Albă că Zăpada și ce ?

    Dorel stă pe scăunel și ciopârțește un teanc de hârtii.
Mă apropii încet de el și îl observ. E o carte de povești germane și englezești.
Îl întreb:- De ce o tai? Poate vei avea copii.
Dorel:- Cine? Eu? Ai greșit adresa.
eu:- Nu cu mine, cu altele.
Dorel:- Cu cine? Cu Muma pădurii? Cu Cotoroanța? Cu Scorpia? Cu Gheonoaia?
Mr Brasil, optimist, oprindu- se din pictat:- Mai sunt femei pe lume. Ai uitat personajele pozitive: Ileana Cosânzeana, Ileana Sânziana, Zâna Zânelor, Albă ca Zăpada și altele, nu stau acum să le enumăr pe toate.
eu:- Plus prințesele, ducesele, reginele din toate  operele culte.
Dorel:- Tu ce părere ai, că eu sunt fan Sandra Brown? Nu există! Basta!
eu:- Și ce, eu sunt fan?
Dorel:- Știu eu ce mai citesc femeile de 50 și ceva de ani? Doar nu citesc la fel ca fetele tinere.

Ridic din umeri. De mult n- am mai vorbit despre literatură cu o persoană feminină, indiferent de vârstă. Cred, dacă stau bine să mă gândesc, de vreo 35 de ani. 
Mr Brasil:- Deci, de ce tai cartea? Ca să o rescri?
Dorel:- Da. Vreau să scriu Albă ca Zăpada și cei 7 uriași.
Mr Brasil:- Ai dat la căutare pe Google? Poate sunt unii care au scris- o înaintea ta.
eu:- Și eu cred asta. E banal. Dacă nu ești pitic, ești uriaș. Logic.

Mr Brasil:- Poți fi și normal, adică între- între, cam cum suntem noi. 

Dorel:- Nu fac copii cu voi!

eu:- Da, nu e recomandat. Ne certăm între noi pe motive stupide, cum ar fi cine să- i ducă la școală. În plus, trebuie carnet de șofer pentru autobuz. Nu- i așa, Mr Brasil?

El:- Eu nu sunt interesat de cei între- între. Deci, nu facem între noi copii! De uriașii lui Dorel parcă parcă m- aș lăsa atras. 

eu:- Durează ceva să crească. În plus, trebuie să fie și fete printre ei. Nu poți face copii cu băieți.

Dorel:- Lăsați- mă- n pace! Nu mai scriu despre cei 7 uriași, dar pot să scriu Albă ca Zăpada și cei 7 albi?
Mr Brasil:- De ce? Ești rasist?
Dorel:- Nu, sunt în concurență cu Agatha Christie, ea a scris despre cei 10 negri mititei, eu scriu despre cei 7 albi uriași. 

eu:- E un fel de povestire meteo? Rămân înzăpeziți?
Dorel:- Nu înzăpeziți, rămân într- un moment fericit. 
Mr Brasil- Vezi că momentele fericite nu sunt cu cifra 8, ci cu 2, maximum 4.
Dorel:- Nici dacă punem o oglindă?
eu:- Dacă punem o oglindă, da. Cititorul vede dublu.
Dorel:- Bine, așa rămâne.

Mr Brasil mă cheamă aproape și îmi spune:- Vezi că mai sunt câteva cărți cu basme în bibliotecă, ia -i- le de sub ochi, sunt greu de recuperat. Și nu îi mai spune niciodată de copii, nu auzi că are deja 7? Câți vrei să îi stea pe cap? 

eu:- Sorry, Dorel. 

El:- Bine, te- am scuzat. 

eu:- De ce albi? Uriași, am înțeles.

Dorel:- Albul mă inspiră. E ca noaptea.

eu:- Poate vrei să zici ca ziua.

Dorel:- Nu, ca absența. Îmi plac absențele. 

eu:- Mi- am dat seama, cu întârziere. Sorry!

Dorel:- Lasă, te- am iertat deja. Fă și tu un ceai, sunt plictisit de cicăleală deja.

Vin cu un ceainic mare de ceai aburit. Stăm toți trei cu mâinile pe  ceștile cu margini aurite și nu ne vine să bem. Aspirăm parfumul florilor de tei și ne încălzim mâinile. Facem noapte albă, pleonastică, cum zice Dorel.

Chandelier

 Ziua 1.

         Îmi place să călătoresc cu trenul. Merg într- un orașel de munte pentru o întâlnire cu un portorican.

Călătoresc ziua, e mijlocul toamnei și peisajul superb îmi vindecă ochii obosiți de tonele de hârtii fără figuri de stil, cu care mă confrunt zi de zi la serviciu. 

Când trenul ajunge în preajma micilor localitați, răsar de lângă garduri copii jucând fotbal, bătrâni pe băncuțe la sfat sau tineri giugiulindu- se.

