Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 20

 

    Scriu tot pe puncte pentru că acest capitol nu are evenimente, ci doar nemulțumiri personale și prejudecăți sociale, un fel de idolas tribus, cum ar zice Bacon.
1. Betsy a plecat. Anna îi spune lui Karenin că știe afecțiunea sinceră pe care Betsy i-o poartă. Nu e spărgătoare de parole, nu e distrugătoare de familii bine închegate, nu vrea să despartă pe nimeni de nimeni. Aleksei vorbește cu Betsy în franțuzește, iar cu Anna în rusește.
2. Anna are sentimente și emoții negative în prezența lui. E speriată, e nemulțumită de faptul că i-a interzis să își hrănească ea fetiță și a preferat o doică, un străin. Când vede că Aleksei este habarnist în privința vieții, dă poruncă servitorilor să îi aducă fetița flămândă și răcită.
3. Tot Anna își reprimă cu greutate repulsia fizică față de Karenin. Rămânând căsătorită cu el, va trebui să îi accepte și trupul, nu doar caracterul ușor influențabil, capricios și dependent. Îi e dor de Vronski, asta e clar.
4. Karenin e vai de capul lui. Îi plac copiii, îi place fetița, îi e drag de Serioja și nu vrea să se îndepărteze nici fizic, nici afectiv de ei. Observă tristețea Annei care derivă din conflictul interior, observă că Anna și-a călcat pe inimă refuzând vizita lui Vronski, inițial e de acord cu ea și o felicită pentru decizia de a se îndepărta de el, dar câteva minute mai târziu îi spune, văzând-o atât de neliniștită și de tristă:- Dacă nu se poate altfel, să vină. Numai gândul că aceste două luni de confort emoțional în sânul familiei se vor termina îl umple și pe el de neliniștite și oarecum de tristețe. Dar cele două intensități și direcții ale tristeții celor doi soți sunt diferite. Anna este disperată și tristă în privința viitorului, Aleksei în privința trecutului. În timp ce Aleksei a rămas același și o vrea și pe Anna aceeași, ca dinainte de Vronski, Anna nu mai e aceeași și nu va mai fi niciodată aceeași, nici psihologic, nici sociologic. Va fi nefericită, va fi falsă, va fi umilită și disprețuită nu doar de Karenin, ci de fiecare persoană cu care va interacționa. Karenin nu, i-a crescut ratingul printre femei, treptat, prin non-divorț îi va creste și printre bărbați.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 19

 

    Acest capitol este în esența lui despre normalitatea unei zile într-o familie unde nimeni nu este normal.
1. Anna s-a tuns scurt. Este normal când ai trecut printr-o traumă, cum este o naștere soră cu moartea. Este normal și când ai un copilaș care te solicită fizic și emoțional. Nu e normal când ești încă îndrăgostită de bărbatul fatal, care tocmai a vrut să-și pună capăt zilelor pentru tine. Nu e normal nici dacă vrei ca soțul tău să nu te părăsească pentru alta( cum se întâmplă adesea cu bărbații care au soții cu copii foarte mici).
2. Vronski a stat ceva vreme în spital, acum (au trecut două luni de la incidentul cu pistolul) urmează să fie avansat și va pleca în localitatea Tașkent, undeva foarte departe de Moscova, unde cred, este o zonă de război. Vrea să își ia la revedere de la Anna și o trimite pe prințesa Betsy să mijlocească pe lângă Anna și Karenin să îl primească. Până aici Vronski e normal. Nu e normal ca Tolstoi să nu îi atribuie lui Vronski niciun sentiment patern. În conversația dintre Anna și Betsy, nu apare nicio propoziție referitoare la copilul lui Vronski.
3. Aleksei Aleksandrovici a devenit personajul principal al bârfelor, opiniilor, admirației și confuziei locuitorilor celor două mari orașe rusești, Petersburg și Moscova. Cât timp Vronski a stat în spital și Anna a fost în convalescență, el a fost omul de bază al familiei, s-a îngrijit de ambii copii, Serioja este fericit cu el prin preajmă, desenează și e vesel, fetița ( tot Anna ) este iubită și ocrotită de Aleksei. Atunci când, într-o după amiază, copilul plânge și nu vrea sa mănânce, Aleksei se contrează cu doica pe tema calității laptelui de la sân și o obligă să se supună unui control medical. Deasemenea, își reproșează că nu s-a implicat mai mult în anii anteriori în educația lui Serioja și a lăsat totul pe mâna Annei, servitorilor și profesorului particular. Până aici e normal. De Vronski îi este milă, iar sentimentele acestea umane, pe care nu și le credea posibile, îl fac să fie fericit în familie și apreciat nespus în societate. Nu îi place de Betsy, nu i-a plăcut niciodată, când i se cere îngăduința de a veni Vronski să o vadă pe Anna, în loc să zică Nu! cum ar face orice soț normal, zice:- Să decidă Anna. A lăsa soției aceasta libertate, a iubi copilul altui bărbat, a -i fi milă de acest bărbat, a nu se mai recunoaște pe el însuși în umanitatea sa, asta nu este normal. Și Aleksei are o criză de identitate, nu doar Vronski, însă, spre deosebire de Vronski, Aleksei nu este conștient de ea.
4. Anna se confruntă cu o situație enervantă:- Acceptarea lui Aleksei care joaca rolul lui Vronski. O enervează la culme faptul că nu divorțează de ea și nu pleacă din casă. Așa am înțeles eu. Deocamdată, o anunță pe prințesa Betsy că nu vrea să o viziteze Vronski.
Cam asta.

  Există și un mesaj subliminal pe care Anna i-l trimite lui Vronski prin Betsy. Dacă pentru femeie, capul este bărbatul, acest Bărbat, care ar trebui să fie Hristos, a devenit un soldat. Anna îi spune lui Vronski că îi va fi camarad de război, oriunde în lume s-ar duce, mai ales că nu prea nimerește ținta când trage cu pistolul. Mă refer la faptul că s-a tuns băiețește. În secolul 19 o femeie tunsă scurt era degradată instant din punct de vedere social. Nu îți permiteai asemenea libertinaje dacă vroiai să fii considerat un aristocrat moral, adică anormal 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 18

 

