vesel. Mi-am amintit că în bibliotecă nu era aprinsă nici o lumină. Picioarele lui luminau.

Miji

Într-o dimineaţă căpitanul a venit în cabina mea. De obicei ne întîlnim în restaurant sau pe punte, aşa că am fost surprinsă puţin. A scos din sîn o hartă făcută sul şi a desfăşurat-o pe noptieră. Mi-a arătat o insulă în mijlocul oceanului, o insulă în formă de ureche, apoi mi-a făcut semn să mă îmbrac repede. Marinarii pregătiseră barca cu motor. Am plecat în trombă. Vaporul în spatele nostru se vedea din ce în ce mai mic. În cele din urmă s-a transformat în doar două forme geometrice simple, ca într-un desen de copii. Depărtarea de vapor mi-a accentuat un pic senzaţia de vulnerabilitate, dar căpitanul, ca de obicei a ştiut şi m-a chemat aproape, mi-a explicat cum funcţionează bordul şalupei.
- Totul este computerizat, e simplu, poţi să faci o beţie în mijlocul oceanului şi apoi să dormi dus, barca nu se opreşte, iar noi suntem oricum aproape de insulă. Numai dacă începe o furtună trebuie să fii atentă.
Am oprit într-un golf mic, cu mici ambarcaţiuni de vacanţă şi cîteva bărci de pescuit.
Căpitanul trebuia să dicute afaceri şi m-a lăsat să-l aştept cîteva ore. Am plecat să vizitez insula, era mică, în două ore se făcea un tur complet. Cîteva hoteluri, cafenele, un mic cartier de locuinţe cochete, cu două etaje, cîteva străduţe cu case acoperite de iederă. Particularitatea insulei erau pîrîurile care curgeau paralel cu străzile, traversau unele din grădini şi din loc în loc se strîngeau în mici ochiuri de apă în care erau amenajate fîntîni arteziene. Localnicii erau puţini, îmbrăcaţi mai subţire decît turiştii. Pe insulă vremea se schimba uneori brusc. Acum soarele ardea puternic. Îmi venea să intru şi eu într-o fîntînă din asta arteziană şi să mă bălăcesc cum făceau copiii de ţigani în oraşul meu. M-am aşezat pe o bancă în plin soare. Dintr-o casă a ieşit o fată tînără. Pîrîul din faţa porţii se lărgise şi era greu de traversat cu pasul. Nu mă pricepeam cum s-o ajut altfel decît luînd-o în braţe.
S-a aşezat apoi pe bancă lîngă mine şi a început să scruteze cerul.
-Astăzi o să fie furtună, mi-a spus, trebuie să te îmbraci mai gros şi să te grăbeşti spre casă.
Eu nu simţeam nimic, aerul era încremenit şi cîte o frunză cădea de plictiseală din copacul de lîngă noi ocolindu-ne ca un zîmbet superior în colţul gurii. Vocea fetei era uşor cîntată, m-am gîndit la ea ca la un fel de poezie
Vocea ei urcă şi coboară coline,
zaboveşte în beciuri şi mansarde
cîteodată se opreşte pe o silabă ca un albatros pe ţărm
întinde mîna, mîna ei de voce pe spice, pe struguri, pe un creştet de copil
Tăceam amîndouă, dar tăcerea mea era mai obositoare.
Mi se părea că dacă nu îi spun nimic, o să ne dizolvăm amîndouă în pîrîiaşul de pe stradă şi municipalitatea o să facă pe locul nostru o fîntînă arteziană.
Ca să împiedic aşa o catastrofă, am plecat repede în port.
Căpitanul mă aştepta puţin nemulţumit. Norii se răsfiraseră pe cer ca o pînză lungă de voal. Am plecat încet spre vapor. Într-adevăr, a fost furtună, dar am ajuns cu bine. Acum este noapte. Toate pisicile de mare sunt negre acum. Pînă şi luna e neagră.

Fly Me To The Moon- Sarah Vaughan

Pastorală

În pădurea adîncă de o sută de acri
E o linişte încît toţi copacii stau smirnă.
Asta îmi aminteşte de noi doi:
vîntul cîntînd din flaut,
foşnetul animalelor speriate de alte animale
peste şesuri trec turmele
clinchetul mieilor
ca un tînăr păstor sprijinit în toiag
vîntul adună fluturii şi-i asortează cu florile de cîmp, albastru lîngă albastru, galben lîngă galben
muntele se topeşte şi el
în puhoiul rîului
se adapă vitele şi cîinii fugari
peste şesuri trec turmele
oamenii cîntă
greierii ascultă

Vernisaj în Alexanderplatz

Din portul Berlinului de Est pînă în Alexanderplatz străzile sunt largi, cu copaci rari pe margine. Circulă maşini puţine şi din cînd în cînd, lunatică o bicicletă cu un adult. Clădirile sunt masive şi rare, din loc în loc fabrici părăsite şi blocuri neterminate. În centrul oraşului este un teren viran, locul unei fundaţii pentru un edificiu care n-a mai fost ridicat. Distanţele între intersecţii sunt mari, se merge mult în linie dreaptă, iar populaţia pare să fi migrat toată către Vest.
În Alexanderplatz este un vernisaj cu temă istorică. Pe panouri mari sunt imaginate scene din istoria Germaniei ultimului secol. Războiul, bombardamentele, zidul, rămăşiţele zidului, fulgurante crize economice, mitinguri. Tablourile înfăţişează scenele istorice într-o manieră domestică, cu puţine personaje, pline de culoare şi tensiune. Suntem conduşi de un ghid portughez, cu părul negru ondulat. Pronunţă „h- urile” cu un accent dulce. Căpitanul discută aprins cu el. Sunt amîndoi bronzaţi şi pasionaţi de istorie. Eu îmi închipui că de fapt îi interesează formula secretă a briantinei. Am rămas cîţiva paşi în urmă şi i-am pierdut din vedere. Un neamţ înalt şi blond, cu un copil mic în braţe îmi arată ieşirea spre Berlinul de Vest, îmi vorbeşte calm şi blînd. Vocea lui mă conduce spre o schimbare radicală de peisaj: clădiri multe cu destinaţie comercială, aglomeraţie, un aer luminos, oamenii veseli şi senini. Ma simt din nou în prezent pentru cîteva clipe, deşi acest fapt este înspăimîntător cînd se întîmplă dintr-o dată.
Pe vapor, căpitanul şi ghidul portughez joacă serioşi o partidă de şah.
Mă aşez pe o băncuţă lîngă ei şi închid ochii cîteva clipe. Plecările noastre din port sunt mereu surprinzătoare. Vaporul porneşte toate motoarele şi se răsuceşte 40 de grade spre stînga, apoi ţărmul, portul, celelalte nave devin din ce în ce mai absente. În cîteva minute simţim vîntul cum ne vîjîie la urechi, suntem doar noi, păsările, norii şi în faţă albastrul nesfîrşit.

sfera norilor ficşi

Mergem cu o viteză foarte mare, vîntul ne ajută. În jurul meu se întîmplă multe, trec stoluri de păsări grăbite, semn că undeva aproape este pămîntul.