Ajung pe seară, s- a schimbat ora și se întunecă repede. Mă opresc la un restaurant din gară să beau o cafea. Am o primă întâlnire oficială în două ore, suficiente să ajung la hotel. La o masă vecină, doi tineri se ceartă. Femeia țipă și tâșnește de pe scaun, vărsând paharul pe masă și pantalonii lui.
Pleacă.
Bărbatul se ridică, e îmbrăcat în alb și pata de cafea de forma unei uriașe frunze de palmier îl stânjenește. Scoate o batistă din buzunar și începe să se șteargă, jenat. Barul e plin, sunt femei la aproape toate mesele, exceptând masa mea. Se întoarce spre mine. Vine spre mine.
- Îmi cer iertare, dar mă puteți ajuta?
Eu:- Am numai pantalonii de pe mine. Dar în geamantan am pijamalele și niște pantaloni de ski.
El:- Îmi puteți împrumuta pantalonii de ski?
Eu:- Nu.
El:- Atunci pijamaua?
Eu:- Bine.
Deschid geamantanul și îi dau pantalonii de pijama. Sunt cu dungi.
Îi spun:- Se poartă dungile.
El, supărat, grăbit:- Da, știu. Dar nu la pantaloni, ci la bluze.
Eu:- Dacă vreți, îmi lăsați mie pantalonii și vă dau bluza. O legați în față, ca pe un șorț, vă vor confunda cu bucătarul. Puteți ieși prin spate și chemați un taxi.
Râde.

Îmi place cum râde, are un râs teatral și face gropițe în obraji. Sper că i- am schimbat dispoziția și încerc o glumă: - Trebuie să avem încredere în viitor. O pată de cafea este o dovadă că există ziua de mâine, e ca răsăritul soarelui pentru Hume. Îl vedem, dar nu- l putem avea. Sau invers, îl avem, dar nu- l vedem.

El, atent brusc la mine:- De unde știți?

Eu:- Mă bazez pe intuiția mea feminină.  

Își amintește de coarda care a plecat nervoasă:- Nu, e prea ridicol! Sunt balerin. Am repetiție pentru spectacol. Nu mă pot prezenta așa.
- Eu sunt turist în timpul liber. Nu vă pot lăsa pantalonii de tot. Va trebui să ne întâlnim și să mi- i înapoiați. Sunt pantalonii mei de pijama preferați. Sunt nevoit să particip cu ei la o petrecere oficială zilele viitoare. 
El:- Sigur! Sigur! Vă sun după repetiție.
Facem schimb de numere de telefon
  E cu puțin înainte de miezul nopții, de pe un număr necunoscut, mă sună tipul cu cafeaua.
El: - Sunt la Teatru, ne putem întâlni?
Îmi aduce pantalonii spălați și frumos împachetați într- o sacoșă de hârtie. 

- Vezi că sunt plini de piruete!

Îmi spune că a făcut repetiția cu ei. 

Mă simt bine.
Stăm amândoi la un pahar de vin în barul Teatrului și vorbim. E student. În timpul liber studiază Psihologia. E într- un an terminal, își face licența.
Îl întreb despre temă.
- Hiponoza, zice el.
Eu:- Cum îmi percepeți Sinele? îl întreb eu.
El:- Bulversant.
Eu:- Dar Eul?
El:- Solicitant.
Eu:- Dar Supraeul?
El:- Demodat.
Eu, admirativ:- Sunteți bun!
El, îngândurat:- Știu.
    Se ridică brusc și îmi strânge mâna. Se întoarce și pleacă. Îl urmăresc cu privirea. Mersul ușor, educat și periculos îmi scrie pe retină: Sunt închis în cușca inimii tale. Coboară de pe calul tău de cavaler și descuie poarta temniței! Se îndepărtează încet.

Doamne, de când n- am mai auzit o poveste cu prințese și balauri!
    Sar de la locul meu, plătesc în viteză și mă grăbesc după el. Îl văd cum dă colțul clădirii. Grăbesc pasul, e din ce în ce e mai departe, alerg, e în fața mea mult, alerg mai tare, alerg cu toată puterea, e departe, departe, o siluetă ca de copil, eu mai repede, îmi înnebunesc inima, mintea, picioarele, trupul tot, e din ce în ce mai mic, un punct în zare. Mă opresc lângă un stâlp de telegraf. Îmi vine să urlu! Nu o fac pentru că e încă lume în jur. Găsesc aproape o bancă. Mă odihnesc câteva minute. Lângă mine se așează un om. Ridic privirea. El. Mă fixează cu ochii negrii strălucitori. Îmi arată un afiș lipit pe stâlp:

 - Vezi?
Pe afiș un titlu mare. Chandelier. Spectacol de balet
-Aici sunt eu! Vei veni să mă vezi? Mâine seară.
Îmi prinde fața între palme și mă sărută de trei ori, ca pe un copil, pe frunte, pe nas și pe barbie. - Puțină speranță nu strică, nu- i asa? 