O criză existențială

    Nici nu știu cum e mai bine, să povestesc logic, psihologic sau filosofic acest capitol. Este despre Vronski.
Încep psihologic. Este una dintre cele mai interesante analize psihologice ale sufletului unui bărbat.
Nu am cum să nu ader la simpatia lui Freud pentru Tolstoi. Vronski iese din casă, stă în curte și este terminat. Anna îi este fidelă lui Karenin. Anna, pe care el, Vronski, o iubește cu pasiune, al cărui copil l-a adus ieri Anna pe lume, Anna pe care el a vegheat-o în ultimă vreme cât a fost bolnavă, este cu toată ființa ei orientată spre Karenin, iar lui i se adresează cu asprime. Anna, pentru care el a renunțat la comoditatea de burlac, crai, popular, petrecăreț, infatuat, încrezător în sine, nu mai are nicio atracție pentru el. Vronski este nefericit, chiar deprimat. Își acoperă fața cu mâinile și plânge. Vine Karenin, iese în curte, îi ia încetișor palmele de pe ochi și îl întreabă dacă nu vrea să îi cheme o trăsură, nu ca un dușman, ci blând, bun, generos, chiar duios. Vronski nu mai înțelege nimic. Își amintește cum se târa Karenin pe podea în fața patului Annei rugându -o să îl ierte. Este praf emoțional. Îi vin în minte gânduri legate de boală și normalitate:- Uite așa înnebunește omul, uite așa îi vine să se împuște.
Ajunge acasă și încearcă să doarmă, dar nu reușește.
Acum, vă întreb pe voi: Ce ar trebui să facă omul în situația asta, ce ar trebui să facă Vronski?! Să ia o pastilă de somn? Să ia două, 4,6,9 pastile de liniștire a conflictului interior? Să meargă la un psiholog, cu cabinet non-stop, în caz că pe vremea lui exista așa ceva și să i se facă o trepanație, în urma căreia toate amintirile legate de Anna să dispară, să stea toată noaptea la crîșma regimentului cu toți bețivanii care îl bârfesc non stop și să-l bârfească și el pe Karenin până ajunge nu pe o cărare pe canapea, ci pe patru, și se trântește ori pe ea, ori pe blana de tigru din fața ei, fără amintirii, vise și reflecții? Să se ducă la un fel de Cibisova și să recurgă la niste perversiuni de tip cursa lui Frou-Frou cu cravașe și bici până când criza de identitate dispare și apare criza profesională sau financiară?  Nu știu, nici el și nici Tolstoi nu a recurs la niciuna din variantele de mai sus. Așa că Vronski intră pe sistemul logic. Este clar că în mintea lui de soldat normal, există o eroare de sistem. Nu pot fi simultan adevărate toate propozițiile care descriu seara aceasta. Cel puțin una trebuie exclusă din sistem. Și cea pe care el o considera incompatibilă este o propoziție existențială: Vronski există. Spune din nou:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă.
Și așa, dragii babei, ajunge seara aceasta pe tărâmul filosofiei heideggeriene.
Heidegger spune că există trei existențiale ce conturează dispoziția filosofică, metafizică: plictiseala, iubirea și bucuria.
Tolstoi ne spune că în general, Vronski este plictisit. Pe canapea, când se așează, stă cu fața în sus și mâinile sub cap. Plictiseala alungă lumea în maxima distanță și pregătește Daseinul pentru filosofie.
Al doilea existențial este dragostea. Iubirea, pasiunea pentru celălalt  trasează o graniță între îndrăgostiți și lume, iar filosofia devine dialog pe tot felul de teme. Al treilea existențial este bucuria. Bucuria este un sentiment mistic, lumea intră și iese din om așa cum într-un alambic, substanțele se amestecă și se transfigurează în aur pur, pentru că nu omul, trăitor în timp, limitat emoțional și intelectual este cel care face minunea înnoirii, ci Domnul.
Ar fi fost bine ca Vronski să se roage, să aibă încredere în Dumnezeu, să aștepte a doua zi, să se smerească și el puțin, așa fac bărbații îndrăgostiți când femeia lor devine mai importantă decât el, de exemplu când  naște o fetiță. Dar nu, Vronski nu aleargă cu lacrimile șiroind la părintele duhovnic, nu merge nici pe mâna lui Heidegger să bea o bere cu amicii, să îl bârfească oleacă mai cinic pe Karenin, eventual să facă cinste întregului local, nici nu bagă alea 2,4,5,9 pastile de somn care aduc omului normalitatea de om,  nici nu se ascunde în spatele casei și face o nebunie sociologică, cum ar fi, să mestece niște mescalină până începe să cânte Iliada ca Ionul lui Platon, de i se duce buhul. Nu, el mai bagă o dată fraza aia:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă. Și scoate pistolul, îl pune în dreptul inimii și își trage un glonț de tip mucles!
Nu se nimerește cât să moară, dar umple cămașă lui albă de sânge și năclăiește blana tigrului până îl găsesc servitorii și cei trei medici care îl aduc cu greu la viață.
Ce să mai zic!? Din așa balamuc în care l-au băgat Tolstoi, Anna și Karenin, animalul ăsta de bărbat fatal nu putea ieși decât printr-o lovitură de teatru. Sau, cum zic militarii: printr-o stânga-mprejur.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 17

 

    Aleksei Aleksandrovici are același nume ca Vronski, pe care îl cheamă și Aleksei.
După cina lui Stiva, Aleksei Alecsandrovici se întoarce acasă. Primește două scrisori, una prin care este anunțat că Stremov, contracandidatul lui a primit postul pe care îl râvnea el. Îl indispune vestea și își spune în minte ceva pe latinește cu sensul Mare îi grădina lui Dumnezeu și mulți îi mai sar gardul!
A doua scrisoare e de la Anna, soția sa care îl anunță că e pe moarte și îl roagă să o viziteze.
    Haosul lui Aleksei se organizează. Cheamă trăsura și pleacă la Petersburg la Anna.
Pe drum îi vin tot felul de gânduri care  pendulează în jurul unei apropiate morți a Annei, care dacă s-ar întâmpla, s-ar rezolva multe, de genul, nu va mai trebui să divorțeze, nu va mai avea probleme cu imaginea lui șifonată, ba chiar ar deveni o imagine perfect călcată, nici cu eventuale dueluri în care el ar fi cel ucis de către amant și altele...
     În casa Annei dă peste Vronski, obosit, nedormit, plâns și chiar plângăcios. Și Anna și Vronski se raportează la Aleksei Aleksandrovici greșit. Îl tratează ca și când el ar fi tătucul iubitor, iertător, înțelegător, milos, afectuos, protector. Eroare! Eroare! Aleksei Aleksandrovici are aceste calități, dar în doze infinitezimale, care abia ajung pe o măsea. Anna născuse cu o zi înainte o fetiță. A fost o naștere grea, care i-a pus în pericol viața, dar începe să își revină. Aleksei constată cu stupoare că nu moare ci, dimpotrivă, e vie, puțin confuză, puțin difuză, având în vedere că e și Vronski acolo, iar fetița e a lui. Îi trec prin minte tot felul de prostii de genul poate Aleksei se va supăra când va vedea copilul și să îl ia mai repede doica de acolo, se îngrijorează că Serioja ar putea răbda de foame chiar dacă e casa plină de servitori și mai e și tac-su prin preajma, uită aproape complet de Vronski și de faptul că prostovanul ăsta fermecător și iubăreț e al ei și are cu el un copil frumos și sănătos. Ideea este că în acest capitol mizerabilul de Aleksei Aleksandrovici beneficiază de maxima grijă și recunoștință a Annei ca și când el ar fi adus pe lume un copilaș. Vronski în loc să fie la popotă cu ofițerii și să se îmbete de fericire că e tată prima dată în viață lui cu una dintre cele mai frumoase femei din Rusia, stă pe un scăunel, cocoșat, cu sufletul urlând la lună și cerșind milă lui Aleksei, care știm deja, nu prea le are cu sentimentele astea muierești

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 16

 

   Deși dornic să fie cât mai repede soțul lui Kitty,  și azi, și mâine, dacă se poate, Levin fu nevoit să treacă prin toate etapele tradiționale ale pregătirii unei nunți:
1. Anunțurile care trebuiau făcute publice
2. Pregătirea zestrei miresei
3. Împrumutarea unor bani pentru cadouri
4. Comenzi către cofetar, croitor, florăreasă, bijutier
5. Aici ar trebui să scriu : un drum la părintele duhovnic, dar de fapt este doar conștiința lui și judecătorul conștiinței lui, rațiunea practică a lui Kitty, căreia îi dă să-i citească jurnalele, din care, oripilată află că nu este nici cast, nici credincios. Necredința i-o iartă ușor, știe că de fapt este foarte evlavios, că are in inimă iubire, dar prihănirea i se pare îngrozitoare.
Probabil la cei 18,19 ani ai ei era și el neprihănit. Levin este cu cel puțin 5 ani mai mare decât ea. Știu/știm că pierderea neprihănirii ține mai mult de  voința celorlalți pofticioși, decât de sinele propriu.
Levin este fericit, toți oamenii sunt binevoitori și veseli în jurul lui. Soții Șcerbațki se molipsesc de iubire și se sărută de mai multe ori sub ochii lui, iar el devine amabil cu toată lumea și este dispus să facă și concesii ispititoarei guvernante a lui Kitty ( am aflat cine era M-selle Linon) și plecă să îi cumpere bomboane. Frământările lui morale legate de credință și puritate fizică ating tonuri acute când o găsește pe Kitty plânsă, înconjurată de jurnalele lui intime. Își dă seama că a făcut o greșeală când i le-a dat spre lectură, dar de-acum faptul e consumat. Cu umilință speră să îl ierte și să îl iubească toată viața, ceea ce turturica lui îi promite.
Și Kitty îl iubește pe Levin, nu doar el. Îl admiră și impune și celorlalte femei băgăcioase și nesimtite care își permit să facă remarci de genul: Meritai ceva mai bun!, deci le face și pe parașutele cu care interacționează și care îl cunoșteau probabil pe Vronski sau îi cunoșteau trecutul lui Levin de tânăr -conte -crai, să îl respecte și ele.
Capitolul evidențiază faptul că nunta, fiind unul din cele 3 evenimente estențiale ale vieții unui om, nu poate fi un eveniment cu care să umpli un rând de jurnal, (sau de ziar)  ca în societatea modernă, sau ca într-un subiect la Sociologie, (unde ți se cere doar o idee dintr-un text  despre familie), ci este ca în societățile tradiționale, unde trebuie să scrii minimum 200 de cuvinte, ca în variantele de la română (tradiționale și ele).
Sorry, mai fac și comentarii didactice, nimeni nu trebuie să uite nici de unde pleacă și nici unde trebuie să ajungă la finalul unui text scris de Tolstoi.

