Bluesul din noi
Voi compara acest capitolaș cu două chestii - cu un exercițiu de algebră, care presupune reducerea termenilor și cu o vizită printr-un magazin de televizoare.
Argumentez
Amintesc că profesorul de pian Gavrilescu plătește 300 de lei pentru a petrece un timp cu 3 fete de naționalități/ etnii diferite: - o evreică, o grecoaică și o țigancă. Condiția obținerii plăcerii/ satisfacției/ mulțumirii de sine/ încântării/ fericirii/ bucuriei/ păcii interioare și sensului vieții este stabilită de cele 3 fete ca un joc: trebuie să ghicească dintre ele trei, țiganca. Știm din capitolul anterior că a dat greș, deoarece a ales folosind repere culturale oarecum comune: țiganca trebuie să aibă bijuterii evidente, pielea smeadă, grecoaica o piele albă și un accesoriu afrodi-siac, părul coafat, evreica părul roșu. Fetele sunt dezamăgite de lipsa lui completă de intuiție, deși le spune de nenumărate ori că are suflet de artist.
Povestesc puțin
Bărbatul se dezmeticește în prezența fetei negre, pe care o considerase țigancă și despre care află că este de fapt grecoaica.
Este într-o încăpere destinată să abolească reperele tridimensionale ale lui Euclid, planurile perceptive se suprapun și crează o încăpere iluzorie, ca o lume din multe oglinzi și ecrane unde imaginea albastru verzui a mării dă senzația de adâncime. Și tactil lumea din casa țigăncilor este catifelată, mătăsoasă, moale, ușoară. Gavrilescu este admonestat mereu cu expresii de genul: a întârziat! Întârzie! Trebuie, nu mai are timp, a pierdut timpul, ca și cum, în această casă despre care tot orașul spune că este o casă a plăcerilor, bărbatul acesta aleargă simultan pe mai multe piste de decolare și se străduiește să urce într-un avion care ba e aici, ba e dincolo, cu motoarele pornite și elicea învârtindu-se încet.
În sfârșit nu insist mai mult deocamdată pe scena aceasta care poate fi de orice, de la o scenă de dans, o scenă de muzică, o scenă de resuscitare, o scenă de sex, un test în care ai de rezolvat o ecuație diferențială, când știi și cum, și ai și idei diferite, revoluționare față de toți matematicienii trecutului, dar nu mai ai decât un minut și nu se acceptă răspunsuri orale, ci doar scripta manet.
Gavrilescu a aflat că fata brunetă e grecoaica, deci au rămas două necunoscute, x+y= 1, în N*.
Presupune că țigancă este fata care are corpul acoperit cu voaluri, care, nu își dă seama, fuseseră pe trupul fetei cu coc și piele albă, pe care o considerase grecoaică. Este un bărbat care nu mai e tânăr, nu e atent la detalii vestimentare feminine, nu înțelege că substituția este un procedeu teatral, nu istoric, nu intelectual.
Fata în voaluri e dezamăgită și îi spune că ea este evreica. Încearcă jenat o scuză cum că da, e în Vechiul Testament ceva de genul cu niște voaluri.
Acum, noi ca și cititori, putem spune:
1. Fata neagră e grecoaica
2. Fata cu părul roșu e evreică
3. Fata cu pielea albă e țigancă
Hildegard și Elsa
Textul este foarte gingaș scris, Eliade nu folosește nimic care să ducă gândul cititorului spre vulgaritate, cele trei fete se joacă, tensionat e adevărat, cu el. Îl fac să cânte înnebunit la pian, îl fac să se miște prin încăpere nu ca o fiară încolțită, ci ca un pescăruș înfometat dus de curent deasupra unei mări în care peștii sunt vizibili, iar valurile mării îi ridică deasupra și îi face accesibili.
Dialogul lor este în paralel, el povestește, vinovat despre faptul că este căsătorit din milă, povestește încântat că a fost cândva tânăr ca ele, că a fost frumos și și-a permis să aibă o fată ca ele, doar a lui, fără să o împartă cu alți bărbați. Fetele fac scurte remarci referitoare la caracterul lui și la faptul că nu are nici fidelitate, nici dragoste și că e și el o curvă, cum sunt ele, s-a futut toată viața pe bani, a trădat, a mințit, a iubit din milă. Gavrilescu se justifică invocând sărăcia și lipsa de experiență în cunoașterea sufletului uman. Fetele nu îl scuză.
Știm din volumele de Memorii și din Jurnalul lui Eliade și din mai toată literatura lui că el însuși a iubit, în anumite perioade ale vieții, două femei simultan. Știm din Întoarcerea din Rai, din Noaptea de Sânziene și din altele.
Pe când era adolescent și studia în Germania, umblând brambura pe urmele lui Kant, Gavrilescu a avut o iubită, pe Hildegard, care a rămas iubita lui secretă toată viața și pe care a părăsit-o într-o vară, pe când era plecată la băi. Atunci a cunoscut-o pe Elsa, actuala lui soție, o fată nefericită, pe care a găsit -o plângând pe trotuar.
A petrecut cu ea o vreme umblând prin berării, făcând foamea, gândindu-se serios cum să își câștige existența pentru amândoi. A plecat cu ea și s-au căsătorit.
Acest sentiment frumos, creștinesc, mila, conchide Gavrilescu nu poate sta la temelia unei familii. Una din fete îi atrage atenția că mila și dragostea sunt ca două fețe ale aceleiași monede. Nu mila este sentimentul care i-a confecționat statutul de profesor care muncește mult și câștigă puțin, se întoarce acasă la o femeie pe care nu o mai place, ci incapacitatea de a menține aprinsă acea flăcăruie care a ars cândva în sufletul lui pentru ea.
Cam atât deocamdată.
Fetele nu îi spun explicit, Eliade nu dă niciun sfat acestui bărbat fundamental plictisit și de familie și de carieră, dar aproape că îl face pe pescărușul ăla care survolează hămisit valurile înspumate să gândească așa:- sunt o pasăre ușoară, pot prinde doar un pește pe zi. Mai ales că marea nu e lină.
Citiți și voi capitolul, veți găsi alte expresii, conotații, comparații, imagini, explicații.
Cert este că plăcerea promisă este amânată din cauza lipsei lui complete de discernământ. Nu e un om rezonabil, nu e un hedonist cum a fost Aristip care, când i s-au adus trei curtezane la poartă, le-a plătit pe toate trei și le-a lăsat să plece. Nu e fierbinte, nu arde, nu e rece, e călduț și asta de la călduroaiele alea care îi înmoaie pe toți într-o zi oarecare de iulie.