Zâmbesc, cu ochii în pământ.

 Se ridică și pleacă.

 - Te aștept cu un buchet de flori! Sunt primadonă, nu un balerin oarecare.
Îmi dau seama că e inutil să alerg după el. N- am nicio șansă!
Rămân pe bancă atingându- mi locurile nesărutate.

la mare in august

 

Balansoar

 

    Un filosof și un om de știință se dădeau pe un balansoar, bineînțeles în Orășelul copiilor. Toată lumea știe că nu există balansoare pentru oamenii mari.
Filosoful ajunge la pământ, își înfige tălpile în solidul material și îl lasă în aer pe omul de știință, mai mult decât este convențional. La început, savantul se bucură, pe urmă se simte disconfortabil. Distanța e mare și nu poate sări, forța îi e prea mică și nu- și poate reveni. 

Savantul:- Lasă- mă jos!

Filosoful:- Convinge- mă că ești spiritual!
Omul de știință:- Sunt, merg duminică de duminică la mine- n parohie.
Filosoful :- Ăsta e simț comun. Convinge- mă acum că ai și inimă! 

Savantul:- Știi că sunt normal.
Filosoful:- Asta i- o spui nevestei, nu mie! Eu îți cunosc natura de animal, nu tu!
Omul de știință:- Vreau să fiu și eu material, nu doar tu.
Filosoful:- Ești cam eterat pentru un savant actual, asta e îmbucurător. Filosoful îndoi puțin genunchii. - Ai mai câștigat zece centimetri în înălțime. 
Savantul:- Știi că te iubesc.
Filosoful:- Asta așa e. Dar ai și încredere în viitor?
Savantul:- Nu. Sunt inteligent.
Filosoful renunță la cei zece centimetri și Savantul țipă ușor, din nou în aer.  

Savantul: - De ce faci asta? Din sărăcie spirituală sau din bogăție materială? 

Filosoful:- Crezi că sărăcia spirituală vine la pachet cu bogăția materială?
Savantul:- Așa zice nevasta- mea, când mă pregătesc în oglindă pentru serviciu.
Omul de știință:- Știi că nu putem face schimb de locuri, ne putem lovi.

Savantul: - Pe lângă faptul că e tot aia.

Filosoful: - Așa te vreau, optimist! Am știut de la început că ai geniu!
Filosoful aduce balansoarul la nivel de echilibru, stau amândoi cu tălpile pe pământ și se leagănă încetișor.
El:- Ce zici de faza asta nebună a lui Nietzsche cum că savanții sunt pesimiști prin natura lor? Dacă nu- i distrezi cu o tragedie, ajung pe mâna lui Freud, sau mai rău, a lui Jung?
Savantul:- Nietzsche zice asta?
Filosofil- Da. El.
Savantul:- Interesant. Deci optimismul istoriei vine din natura pesimistă a actorilor ei?
Filosoful:- Da, așa se pare.
În părculeț apare o femeie cu un copil. E încă întuneric. Ajung lângă balansoar. 

Copilul:- Mamă, aici vreau!
Mama:- Hai să te dau întâi în leagăn!
Copilul:- Nuu! Aici vreeeaaauu!
Savantul dă să zică ceva, dar Filosoful coboară repede, cedând locul copilului.
Se iau de braț și pornesc pe alee
Savantul:- M- ai cam dat cu fundul de pământ!
Filosoful:- Pentru că nu ai coborât în același timp cu mine.
Savantul:- Îmi luase ochii mama.
Filosoful, supărat:- Și nu înțelegi nici relațiile de putere. Într- un părculeț, Copilul e autoritatea!
Merg ce merg ce merg în tăcere pe alee, savantul se înmoaie primul:- Hai să ne sărutăm! Nu mai e nimeni primprejur!
Filosoful îl prinde de mijloc pe savant, îi dă două limbi clasice și una exotică, care îl topește complet pe savant, cheamă un taxi și pleacă amândoi undeva prin lume, după o tărie cărămizie. Stele puzderie, aer rarefiat de toamnă, frunzele aurii foșnesc sub pașii trecătorilor matinali. Coșurile sobelor torc fuior după fuior. Părculețul încă doarme sub moleșeala cenușie a zorilor.