GPS

 

Dorel:- A treia la dreapta!
eu:- Pe aici?
Mr Brasil:- Îhî!
Dorel:- Acum coboară slowly!
eu:- Până unde?
Mr Brasil:- Până unde începe să se audă.
Dorel:- Acum stai! Dă un pic înapoi!
eu:- Vrei să mă opresc?
Mr Brasil:- Da, dar numai o secundă. Gata. Hai! Pornește !
Dorel:- Poți trece prin sensul giratoriu? Îmi place când mă împinge curba în Me Brasil! Îmi place aftershaveul lui!
eu:- Mai vrei să dau o tură în sensul giratoriu? E liber, pot merge și în sens invers.
Mr Brasil:- Stai! Stai o secundă!
Dorel:- Iar?!
eu:- Aici, în mijlocul sensului giratoriu?
Mr Brasil:- Hai! Pornește! Cu viteză maximă!
eu:- Nu se mai poate. Nu mai pot! Nu mai am benzină!
Dorel:- Și ce facem?
Mr Brasil: - Parcăm și chemăm un taxi.
Dorel:- Pot să iau GPS -ul cu mine?
Mr Brasil:- De ce? E greu de deșurubat.
Dorel:- Vreau să învăț drumul pe dinafară.
eu:- De ce? Nicio experiență nu e identică alteia. Așa zice Heraclit.
Dorel:- Nu cumva Parmenide?
Care dintre ei zicea că nu poți să te scalzi deloc?
eu:- Parmenide. Heraclit zice că poți să te scalzi, dar numai o dată
Dorel:- De ce ? Era scumpă intrarea la piscină?
Mr Brasil:- Cine știe...la ce căldură avea Heraclit în el, orice baie era o schimbare majoră de climă.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 15

 

Lacrimi de fericire

    Capitolul are trei evenimente, trei drumuri ale lui Levin prin Moscova spre  familia Șcerbațki, două potențiale și una efectivă. Prima este la 6 dimineața, a doua la 9, a treia la 12, primele două pe jos, a treia cu trăsura. Să fiu sinceră, am fost un pic în ceață vis -a -vis de personajele auxiliare, mă refer la valeți și  Mademoisele Linon. Cine era femeia? Guvernanta lui Kitty, doamna de companie a mamei ei, o alta rudă a lui Kitty .. de asemenea, am constatat că Egor nu era valetul politicianului la care fusese seara Levin la cină, ci un valet al hotelului....
  În cele 3 drumuri, Levin are tot felul de trăiri mistice, întâlnește copiii care pleacă spre școală, se bucură de zborul porumbeilor și de mirosul turtițelor calde, toți oamenii sunt prietenoși și toată Moscova pare că îi cunoaște sufletul, toți sunt amabili și îi zâmbesc. Levin este fericit și fericirea lui culminează când, ajungând acasă la Kitty, aceasta vine spre el învăluită într-o lumină nepământeană, iar cei doi tineri se sărută. Levin are certitudinea că este iubit, prințesa, mama lui Kitty îl sărută și ea pe frunte și foarte mult îl miră faptul că prințul Șcerbațki este iubit și respectat de Kitty. Noi știm deja că prințului îi plăcuse de Levin de la începutul romanului și că îl aprecia, iar faptul că fetei lui îi venise mintea la cap să îl aleagă pe el și nu pe Vronski este o încercare a lui Tolstoi de a ne aminti ceva important în literatură: Niciun personaj nu este degeaba, iar personajele- ancoră, cele care dau lumii ficționale stabilitate, au așteptări și dorințe mai importantă decât ale celor văluratice, cum este Mademoisele Linon, care, frumoasă, eterică, buclată se unduiește prin fața lui Levin până nimerește culisele.
  Am adăugat acest comentariu etic ca să nu mă las copleșită de componenta estetică și religioasă a capitolului, adică să vă las pe voi să fiți copleșiți de ea. Toată lumea, în această dimineață rece de iarnă este frumoasă, veselă, tandră și rezonează cu Levin, totul radiază și este neasemuit de armonios. Și în același timp, toți cei cu care Levin interacționează au ochii strălucitori și umezi de lacrimi. El însuși dă când în râs, când în plâns. Mare comedie e iubirea! Sau mare tragedie!

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 14

 14 ore cu oameni buni

    Cina de la Stiva se termină. Kitty și prințul Șcerbațki, tatăl său plecară la teatru, Stiva se pregătește să plece în oraș, la club (la balet, de fapt, știm că primadona baletului moscovit era îndrăgostită de el), Dolly rămase cu copiii  să-i culce, iar fratele lui Levin, Serghei Ivanovici urmează să se îndrepte spre o ședință de partid. Levin stătu buimac câteva clipe fără Kitty, iubirea începu să i se coacă în suflet ca o pâine dospită și frumos mirositoare. Deveni foarte sensibil la orice remarcă referitoare  la Kitty, nu îi plăcu nici când Dolly o numi prietenă veche, nici când fratele său spuse că este drăguță. Nu, Kitty nu era nici veche, nici drăguță, era divină, sfântă, minunată și Levin era cel mai fericit om de pe pământ. Se lipi de frate-su și merse cu el la ședința de partid, plictisitoare în orice altă zi a vieții lui, când se citeau procese verbale, iar tovarășii se contrau între ei. Însă în seara asta, lui Levin i se părură toți niște oameni foarte buni. Inclusiv Sviiajski, care îl scotea din sărite înainte, era un om bun și văzându-l confuz, îl invită la cină alături de soție și cumnată. Levin fu atât de bucuros încât, în cele 3 ore  cât dură vizita,  sentimentele sale de iubire pentru Kitty nu transformară natura vegetală și animală într-un pământ al abundenței, ca în romanele lui Marquez, ci făcură noaptea de iarnă moscovită să reușească cu greu să îi atingă pârjolul din inimă. Cele 14 ore care îl despărțeau de vizita la familia Șcerbațki, când o va cere de soție pe Kitty, trecură greu și în același timp repede. Până la 6 dimineața, când se hotărî să iasă în oraș, stătu în fața ferestrei deschise, contemplă crucea împodobită a bisericii din zare, avu milă de Measkin, cartoforul bețivan al palierului care venea bolnăvicios și dezechilibrat de la crâșmă, și el un om bun. 

Nu doar Stiva și Dolly ajunseră la concluzia că această mutare a cinei festive a fost o mutare de geniu, ci și Levin. 

Capitolul include și o discuție dintre Levin și valetul lui Sviiajski,  Egor,  care este căsătorit, care s-a căsătorit din dragoste și care și el, un om bun, îl încurajează în direcția familiei. Fratele său însă e de partea libertății amoroase. Încă nu are familie și nu se grăbește, dar îl felicită pe Levin și se bucură de bucuria lui, de blândețea și umanitatea pe care pasiunea o  scoate la iveală din fiecare dintre noi. Cu fiecare om îndrăgostit, lumea deșirată, fărâmițată, joarsa asta călcată în picioare de răutate și prostie,  începe din nou, tânără, frumoasă, sănătoasă și bună!

E și o remarcă ironică a lui Tolstoi, iubirea lui Levin și entuziasmul lui devine molipsitor așa cum e căscatul gazdelor politicoase când musafirul nu se îndură să plece de pe capul oamenilor amabili cu zăpăciții.

Anna Karenina Partea a 4 a, Capitolul 13

 

Kitty și Levin pe chat
    Capitolul surprinde o primă tentativă concretă a lui Levin de a o înțelege pe Kitty, nu așa cum e în fantezia lui, ci așa cum e de -adevăratelea. Kitty nu este doar frumoasă, ci și foarte inteligentă, cel puțin emoțional.
    Bărbații discută în continuare despre drepturile femeilor. Dacă o femeie nu se mărită, ea trebuie să continue să trăiască în familia de origine, ajutând părinții și celelalte rude căsătorite, ca un fel de fată-n casă, iar dacă se mărită, trebuie să fie complet devotată soțului și copiilor. Asta e părerea generală. Ideea e că femeile nu trebuie lăsate de capul lor.
În timp ce discuția se apropie periculos de drepturile femeilor căsătorite, discuție la care participă numai bărbații, Levin își pune in aplicare imperativul categoric prin  care Kitty l-a făcut om conștient de umanitatea din om. Vrea să iubească toți oamenii, să fie bun, să aducă pacea pe pământ și să nu își piardă în același timp abilitatea de animal sălbatic, ce trage cu urechea la foșnetul rochiei iubitei prin sufragerie.
     Prințul Șcerbațki și Kitty privesc scena disputei bărbaților și mai ales pe el. Sunt ambii încântați de prezența lui Levin în această societate, în această seară. La un moment dat, cei doi tineri se retrag la o masă de joc și Kitty trece de la cercuri la teoria codurilor. Nu zice ca Euclid: Nu vă atingeți de cercurile mele, ci îi arată lui Levin că numai picăturile pot crea cercuri concentrice cu efect devastator. Mai ales dacă sunt lacrimi. Pentru că Levin și ea își deschid inima unul spre celălalt și își mărturisesc atât tristețea de a rămâne singuri și nefericiți, cât și speranța și mai ales dragostea. Rândurile scrise de Tolstoi sunt nemaipomenit de frumoase și nu am voie să le fac harcea parcea în acest mic comentariu. A doua zi, Levin va veni la familia Șcerbațki și nu numai că o va curta pe Kitty,  ci o va cere de soție. Prințul Șcerbațki urmează să meargă la teatru cu Kitty, așa că pleacă de la cina festivă a lui Stiva.
Cele mai interesante sunt opiniile celor doi tineri despre discuția dintre bărbații care găsesc bucurie în contrazicere cu alți bărbați și cum renunță brusc la opiniile lor pentru a îmbrățișa opinia opusă sau dimpotrivă, o țin pe-a lor și găsesc bucurie în a se menține în poziția Alpha.
Aici Kitty se dovedește extraordinar de simpatică, iar Levin, cerebralul,  extraordinar de empatic. Citiți și voi capitolul cu mai multă răbdare și interes decât mine. Vă va încânta.

Mi-e poftă de bărbatul tău

 

      Dimineață devreme. Ies înfrigurată din cameră, fusese o noapte obositoare. Ore în șir am înșirat într-un caiet ani și evenimente istorice din secolul 16.
Vântul nopții jumulise pomii de frunzele galbene, la care mă uitam cu jind, imaginându-mi că sunt lămâi și portocale.
-Chiar și roșii.
-Și pepeni, îi răspund lui Mr Brasil care, lângă mine îmi întinde o ceașcă.
- Cafea sau ceai? Alege.
eu:- Ar trebui ceai. Ca să dorm.
Mr Brasil:- Ca să te înmoi, nu ca să dorm. Ești încordată ca un băț.
eu:- Da...dar îmi iau o cafea. Și zi și tu, cine n-ar fi încordat? Cine va mătura terasa? Crezi că Dorel, care vrea să plece în excursie?
Mr Brasil:- Dă cumva prima ninsoare? Nu măturăm terasa săptămânile astea. După 25 august.
eu:- Ce bine! Mai avem niște zile de vacanță.
Mr Brasil:- Te-a ajutat Dorel?
eu:- Da. Mi-a dictat, a mai pus întrebări, a mai comentat. A fost mai simplu decât dacă eram singură.
Mr Brasil:- Mergi să dormi. Te uiți la un film despre cine romantice și adormi repede.
eu:- Bine. Îi întind ceașca de cafea și mă întorc în casă. În urma mea, el. Întorc capul, nu mă așteptam să fie chiar în spatele meu, așa aproape. Când să apăs pe clanța ușii dormitorului, Mr Brasil îmi întinde cele două cești goale:- Nu dormi la tine, dormi la Dorel în cameră.
eu:- De ce?
Mr Brasil:- De aia! Mi-e poftă de  bărbatul tău!
eu:- Nu e bărbatul meu.
Mr Brasil:- Asta e clar.
eu:- Și Dorel? Unde o să doarmă?
Mr Brasil:- Cu mine, normal.
Duc ceștile în bucătărie. Mă îndrept spre camera lui Dorel, intru. Patul făcut, așternuturi curate, o cămașă de noapte cu flori roz pe pat. Mă uit contrariată la toată această atmosferă...șablonardă. Trag plapumoiul de pe pat, mă înfășor în el și mă întind în bucătărie pe podea, într-o zonă mai vizibilă, să nu mă calce din greșeală cineva.
Dorm destul
Deschid ochii, sus fereastra, un petic  albastru, senin de cer, crenguțele teiului clătinându-se ușor, câteva frunze în zbor. Lângă mine, înfășurat în sacul de dormit, Dorel.
Se foiește, se trezește. Mă întorc un pic și văd papucii pufoși ai lui Mr Brasil, suntem aproape de masă. Dorel ia un bețișor din sertărașul de jos al dulăpiorului de pânză și începe să îl gâdîle pe picioare pe Mr Brasil.
Mr Brasil:- Gata cu puturoșii! Hai să luăm micul dejun, s-a răcit ceaiul!
Ne ridicăm.
Mr Brasil;- Ai văzut că nu scapi de el?
eu:- Da.
Mr Brasil:- Știi după ce indiciu te-a găsit în bucătărie pe jos?
eu:- Nu.
Mr Brasil:- După miros.
eu:- :)

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 12

 

      Capitolul este despre divorțul iminent al lui Karenin de Anna. Dolly, sfătuită de Stiva, încearcă să vorbească cu Aleksei Aleksandrovici despre Anna, despre faptul că infidelitatea este o rătăcire și despre iertare. Îl dă ca exemplu pe fratele Annei, pe Stiva, care o înșeală mereu și cu care ea are 6 copii, pe care îl iartă mereu pentru că așa e creștinește. Karenin menționează că e o diferență între Stiva și sora lui, în timp ce Stiva, deși o înșeală, o iubește și pe ea și pe copii, Anna pe el nu îl mai iubește. Îi spune că a încercat să o facă femeie de casă, care își respectă soțul, dar nu a avut cu cine să discute. În plus, Aleksei nu este un bărbat care să se dueleze pentru onoarea soției cu amantul, nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că, în cazul lui, Vronski ar fi cel care îl va ucide, nu ca în cazul lui Vasea Preacinikov, soțul, care s-a luptat în duel cu Vîtski și l-a ucis.
Capitolul se termină când Dolly, după multe argumente, abia-abia reușește să îl sensibilizeze pe Karenin, dar nu ca să o ierte pe Anna i se activează lui Aleksei emoțiile, ci pentru a-și da seama că de el trebuie să îi fie milă. Ultimele fraze sunt sibilinice. Dolly îi spune că e ușor să ierți un om care te urăște, iar Karenin adaugă că este imposibil să ierți un om pe care îl urăști.
Vronski, Anna și Karenin simbolizează cele 3 virtuți creștine, care sunt dovezi ale prezenței Duhului Sfânt: Iubirea, Credința și Nădejdea. Anna are Iubire, dar nu are Speranță, Karenin are Credință, dar nu are Iubire, iar Vronski are și Iubire și Speranță, dar nu are Credință.
Cam asta cu ei trei... 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 11

 

      Și istoria care trece în galop prin popoare și națiuni, și dreptul femeii de a fi educată și liberă erau subiecte care de multe ori stăpâniseră clipele de neliniște ale lui Levin și Kitty, dar uite că în seara asta, a cinei festive devin probleme fără importanță, cei doi îndrăgostiți se privesc unul pe altul așa cum Sfântul Apostol Petru l-a privit pe Domnul Iisus când a fost invitat să umble pe mare.
    Turovțîn râdea colorat la glumele prințului Șcerbațki, iar Levin, din gelozie probabil spune că e un om superficial, un om de nimic. Dar Kitty îl ceartă, dezvăluindu-i că atunci când toți copiii lui Dolly au făcut scarlatină, el a stat cu Dolly trei săptămâni și a ajutat-o până când s-a terminat perioada de convalescență. Cu părere de rău, Levin promite să nu mai judece oamenii după aparența unui simplu moment, când dragostea te face să te crezi personajul principal al tuturor pieselor de teatru și să nu lași să fie în sală nici măcar un spectator al comediei în care vei intra de bună voie și legat la ochi.
      Capitolul mai cuprinde și amintirea lui Levin despre apariția  aproape epifanică a lui Kitty în trăsură, apariție care i-a schimbat definitiv destinul. Kitty e drăgălașă, cochetă și amabilă cu oamenii, atât pe interior, cât și în exterior. Își amintește cu un oftat adânc de Varenka și de dreptul femeii de a fi ea însăși când toți din jur sunt atât de nefericiți și totuși atât de  prefăcuți.