Ceaiuri

 

    Vine într-o zi Regina ceaiurilor cu apă rece la mine și îmi zice, bătând din picior:- De ce mi- ai pus numai două pliculețe?
Eu, nevinovat complet:- Nu v- am preparat eu ceaiul, ci celălalt spătar.
Ea:- Și nu puteai să- l instruiești? Știi că prefer ceaiul cu pachetul complet!
Eu:- I- am spus, dar a zis că e exagerat și vă recomandă să aveți grijă de sănătate.
Ea:- Pregătește- l de decapitare!
Eu:- Dar majestate, nu va stă în caracter să fiți nemiloasă.
Ea:- Îți spun eu ce nu îmi stă în caracter! Poșirca asta! zise și îmi aruncă paharul plin în obraz.
De frica decapitării, iau poziție de drepți. Ceaiul ia și el, îndreptându- se viclean spre cămașă. Mă uit la ea într- un fel dojenitor.
Ea:- Ce? Nu- ți convine?
Eu:- E nedrept. Nu eu am preparat ceaiul.
Ea:- Cum? Nu așa trebuia să procedez?
Eu:- Nu, majestate, ăsta e gest pentru infidelitate, nu pentru lipsa de solemnitate.
- Aha! zise ea, brusc potolită. Am uitat. Vârsta, probabil.
Eu:- Sunteți încă plăcută ochilor. Să știți că și pe mine mă lasă memoria. De pildă, ieri, când am intrat în iatacul regelui să îi duc cafeaua, în loc să îi zic:- Bună dimineața, Sire! i- am zis:- Ai ! Ai! Iar vă înșelați nevasta!
Ea:- Știu, am ajuns înaintea ta.
Eu:- Majestatea sa, în schimb, stă bine cu memoria. N- ai zice la câte nopți pierde umblând la agățat.
Ea:- De ce zici asta? Și- a amintit anul când s- a însurat? Sau luna când s- a născut moștenitorul tronului? Ziua când fostul rege a fost decapitat? Ora când s- a înscăunat?
Eu:- Așa ceva nu se uită, majestate. 

Ea: - Oricine ar ține minte așa ceva! Nu e mare lucru, are o armată întreagă care îi amintește.

Eu: - Nu mă refer la memoria personală sau la cea colectivă, mă refer la memoria cinematografică. Mi- a răspuns exact cu fraza care trebuia:-  Dragul meu, nu e ce vezi!
Regina scoase din buzunar batista brodată cu simbolul regal și îmi șterse încetișor ceaiul căliu de pe obraz.
Îi sărutai supus mâna.
Ea:- Pe celălalt spătar îl instruiesc eu. Renunț la decapitare, e prea mare cheltuiala să plătim un cronicar care să introducă știrea în manualele școlare
Eu:- O hotărâre înțeleaptă, majestate. Dacă vreți, sunt expert în ceaiuri calde și fierbinți.
Ea, întinzându- se pe divan: - Bine, dar îl vreau goală și cu un caniche alături. Am aflat că a revenit moda. Încuie ușa!
Eu:- Vreți să anunțăm pictorul curții să aibă șevaletul pregătit?
Ea:- Încă nu. Suntem abia la începutul secolului. Trebuie să mă obișnuiesc cu ceaiul făcut de tine.
Merg la bucătărie și îi aduc un samovar plin. Regina, goală, cu spatele la mine, adormise. Mă uit la ea și mă gândesc dacă să ies în curte și să sfârșesc eu mormanul de lemne pentru încălzirea globală sau să îmi înșeuez iapa pentru echinocțiul de iarnă.

Mă potolește țigara electronică, trimisă regelui de Împăratul Chinei, consumată pe jumate, dar atinsă de limba regală. Cele câteva pufuri îmi abat atenția spre verbele franțuzești din grupa a treia.

În două ore era iar cu gura pe mine:- Unde e ceaiul meu concentrat și rece?
Arătai cu jenă spre samovar.
Ea: - Adu- l aici!
Duc samovarul lângă canapea.
Regina îmi făcu semn să i- l așez alături: 

- Pune- l aici, la margine, în loc de cățel. Îi spun pictorului regal să își folosească imaginația.
Făcui întocmai.
Ea:- (gustând) E bun! E călduț.

După o scurtă conversație, adormi iar, cu samovarul sub braț.
Mă uit spre ea. Albă, visătoare, înțelegătoare, exact cum o știu de pe vremea când mă iubea.
Verific încuietoarea de la camera de gardă și îmi arunc toate hainele aiurea. Înainte să treacă efectul de seră, înainte să se topească Polul Sud, înainte să ieșim de sub dominația otomană, animala asta pe cale de dispariție trebuie să fie a mea! Cu paloșul între dinți, mă substitui invincibil samovarului pus cu grijă pe podea și, între două mici tratate de pace și un fulminant război civil, reușesc să mușc o gură din gutuia pufoasă, tare și inconfundabil parfumată.

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 12

 

    Levin, așezat pe o căpiță de fân stă obosit și discută cu bătrânul care are un  fiu proaspăt căsătorit și se confesează că tinerii cam amână să își mărească familia cu noi membri. Pune pe seama fiului sfios acest fapt, dar de fapt cei doi tineri se iubesc și sunt drăgăstoși unul cu altul. Tânăra nevastă împreună cu celelalte femei trec pe lângă Levin cântând vesel, într- un cor de 50 de voci diferite, dar unite prin sentimentul bucuriei și prin veselia ce vine din satisfacția unei zile rotunde. Levin le privește cu invidie, iar sentimentul singurătății de care reușise să scape îl încolțește iar.

După ce toți mujicii pleacă spre casele lor, Levin începe să mediteze la sensul vieții sale. Pentru ce toată această muncă, pentru cine? Dumnezeu dă roadele, El dă omului putere să le adune, rolul omului în această mare lucrare a Domnului este minor. Se gândește dacă să plece, dacă să cumpere pământ, dacă să- l vândă pe cel pe care- l are și să plece, dacă să se înscrie în competiția istorică prin  organizația obștească. Viața la țară îi place, dar este aceasta viața lui? Cînd lucrurile în capul lui capătă direcția unor răscruci, ca într- un sistem axiomatic, dar nu cartesian, ci einsteinian, incluzând și dimensiunea timpului ireversibil, își ridică privirea spre cer. Deasupra lui era un norișor de forma unei scoici sidefii, luminoasă în noapte. Atunci Levin aude în depărtare zgomotul roților unei trăsuri, care trece pe lângă el. Din interiorul trăsurii se ivește capul unei fete tinere și frumoase. Se uită la el cu ochi senini și blânzi, privirile li se întâlnesc. Levin o recunoaște pe Kitty, care împreună cu mama ei se îndreaptă spre moșia lui Dolly. Cu o viteză uluitoare, destinul lui se așează din nou în matca lui firească. Își dă seama că nu viața la țară și munca în mijlocul mujicilor este ceea ce își dorește, ci dragostea. 

Toate războiaele sunt absurde

 

Regina în general e matinală. E și azi. 
Mă vrea deștept, perfect machiat și devreme pe afară. Mă supun, ca orice soldat bun.
Nu stau în picioare, e grijulie, îmi oferă un loc.
Se așează în fața mea și îmi zice:

- Am auzit că ești curajos.
Îi zic:- Da, majestate.
Ea:- Ai la tine ceva iarba?
Eu:- Am, să trăiți, dar e slabă. De la ceață.
Ea:- Dă o priză!
Mă supun.
O gustă.
Ea:- Nu e rea. Mai ai?
Eu:- Nu, majestate, asta e rația zilnică.
Ea:- Cum?! Primești așa ceva de la popotă?
Eu:- Da, să trăiți, altfel am fi cedat dușmanului.
Ea:- Avem dușmani?
Eu:- Câtă frunză și iarbă!
Ea:- Vai de mine!!! Ce mă fac?
Eu:- Nimic majestate, pe unii i- ați fumat deja acum.
Râde mai puțin formal. Râsul ei natural este puțin strident, dar nu e neplăcut.
Îmi zice:- Ar trebui să particip și eu la războiul ăsta pe care- l duci.
Eu:- Nu se poate, majestate, trebuie să conduceți țara.
Ea:- Da. Așa ar trebui. Dar unde ne duc toate acestea?
Eu:- Va referiți la bătăliile din platou sau la cele din tablou?
Ea:- Mă refer în general la condiția de soldat.
Eu:- Mulțumesc. E înviorător când șeful statului ia seama și la soldat.
Ea:- Mai ai niște dușmani prin buzunar să îi învingem acum?
Eu:- Câțiva prizonieri care au trecut linia frontului din întâmplare.
Ea:- Îi împărțim pe din două?
Eu:- Da, majestate. Mă caut prin buzunare și dau de câteva paie prin căptușeală.
Începe să se lumineze. Copacii din gradina regală se retrag încet din clarobscur și vin spre vizibil. E un aer plin de mirosul lemnelor arse. Se apropie iarna. Sunt bucuros. Iarna mă surprinde mereu prin inocență. Regina își strânge hlamida pe  lângă trup și se ridică solemn.
- Simt nevoia să fac ceva pentru tine.
Eu:- Cum doriți, majestate.
Ea:- Ai vrea să mă conduci de braț până la palat?
Eu:- Sigur, majestate.
O iau de braț și pornim pe aleea străjuită de arbuștii pitici. Ne clătinam amândoi de la doza dublă. Lumina dimineții ne învăluie treptat ca un roi invizibil de licurici.

E prima dată când merg la brațul unei regine. 

Pe umeri îmi răsar trei trese noi.