      Aaa și am mai aflat că meditația lui Levin înainte de apariția trăsurii cu Kitty a fost de fapt dimineața. O fi fost ora 2...

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 10

 

      Cina a ajuns la supă. Capitolul este despre educație în general și despre educația femeilor în special. Cu toate argumentele aduse de Simone de Beauvoir, această problemă a rămas pe ici colo ca pe vremea lui Tolstoi. La discuție participă numai bărbații, Stiva, Aleksei Aleksandrovci, Pesțov, filosoful Serghei Ivanovici, Turovtin și prințul Șcerbațki, care se dovedește cel mai amuzant dintre toți.
Întâi se sfârșește argumentarea despre rusificarea polonezelor, Aleksei susține argumentul densității populației. Când ești un popor numeros, cucerești orice.
De aici se ajunge la ideea educației. Cine trebuie să o facă, guvernul sau alte instituții necentralizate. De la faptul că guvernul ține cu fetele și vrea să le educe se aduc argumente în două direcții: care tip de educație e mai bună, cea clasică( științe sociale, limbi străine, istorie) sau cea reală, a științelor naturale, astronomie, botanică, zoologie (de fizică, matematică, logică, chimie nu se amintește), în schimb se fac niste remarci referitoare la geografie: Rinul a devenit francez și popoarele se străduiesc de milenii să se asimileze unul pe altul. În orice caz, aproape toți sunt de părere că fără educație clasică ești pierdut, mai ales că cea reală e mincinoasă. Mai e și problema nifilistului....scuze a nihilismului care ba e periculos, ba n-are niciun efect. După învârtirea asta în jurul trunchiului arborelui cunoașterii, consupierii  vorbesc  dacă fetele care au fuste lungi și minte scurtă și vor aceleași drepturi ca bărbații pot, sunt capabile să facă același lucru ca ei. Sunt toți de acord că educația din familie este esențială, ea te ajuta să rămâi femeie cu orizonturi de femeie, sublunare, temporale și tridimensionale, adică tradiționale, în timp ce părăsirea familiei, cum a făcut curva de Cibisova te face să fii femeia care îi atrage pe bărbați în orizontul ei și acolo se rătăcesc toți. Aleksei Aleksandrovici crede că femeile sunt cam proaste de la natură și că dacă vor drepturi ca bărbații nu au decât să aibă îndatoriri, și zice asta după ce și-a tras pe el un frac, iar papionul și cămașa sunt de un alb angelic, așa cum face ori de câte ori la masă apar femei. Probabil pentru că albul este culoarea care respinge cel mai mult lumina, nu pentru că se consideră un pinguin. Prințul pune câteva probleme interesante legate de bani: dacă ești doică primești bani când ești femeie, în timp ce dacă ești doică și ești bărbat nu ești plătit, pentru că nu există precedente care să devină legi pe piața muncii. Se discută și despre alăptarea copiilor și se spune că un englez și-a alăptat copilul pe un vapor. O fi fost vorba de un pirat.... Și fraza ar fi trebuit tradusă așa: un pirat care avea un bebeluș a ajuns în situația să captureze un vapor unde erau femei ca să aibă și copilul lui o șansă. Una peste alta, mârlanii cu burțile pline și cu capul amețit de vin roșu ajung să se sperie oleacă de fustele femeilor. Și nu de ele, ci de ce ar putea fi sub fuste, ar putea fi niște legi, niște reguli, regulamente, niște dosare, mape ale catedrei, comisiilor, profesorului de serviciu. Cum să ții în chiloți atâta vraf de documente numai ca să salvezi sistemul de educație și egalitatea de șanse?  Mai bine porți pantaloni. Și eu m-aș speria în locul lor. 
Am mai sărit peste pasaje, le citiți și voi, fiecare frază este interesantă și ar fi trebuit menționată. Nu fac asta acum și nici altădată.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 9

 

Continuare

  Stiva (Stepan Arkadici) ajunse după sosirea musafirilor, în preajma orei cinci.  În afară de Levin, ajunseseră toți: filosoful moscovit, prințul Aleksandr Dimitrievici, socrul său, tatăl lui Dolly și Kitty Șcerbațki, Turovțîn, Kitty și Karenin, soțul Annei. 

Ne amintim că scopul acestei cine festive este cuplarea lui Levin cu Kitty, fără ca niciunul să nu se prindă. În absența lui Stiva, soția lui, Dolly îi așezase pe musafiri aleatoriu astfel că atmosfera din sufragerie era glaciară. Stiva repară repede acest lucru, înainte ca musafirii să o șteargă la prima crîșmă și să își înnece amarul fiecărei zile în vodcă și conversații cu crâșmarii, mereu prieteni discreți și plini de răbdare. 

Pe afinități intelective și elective, Stiva cuplă între ei pe cei trei bărbați cu preocupări filosofice, istorice, politice și artistice și le dădu tema: Cum se poate rusifica Polonia? 

Hitler ar fi întrebat: - Cum se poate germaniza Polonia? 

Din buchetul argumentelor celor trei se desprinse o concluzie agreată de toată lumea: rușii pot rusifica Polonia făcând cât mai mulți copii! Nu se precizează dacă trebuie făcuți cu polonezele sau cu rusoaicele. 

Apăru și Levin când Stiva verifica etichetele sticlelor de vin. Stiva se strofoacă să i-l prezinte pe Aleksei Aleksandrovici, dar constată că se cunoșteau. Se întâlniseră în tren și se remarcaseră reciproc. 

Termin cu discuțiile între bărbați întâi: Levin vânase un urs, o nimica toată, și un copil poate. Cu ursoaicele e mai greu…

Stiva admiră noul look al lui Levin, nu mai e prințul leșinat în lanul ondulat plin de mujici, ci are bicepși, e făcut, cum se zice azi. 

Urmează câteva fragmente greu de povestit fără să fac plagiat. Îndrăgostirea lui Levin de Kitty ne este deja cunoscută, dar acum asistăm la îndrăgostirea lui Kitty de Levin. Nu doar cei doi tineri vin unul spre celălalt într-o armonie asemănătoare cu felul în care… Arcul de Triumf vine spre Triumf!

Dar și musafirii se împrietenesc și se simt bine. O cină reușită! conchide Stiva. 