Conflicte între personaje

 

     Harap Alb intră în cameră. Într- un colț, Flămânzilă și Setilă se bușeau vârtos. Se băgă între ei să- i despartă, dar se pomeni peste cap cu un os. Și nu cu unul mic, ci ditamai femurul de bizon, pe jumătate ros.
- Liniște, animalelor! strigă Harap Alb. Ce- i cu voi!
Setilă:- A atentat la carnea mea!
Flămânzilă:- Umblă cu vrăjitorii! Zice că sunt însetat după el!
-Nu, urlă Gerilă! A fost invers! Flămânzilă umblă la carne! L- am simțit și eu azi noapte.
Harap Alb, lui Gerilă: - De ce nu te- ai băgat între ei să- i desparți? Am auzit tămbălău de jos!
Gerilă, mânios:- Mă vezi cum tremur?! Ai plătit factura la Termica?
Harap Alb:- A plătit- o Ileana.
Gerilă:- Atunci mai adu un radiator! Nu vezi că sunt răcit? Din cauza ta!
Harap Alb, lui Setilă:- Pune- i termometrul! Și vezi să nu bei mercurul, e periculos!
Gerila:- Avem unul electronic, dă- l pe ăla.
Flămânzilă se uită la ecranul termometrului: - 35 de grade!
Harap Alb:- S-ar putea să aibă covid.
Gerilă, speriat:- De unde știi? Ești doctor?
Harap Alb:- Nu, dar toți care au 35 de grade au covid (lui Setilă):- Fugi după un teraflu, vezi să ajungi cu paharul plin până la el! Tu nu ești bolnav.
Setilă:- Da, să trăiți! Dar să știți că sunt oleacă matol. S- ar putea să întârzii, la mine cărările se dublează.
Harap Alb:- Unde e Păsărilă?
Setilă:- După păsări, un să fie!
Flămânzilă:- Dacă ar aduce și pe aici un curcan, o lișiță! Dar nu, el le prinde, le face felul și le trimite la pădure pe jos. De aia sunt atâtea păsări pierdute prin păduri și poieni! Nu vrei să mă duc eu? Îmi iau și o acadea. Am auzit că au adus din alea interminabile.

Harap Alb: - Du- te tu! Măcar ești treaz.
Setilă:- Dacă treci pe la magazin, ia o sticlă pentru fratele tău însetat.
Flămânzilă:- Bine. Trec.

Harap Alb: - Nu- i mai da să bea! E minor!
Setilă se întoarce cu o navetă de bere fără alcool și cu paharul de teraflu aproape gol.
Gerilă:- Unde e medicamentul meu?
Setilă:- La fund.
Gerilă sare la bătaie. Flămânzilă se oprește din supt și zice:- Am o idee! Sună- l pe Ochilă!
Gerilă îl sună pe Ochilă. Nu răspunde.
Harap Alb:- Vezi pe whup, stă toată ziua cu aia de la G nas în nas.
Gerilă sună, Ochilă răspunde:- Deschide camera să- mi dau seama.
Gerilă deschide camera pe whup.
Setilă- Vezi, mi- a băut tot terafluul.
Ochilă:- Mai sunt două picături. Bea- le repede, sunt concentrate!
Gerilă le bău. Pe urmă, în scurt timp, se făcu sănătos.
Conflictul între Flămânzilă și Setilă continuă încă vreo câteva zile, până când Împăratul Verde luă pensia și făcu un ospăț uriaș care îi mulțumi pe toți.

Amoroso tango

 