Bine că am terminat capitolul ăsta, au trecut aproape doi ani de când trebuia…scuze că nu am dat detaliile îndrăgostirii, înroșiri, tremurături, voci schimbate, rotiri și torsionări, dar nu am vrut să credeți că îl pândesc pe Tolstoi când merge la sală…

La țigănci de Mircea Eliade, partea a -8-a

 

      Acesta este ultimul capitol al nuvelei și e, cum se spune la școală, când prezentam momentele subiectului, deznodământul.
Încă e noapte, nu știu ce oră, poate 4, poate 5. Trăsura oprește la țigănci și birjarul îl trezește pe Gavrilescu. Intră în curte și, la sfatul dricarului, sună la ușă. Intră în bordei, bătrână matroană doarme cu capul pe masă, cum mai dorm eu la bibliotecă, se trezește politicoasă totuși și îi spune clientului că nu mai are fete, sunt plecate la casa lor. Aici aș putea să bag niște propoziții geografico- moralizatoare, dar nu o fac. În timpul liber, oamenii fac ce vor, nu eu trebuie să mă ocup de ei.
Îi dă bătrânei ultimii bani, cei 100 de lei și aceasta îi oferă nemțoaica, singura care nu doarme noaptea. Îl sfătuiește să meargă în casa mare, la camera 7. Pleacă spre Casa de zi, cum zic cei de la țară, urcă treptele de marmură, casa are 14 camere și le numără, cum număr eu clasele de la Agro, niciodată nu nimeresc din prima, ba sunt în stânga, ba în dreapta, așa că aici îl ințeleg perfect. Intră în camera 7, la fereastră, contrenoir, nu pot sa zic contrejour că nu a răsărit încă soarele, deci din dreptul ferestrei se desprinde o tânără umbră și Gavrilescu dă nas în nas cu Hildegard, iubita lui din tinerețe, iubita lui la fel de tânără, iertătoare, perfect cunoscătoare a personalității lui fricoase, aiurite și ușor de agățat de orice seducătoare. Hildegard îl ia de mână și îl urcă în trăsura care așteaptă în fața porții țigăncilor eventuali mușterii. Gavrilescu încearcă să îi explice lui Hildegard in câteva fraze de ce a părăsit-o pe ea și s-a căsătorit cu Elsa, îi spune că fost o chestie de mărunțiș, el nu a avut bani să își plătească berea și a făcut-o ea, apoi el i-a fost recunoscător și s-a însurat cu ea, cam asta e ideea, nu îi zice cu vorbe din astea din filmele lui Kusturica, unde fetele se fură, iar băieții se vând pe o baniță de făină, în anumite comunități interesate să își înnoiască sângele.
Hildegard îl sfătuiește pe birjar să meargă spre pădure. De ce?
Aici am câteva variante de răspuns:
1. Păgânism. Nuditate ritualică fără frontiere.
2. Camping. E mai mișto la cort.
3. Botanism. Anumite ierburi se culeg înainte de răsărit. Cât ea culegea niște mătrăgună sau niște iarba fiarelor, Gavrilescu poate dormi ora aia de 100 de lei, fără grijă.
4. Soteriologie combinată cu logica lumilor posibile: Gavrilescu trebuie să înțeleagă faptul că Hildegard este un înger, și îngerii când te țin de mână, lași în urmă nu materialitatea, ci toată realitatea.
Nuvela e faină, vă recomand să o citiți, sunt multe replici pe care nu le-am inclus în povestire. Fie, mă las convinsă, când o vede pe Hildegard, de emoție, lui Gavrilescu îi cade pălăria din mână. Hildegard îi zice să nu își facă probleme nici cu banii, nici cu pălăria, nu va mai avea nevoie de ele. Nu e așa că fata asta, regina nopții din memoria lui afectivă încă de acum 20 de ani e.... Nu știu ce cuvânt să folosesc, opusul lui divă hot? Divă don'thot?
Birjarul face o remarcă franțuzească: tinerețea este un obicei (a doua natură, cum zicea un prieten al meu plecat și el de tânăr pe cărările altei lumi).
Fraza de final cu lumea ca vis și noi visătorii ei, care începem câte un vis și nu-l mai terminăm sau nu mai visăm decât visele altora, e ca fraza lui Wittgenstein, a 7 a propoziție din Tractatus: Despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

La țigănci de Mircea Eliade, partea a -7- a

     

       Gavrilescu, în noaptea care începe să fie răcoroasă, per pedes, din bancă în bancă, porni spre La țigănci.
O trăsură cu un cal opri lângă el. Birjarul, un bărbat trecut mult de tinerețe, nu doar intră în vorbă cu el, ci voi să îi fie companion până La țigănci. Fusese dricar și își iubise meseria, avusese mai mulți cai, era plin de flori dricul, avea și harnașamente aurite pentru cai, biserica de unde pleca, era plină. Ce vremuri! Aerul nopții fără lună miroase frumos a regina nopții, flori din gradina domnului general, dar mai e un miros de floare care îl face să își aducă aminte de vremurile, nu de tristă amintire, pentru că astea abia urmau să vină, ci de vremurile de veselă amintire pentru un dricar, când înmormântările erau fastuoase și pe bandă rulantă. Cred că se referă la perioada crizei economice, când multimilionarii se aruncau de la cele mai înalte etaje, iar artistele se îndrăgosteau fără nicio șansă de ei și părăseau viața ca și când ai părăsi o stradă pentru alta.
Birjarul-dricar îl convinge să urce în trăsură spre La țigănci, drumul e lung. Gavrilescu se scuză că singura sută de lei e pentru țigănci. Birjarul îi atrage atenția că totul s-a scumpit, inclusiv o vizită la țigănci, acceptă să fie plătit cu niște mărunțiș și, ca un părinte duios, tot cu fire de artist, merge încetișor pe strada pavată cu dale, pe lângă biserică, spre La țigănci. Gavrilescu, între pernele moi, și el tot un bărbat fatal cu fire de artist, adoarme.
Mi-am amintit una din întrebările cruciale ale deconstrucției sistemului platonician: în lumea Ideilor, unde Frumusetea e unul din vârfurile Triunghiului Perfecțiunii, există și o Idee a urâtului? Gunoiul, mirosul putridic, noroiul? Platon punând această întrebare, oare îi cheamă din nou pe artiști în cetate să impună o nouă estetică? Cert este că pe Gavrilescu nicio estetică nu îl mai poate mișca, după 12 ani de nesomn, orice concept al Facultății de Judecare, antinomic sau nu, nu mai are importanță. În mirosul frumos al reginei nopții nu poți decât visa frumos, îți visezi jumătatea, visezi nunți, nu înmormântări, visezi sex, visezi ca un creștin, ca un buddhist, ca un arab.

Nu mai zic că băuse și o bere la cârciumă, și astea dau somn...

La țigănci de Mircea Eliade, partea a 6 a

 

      Capitolul acesta e mai scurt și e despre adevărul obiectiv. Gavrilescu ajunge acasă  pe la 1 noaptea. Aici apar câteva persoane care fac scena dinamică, deși nu e nici petrecere, nici meci. Nu vreau să îl rescriu, dar nici să sar peste acțiune.
Bagă cheia în broasca ușii de la numărul 101 și nu poate să o deschidă. Face tămbălău și un vecin sare pe el că forțează ca un infractor apartamentul domnului Stănescu, locatarul de drept, plecat momentan la băi. El inițiază un dialog lămuritor cu vecinul, nu stă Stănescu, stau eu cu Elsa, nevastă-mea. Mai apare o vecină recalcitrantă la geam, ce faci atâta gălăgie în cartier, să vină poliția! Gavrilescu face o semipiruetă și le închide gura câteva clipe: mă duc la madame Trandafir să vorbesc cu ea, să îmi zică ea ce e cu nevasata-mea! Locatarii din bloc, care în loc să își pună pernele pe urechi când omul încearcă să își trezească nevasta, stau acum la taclale unii cu alții, îl anunță că madame Trandafir pe care vrea să se bazeze, e plecată în lumea drepților de 5 ani. După ce fiecare dintre somnoroși își închide gura și geamul, se duce la crâșma din cartier, care rămăsese la locul ei, rămăsese și crâșmarul, mai bătrân, oleacă mai schimbat, dar îl recunoaște pe Gavrilescu și îi spune că soția lui, Elsa, nu mai locuiește acolo; după dispariția lui bruscă l-a așteptat o vreme, apoi a vândut tot ce avea, inclusiv pianul și a plecat la rude, în Germania. Toate aceste informații, oboseala și căldura de peste zi, toată experiența prin care a trecut la țigănci îl copleșesc. Amână pentru a doua zi lămurirea. Deocamdată poată să spună atât despre doamna Trandafir, cât și despre nevasta-sa: Am vorbit cu ele de dimineață.
În concluzie, adevărurile pe care le află Gavrilescu sunt:
1. Nu mai locuiește  la apartamentul 101.
2. Nu mai are aceiași vecini. Când nu mai ai aceiași vecini, nu mai locuiești în același bloc/ cartier.
3. Soția nu mai e în Romania, ci în Germania.
4. Nu mai are pian. Nici partiturile pentru a doua zi, când are pregătire.
5. Banii sunt alții. Și ai lui, și așa puțini, nu mai sunt valabili decât dacă merge la bancă să îi schimbe.
6. Chiar mai bătrâni cu 12 ani, oamenii de treabă se mai recunosc între ei.
7. Madame Trandafir a murit, și era o femeie bună.
8. Soția lui nu a plecat în ziua când el a mers la țigănci, ci l-a așteptat câțiva ani.
9. Orașul/ cartierul/ blocul/ crâșma/ ideea de La țigănci încă există și nu s-au schimbat prea mult.
Aceste adevăruri, nu puține, dar dominant luciferice ne fac pe noi, cititorii să ne gândim la el mizericordios: unde o să doarmă noaptea aia, crâșma se închidea la 2. Mi-am amintit câte nopți am dormit în studenție pe bănci, în parcurile din Iași!  Erau de treabă polițiștii, nici unul nu m-a gonit, niciun hoț nu m-a amenințat să îi dau cei câțiva bănuți pentru cazare....E adevărat, mă așezam și eu pe bănci care erau pe aleile principale.

Ce poți să faci, în locul lui Gavrilescu cu toate aceste adevăruri obiective? Renunți la ele și treci pe subiectiv. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a cincea

 

De la Radio Erevan
- Ce poate să spună un profesor despre o vizită de câteva ore la țigănci?
- Că și-a îmbogățit cunoștințele.
   Gavrilescu coboară la stația unde stă Otilia. Urcă la etajul 1, așa aflăm că am fost în eroare când am considerat că fata stă la casă, de fapt stă la un bloc cu cel puțin două etaje. Ajunge la apartamentul 18. Îi deschide o femeie în vârstă pe care o confundă cu madame Voitinovici. Nu e nici alde Pandele, nici Voitinovici, ci fostă Petrescu, actuală Georgescu. În spatele lui, tânărul din tramvai, unul din cei 6 copii ai femeii o justifica pentru că îi sare repede muștarul, e căsătorită a treia oară, cu toți copiii soților anteriori pe cap. Văzând tupeul lui Gavrilescu cum că îi cunoaște bine casa, și vrea să își ia singur partiturile de pe pian, tovarășa Georgescu îl ia la rost pe fiul ei cu o replică asemănătoare lui Zoe când apare Cetățeanul turmentat: - Ce caută ăsta aici? Îmi aduci toți derbedeii pe cap! Nu folosește cuvântul ăsta, ci un sinonim, care reflectă deranjul. Din discuția celor trei, aflăm că Gavrilescu chiar mergea de 3 ori pe săptămână la Otilia Pandele pentru lecțiile de pian, deci se poate să nu fi fost un profesor din învățământul public, ci un profesor particular, așa cum era Mozart, sau ambele, ca Immanuel Kant
Pe măsură ce capitolul curge, aflăm răspunsuri certe la ipoteze: imobilul are 3 etaje, familia Georgescu nu are pian, neavând pian, nu are nici partituri cu notațiile marginale ale  interpretului lui Czerny. Urcă la etajul 3, unde o tânără femeie îl elucidează, a locuit, e adevărat o Otilie care era a 10 a (clasa a 6 a de liceu) la etajul 1, apartamentul 18, dar s-a căsătorit cu 8 ani în urmă și odată cu acest eveniment a plecat și mătușa Voitinovici. Să facem o aritmetică simplă: 1939+2+1+8=1950.
Se terminase războiul mondial, tinerii de tip Felix nu mai aveau prin apartamente nici dive care să studieze Conservatorul, nici pian. Femeile erau arțăgoase și se șifonau repede.
Gavrilescu află că Otilia a avut o relație cu un militar de carieră, mai mare decât ea, ceea ce a făcut-o pe mătușă-sa să se opună vehement. Până la urmă l-a întâlnit pe marele inventator Frâncu cu care mătușa a fost de acord. Parcă auzise de el, își zice Gavrilescu.
Coboară etajele confuz, nu înțelege care-i faza cu adresele și etajele și numele și persoanele, o pune pe seama bătrâneții.
Vine tramvaiul, urcă pe un loc cu o doamnă în față. Aici se petrece un eveniment jenant, banii pe care îi dă taxatorului nu mai sunt valabili de un an, biletul e mai scump de câțiva ani și taxatorul nu e deloc amabil, îl amenință că îl dă jos la prima, deși el spune că stă departe, tocmai la Vama Poștei. Nu are cu cine să se înțeleagă, până la urmă i se acceptă niște mărunțiș și un călător face cu el un schimb, îi ia bancnota veche și îi dă una valabilă. Pomenește despre faptul că la țigănci banii lui au fost buni și cucoana din fața lui își schimbă repede locul ca să nu ia vreo boală. Dacă era în zilele anilor 2020, își punea și o mască albastră. Unul dintre călători spune că, în curând ,va fi iluminat stradal și că se îngrozește gândindu-se că se va vedea la lumină ce e în curtea țigăncilor. Vreun străbunic al unui contemporan de-al nostru care se uită la filme porno, dar numai când nu e lumina aprinsă.
Capitolul se termină când, în sfârșit, liniștit pe locul lui, Gavrilescu respiră aerul normal al nopții și poate să se odihnească până la Vama Poștei.

Nu știu ce interpretare să dau acestui capitol. În 6 ore au trecut 11 ani. Dacă ne gândim că în paradoxul gemenilor într-un an au trecut câteva minute și că geamănul care a stat pe pământ și care are 50 de ani, când se întâlnește cu fratele lui, plecat în cosmos, acesta are 49 de ani și câteva minute. Deci gemenii nu mai sunt gemeni.
Dacă ar fi fost plecat în cosmos, unul ar fi avut 49+11=60, iar celălalt 49 și 6 ore, cel mult. Ideea e că apăruse teoria relativității.
E un capitol la care nu prea-ți vine să te amuzi, pentru că ni se poate întâmpla oricui. E o întâmplare în Creștinism cu niște tineri care adorm într-o peșteră 200 de ani pentru că Dumnezeu era supărat pe locuitorii din satul lor și îi pedepsește printr-un război. Numai tinerii aceștia care cad într-un somn profund scapă. Când se trezesc, merg să își cumpere mâncare și pentru că banii nu mai sunt valabili, află că a trecut atâta timp. Ei sunt o dovadă a faptului că Dumnezeu face ce are El chef și cu cele 2,3,4,n dimensiuni spațiale și cu toate orientările temporale. 

Lui Federico Garcia Lorca,

Îmi vine să încadrez capitolul ăsta în curentul Realismul fantastic, așa de tare m-a întristat gândul că Gavrilescu a stat sub judecata unor indivizi care se considerau cetățeni  în 1950 și că numai femeia tânără, băiatul femeii, cu care călătorise in tramvai și bătrânul caruia i-a fost milă de el și și-a sacrificat o bancnotă îi erau contemporani. Aproape că a simțit pe pielea lui ce înseamnă să fii considerat țigan. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a 4 a

 

    Deși e doar o nuvelă, acest text fantastic al lui Eliade se încadrează în categoria bildungsroman și acest capitol 4 creează o experiență inițiatică în care cuvintele bild/ ung-s/ roman au un sens propriu.
Gavrilescu nu e în ceață în el, ca anticarul lui Umberto Eco în Regina Luana, ci e în beznă completă. Tot capitolul e o încercare disperată a profesorului de muzică de a vedea, de a pipăi, de a respira, de a auzi, de a ieși din clădirea țigăncilor. Pe întuneric, ghidat doar de zgomote sau  sunete abia auzite, de corpuri abia simțite, de atingeri sugerate, de mângâieri care îl sperie și șochează, Gavrilescu, acest mărunt personaj ridicol devine primul Avatar. Pentru noi, cei de după aproape 100 de ani de la scrierea nuvelei, textul este simplu, pentru că e descris un joc pe calculator. Personajul trece prin încercări și ajunge la nivelul 2. Avatarul Gavrilescu are în sfârșit haine: o tunică, șalvari, e un fel de Aladin, are de parcurs nivelul căldură insuportabilă, trebuie să se târască pe burtă, să se atârne de perdele, să tragă de ele, să fie aruncat, să treacă printr-un instrument uriaș, un nai sau un pian, să renunțe cu alte cuvinte la demnitatea pe care ți-o dă personalitatea umană, culturală mai ales, și să devină un personaj. Un personaj care interpretează foarte emoționant un monolog pe o scenă goală. E convingător când, în fața fundalului unde e desenată casa țigăncilor și nucii dătători de umbră, Gavrilescu rămâne fără tunică și fără șalvari. Se sperie de trupul lui slab, de pierderea vigorii lui, numai gândul că ar putea fi atins, că ar putea fi văzut la lumină de fete tinere și frumoase, chiar niște copile și needucate, sau mai ales din cauza asta, îl îngrozește. În sfârșit înțelege ceva.
Se liniștește când se simte prietenul cel mai bun al lui Lawrence al Arabiei, și împreună cu el, străbate deșertul fără milă al voinței de a ajunge la o oază verde și prietenoasă. Suferința lui devine apoteotică atunci când își pierde vocea.