     Sala de bal e luminată a giorno. În mijloc, o parașută exersează mișcări complicate. Mă apropii încetișor:
- Veți participa la un concurs?
Ea:- Da. Și nu înțeleg o piruetă.
Eu:- O piruetă pe stânga sau pe dreapta?
Ea:- O piruetă normală, dar cvadruplă.
Eu:- E dificil dacă o faceți fără ajutor.
Ea:- Aș vrea să încerc totuși.
Eu:- Atunci ar trebui să purtați patine sau role. E dificil fără ajutor.
Ea:- Tataie, te-a băgat cineva în seamă? Ce vrei?
Eu:- Sorry, am crezut că sunteți om.
Ea:- Uite că nu sunt! Sunt marțian.
Eu:- Atunci pentru dumneavoastră e simplu. Vă chemați alți cinci marțieni, îi treceți pe invizibil și gata concursul! Locul întâi cu coroniță!
Ea:- Ei, nici chiar așa! Sunt o persoană onestă. Nu vreau să trișez. Vreau să câștig pe drept.
Eu:- Ați încercat la orizontală?
Ea:- Nu există tango pe orizontală, deci nici piruete pe orizontală!
Eu:- Ba da. Există. E cea mai simplă piruetă.
Ea, inocentă pe bune sau inocentă prin participare la inocența mișcărilor generale:
- Îmi arătați, vă rog.
Eu, sincer, ca de obicei:
- Sigur. Mai întâi puneți o plapumă pe podea.
Ea, mirată:- O plapumă? Nu îmi îngreunează rotația?
Eu:- Nu, dimpotrivă, o va accelera.
Ea:- Bine.
Vine cu plapuma și o întinde pe podea.
Eu:- Scoateți- i husa!
Scoate husa și rămâne o plapumă tradițională, roz, bineînțeles.
Eu:- Întindeți- vă pe ea!
Se așează cuminte, cu fața în sus.
Eu:- Întoarceți -vă pe o parte.
Ea:- Care? Stânga sau dreapta?
Eu:- Dumneavoastră pe stânga, eu pe dreapta.
Ea:- Dar v- am zis că vreau fără ajutor!
Eu:- Eu nu sunt un ajutor, eu sunt un trădător!
Mă arunc pe ea, îi imobilizez mâinile și îi dau jos tricoul anti fasoane.
Încearcă niște mișcări umane, cum ar fi să îmi tragă una peste bot, să îmi articuleze un cot, să mă muște de nas, dar nu o las.
Îi dau jos pantalonii de tango și îi bag mâna în interiorul unde temperatura ajunge în punctul culminant, periculos pe pământ, periculos oriunde în Univers. Se zbate întâi rar, apoi din ce în ce mai ritmic. Respiră repede, respiră încetișor. Mă vâr în ea cu toată puterea. Țipă. O fut cu nervi o oră fără pauză de schimbare a poziției. Pe urmă îi spun:- Acum răsucește- te spre dreapta. Se întoarce prompt. O sărut. Îmi place gustul ei de prune uscate amestecat cu cafea. Scot limba la ea.  O întreb:-  Îți place limba mea?
Ea, gemând sub frâna mea:- Da!
Eu:- Fă ceva pentru mine cu a ta!
Începe să își pună la contribuție imaginația, e cam șablonardă, dar mă mulțumesc și cu atât. De la o curvă interesată de single tango nu poți cere cultură generală prea multă! Mă iau ca fraierul după ea și ne futem prostește toată după amiaza.
Obosesc. Mă ridic de pe plapumă, merg în curtea casei și fumez cinci țigări una după alta. Apare un pic deșurubată, un pic demontată.
O întreb:- Ți- a plăcut dansul?
Ea:- Da.
Eu:- Bine. Data viitoare vom dansa pe tavan. Vezi să îți meargă lumina! Îmi plac efectele spațiale.
Ea:- Și mie, îmi aduc aminte de casă.
Eu:- Să duci înapoi plapuma în șifonier, bărbatul tău se va prinde că nu ai fost cuminte pe ea.
Ea, conformistă:- Da, Antonio.
Plec, culmea, încărcat de la ea! Ar fi trebuit să fiu mai ușor și mai real, dar constat cu amărăciune că nu e așa. Închid cu grijă ușa care m- ar readuce spre Marte. Trebuie să mă și odihnesc. Nu îmi pot risipi nectarul stelar oricând și cu orice marțian .

Cu bătrânii stai la umbră

 

  Intru într- un salon de cosmetică. Îl cunosc pe patron, prieten vechi. Scaunele toate ocupate de parașute oficiale. Unul singur gol. Dau să mă așez pe el, dar se repede o puștoaică de liceu. O iau de braț și o ridic:

- E al meu!
Ea:- Vă rog frumos, nenea, azi am preselecție la miss.
Eu:- Tu ești candidată la un concurs de miss?
Ea:- Nu, eu sunt în comisia de organizare.
Eu:- Și? Tu trebuie să arăți bine sau candidatele?
Ea:- Eu vreau să le inspir.
Eu:- Aha, deci ești un fel de zeiță pentru ele.
Ea:- Cam așa.
Eu:- Ești cu mama?
Ea:- Doamne ferește! Mama e în Argentina.
Eu:- Câți ani ai?
Ea:- 19. Dar nu împliniți.
Eu:- Faci sex?
Ea:- De ce mă întrebați?
Eu:- De nevoie.
Ea:- Aveți nevoie de o felație?
Eu:- Nu. Am nevoie de iubitul tău. Îl iau la o bere, discutam și îți înțeleg mintea. Probabil ca ești Athena.
Ea:- Nu am iubit. Sunt încă la liceu. Nu îmi dă voie mama să umblu cu băieți. Și da, ați ghicit, eu sunt Athena.
Eu:- Dar tatăl tău, Zeus, îți dă voie?
Ea:- Pot să plec? Nu îmi mai fac părul, îl las așa.
Eu:- Vezi că am pierdut amândoi vremea? Asta e păcat.
Iese troncănind pe podea. Mă uit oftând după ea. Cine știe când mai prind un dialog așa lung cu un adolescent...? Mai bine o lăsam și mă uitam la ea. M- a deformat profesia asta a mea!

Dialog imaginar cu fructe

 Două banane se plâng unui om oarecare.

Banana verde:- De ce ai fost nemilos și m- ai smuls atât de devreme?