Nu știu ce interpretări să mai dau. Prefer una optimistă, gamerițele din viitor au vrut să îi explice cum va fi lumea dorințelor când el nu va mai fi, când muzica lui Schumann va însoți coloana sonoră a jocului Întoarcerea lui Gavrilescu.

Există, bineînțeles și interpretarea oficială, cea a lui descensus ad inferos, al inițierii într-un spațiu întunecat și închis, al Chitului lui Iona, al Peșterii lui Platon, al pădurii întunecoase și pline de fiare sângeroase prin care trece Alba ca Zăpada lui Disney, dar și elevii de liceu și profesorii lor precum și toți copiii din lume le știu. Probabil că știu și ce am scris eu, dar trebuia să trec și de capitolul ăsta cumva. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a treia

 

Bluesul din noi

Voi compara acest capitolaș cu două chestii - cu un exercițiu de algebră, care presupune reducerea termenilor și cu o vizită printr-un magazin de televizoare.
Argumentez
Amintesc că profesorul de pian Gavrilescu plătește 300 de lei pentru a petrece un timp cu 3 fete de naționalități/ etnii diferite: - o evreică, o grecoaică și o țigancă. Condiția obținerii plăcerii/ satisfacției/ mulțumirii de sine/ încântării/ fericirii/ bucuriei/ păcii interioare și sensului vieții este stabilită de cele 3 fete ca un joc: trebuie să ghicească dintre ele trei, țiganca. Știm din capitolul anterior că a dat greș, deoarece a ales folosind repere culturale oarecum comune: țiganca trebuie să aibă bijuterii evidente, pielea smeadă, grecoaica o piele albă și un accesoriu afrodi-siac, părul coafat, evreica părul roșu. Fetele sunt dezamăgite de lipsa lui completă de intuiție, deși le spune de nenumărate ori că are suflet de artist.
Povestesc puțin
Bărbatul se dezmeticește în prezența fetei negre, pe care o considerase țigancă și despre care află că este de fapt grecoaica.
Este într-o încăpere destinată să abolească reperele tridimensionale ale lui Euclid, planurile perceptive se suprapun și crează o încăpere iluzorie, ca o lume din multe oglinzi și ecrane unde imaginea albastru verzui a mării dă senzația de adâncime. Și tactil lumea din casa țigăncilor este catifelată, mătăsoasă, moale, ușoară.  Gavrilescu este admonestat mereu cu expresii de genul: a întârziat! Întârzie! Trebuie, nu mai are timp, a pierdut timpul, ca și cum, în această casă despre care tot orașul spune că este o casă a plăcerilor, bărbatul acesta aleargă simultan pe mai multe piste de decolare și se străduiește să urce într-un avion care ba e aici, ba e dincolo, cu motoarele pornite și elicea învârtindu-se încet.
În sfârșit nu insist mai mult deocamdată pe scena aceasta care poate fi de orice, de la o scenă de dans, o scenă de muzică, o scenă de resuscitare, o scenă de sex, un test  în care ai de rezolvat o ecuație diferențială, când știi și cum, și ai și idei diferite, revoluționare față de toți matematicienii trecutului, dar nu mai ai decât un minut și nu se acceptă răspunsuri orale, ci doar scripta manet.
Gavrilescu a aflat că fata brunetă e grecoaica, deci au rămas două necunoscute, x+y= 1, în N*.
Presupune că țigancă este fata care are corpul acoperit cu voaluri, care, nu își dă seama, fuseseră pe trupul fetei cu coc și piele albă, pe care o considerase grecoaică. Este un bărbat care nu mai e tânăr, nu e atent la detalii vestimentare feminine, nu înțelege că substituția este un procedeu teatral, nu istoric, nu intelectual.
Fata în voaluri e dezamăgită și îi spune că ea este evreica. Încearcă jenat o scuză cum că da, e în Vechiul Testament ceva de genul cu niște voaluri.
Acum, noi ca și cititori, putem spune:
1. Fata neagră e grecoaica
2. Fata cu părul roșu e evreică
3. Fata cu pielea albă e țigancă
Hildegard și Elsa
Textul este foarte gingaș scris, Eliade nu folosește nimic care să ducă gândul cititorului spre vulgaritate, cele trei fete se joacă, tensionat e adevărat, cu el. Îl fac să cânte înnebunit la pian, îl fac să se miște prin încăpere nu ca o fiară încolțită, ci ca un pescăruș înfometat dus de curent deasupra unei mări în care peștii sunt vizibili, iar valurile mării îi ridică deasupra și îi face accesibili.
Dialogul lor este în paralel, el povestește, vinovat despre faptul că este căsătorit din milă, povestește încântat că a fost cândva tânăr ca ele, că a fost frumos și și-a permis să aibă o fată ca ele, doar a lui, fără să o împartă cu alți bărbați. Fetele fac scurte remarci referitoare la caracterul lui și la faptul că nu are nici fidelitate, nici dragoste și că e și el o curvă, cum sunt ele, s-a futut toată viața pe bani, a trădat, a mințit, a iubit din milă. Gavrilescu se justifică invocând sărăcia și lipsa de experiență în cunoașterea sufletului uman. Fetele nu îl scuză.
Știm din volumele de Memorii și din Jurnalul lui Eliade și din mai toată literatura lui că el însuși a iubit, în anumite perioade ale vieții, două femei simultan. Știm din Întoarcerea din Rai, din Noaptea de Sânziene și din altele.
Pe când era adolescent și studia în Germania, umblând brambura pe urmele lui Kant, Gavrilescu a avut o iubită, pe Hildegard, care a rămas iubita lui secretă toată viața și pe care a părăsit-o într-o vară, pe când era plecată la băi. Atunci a cunoscut-o pe Elsa, actuala lui soție, o fată nefericită, pe care a găsit -o plângând pe trotuar.
A petrecut cu ea o vreme umblând prin berării, făcând foamea, gândindu-se serios cum să își câștige existența pentru amândoi. A plecat cu ea și s-au căsătorit.
Acest sentiment frumos, creștinesc, mila, conchide Gavrilescu nu poate sta la temelia unei familii. Una din fete îi atrage atenția că mila și dragostea sunt ca două fețe ale aceleiași monede. Nu mila este sentimentul care i-a confecționat statutul de profesor care muncește mult și câștigă puțin, se întoarce acasă la o femeie pe care nu o mai place, ci incapacitatea de a menține aprinsă acea flăcăruie care a ars cândva în sufletul lui pentru ea.
Cam atât deocamdată.
Fetele nu îi spun explicit, Eliade nu dă niciun sfat acestui bărbat fundamental plictisit și de familie și de carieră, dar aproape că îl face pe pescărușul ăla care survolează hămisit valurile înspumate să gândească așa:- sunt o pasăre ușoară, pot prinde doar un pește pe zi. Mai ales că marea nu e lină.
Citiți și voi capitolul, veți găsi alte expresii, conotații, comparații, imagini, explicații.
Cert este că plăcerea promisă este amânată din cauza lipsei lui complete de discernământ. Nu e un om rezonabil, nu e un hedonist cum a fost Aristip care, când i s-au adus trei curtezane la poartă, le-a plătit pe toate trei și le-a lăsat să plece. Nu e fierbinte, nu arde, nu e rece, e călduț și asta de la călduroaiele alea care îi înmoaie pe toți într-o zi oarecare de iulie.