Omul:- De foame!

Banana coaptă:- De ce ești atât de grăbit și nu mă savurezi tacticos, cum faci cu ea?

Omul:- De frică să nu cazi pe parchetul lunecos. De acolo îmi pui în pericol viața!

Regina frumuseții

  

    Vine într-o zi la mine regina frumuseții locale și îmi zice:- Sunt afemeiată după tine!
Eu: - Și nu există tratament?
Ea:- Există, dar numai naturist.
Eu:- Nu se poate procura?
Ea:- Ba da, dar e dificil din cauza substanței principale.
Eu:- Aha! Vrei să mergem la cules amândoi, ca Lupul și Scufița?
Ea:- Mi- ar plăcea!
Aleg o zi de weekend, urcăm în mașina ei metalizată și pornim. Mergem prin două păduri tangente localității și printr-o pădure secantă județului vecin. Nu găsim nicio substanță activă. Ea, pasionată de fotografii, pozează veverițe, vulpi, iepuri și căprioare. Vedem la un moment dat și doi urși. Dă să apese pe zoom pentru claritate, dar unul dintre ei grăiește cu glas omenesc:- Nu ne faceți fotografii, suntem de la un institut zoologic și facem parte din areal pentru cercetare. Îi înțelegem, ne amuzăm.
Trec orele pe nesimțite cu regina frumuseții, când observăm amândoi că soarele nu răsare, ci apune. Îmi spune:- A fost o zi lungă!
Eu:- Și fără niciun rezultat medicinal.
Ea:- Poate găsim pe întuneric ceva.
Eu:- Slabe șanse. Eu stau prost cu vederea felină.
Ea:- Eu nu. Am făcut o operație de mărire.
Eu, mirat:- Există silicoane pentru retină?
Ea:- Există silicoane pentru orice. Eu mi- am pus pentru conuri, dar dacă vrei, poți să îți pui și pentru bastonașe.
Eu:- Interesant. Se poartă?
Ea:- Oho! Și încă ce mult! Adulții preferă cu conuri, tinerii, cu bastonașe.
Eu, îngândurat :- Mă așteptam să fie invers.
Ea, moralicește:- Da, așa sunt vremurile, mai corupte.
Mă uit cu dragoste la ea.
Plecăm.
Drumul e lung. Conduc eu, conduc prudent, încep să mă gândesc nostalgic la anii 90 când silicoanele erau ceva vetust. Adoarme lângă mine. N- am găsit leacul, va trebui să mă iubească până la descoperirea științifică următoare.

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 13

 

   Capitolul începe prin a descrie o trăsătură de caracter a lui Alexei Alexandrovici, soțul Annei Karenina, și anume atitudinea lui față de un om care plânge, fie copil, fie adult. Fiind un înalt funcționar public, adesea vin la el în special mujicii cu tot felul de jalbe, dar Alexei îi servește mai ales pe cei care își lasă lacrimile acasă. Cu cât servul e mai plângăcios, cu atât Alexei devine mai nervos.
Scena în care Anna a cedat și a  izbucnit în plâns, a scos din Alexei nu milă, tandrețe, compasiune sau alte trăsături morale, ci o emoție sau mai curând o dispoziție aproape organică, ce apare atunci când tăiem mărunt un castron uriaș cu ceapă pentru zacuscă: dezagreabilul. Anna, la fel ca mujicii cerșetori veniți la ușile ferecate cu șapte lacăte ale Ministerului, este dezagreabilă. 

        Capitolul este un lung monolog interior al lui Alexei Alexandrovici vis- a- vis de relația lui cu Anna. E scris în cheie ironică, Tolstoi își ia în răspăr personajul, probabil din dorința de a recupera atât de îndelungata lipsă de interes față de Anna Karenina, Vrosnki și soțul ei, concentrându- se până la detaliul bobului de grâu pe Levin și pasiunea lui pentru viața la țară. 

Inițial, Alexei este inteligent și nobil. Anna îl înșală, nu e primul înșelat, lumea bună moscovită e plină de înșelați, care au divorțat de stricatele lor și au continuat cu decență viața. 

Aflăm că în vremea aceea, persoana vinovată de separarea soților nu se mai putea recăsători. 

Aici nu prea am înțeles, dacă Anna e îndrăgostită de Vronski și e vinovată, nu se va putea căsători cu Vronski sau Alexei își pune problema că el nu se va putea recăsători....în sfârșit, Alexei conchide că Anna a fost o parașută și că ar trebui alungată, dar nu imediat, mai întâi se gândește că poate ar trebui să se dueleze cu Vronski, așa e onorabil, dar de ce să lase așa o măreție de substanță materială să fie distrusă când în ea este o așa substanță cugetătoare, vorba lui Descartes, deci duelul nu este o soluție. În plus Vrosnki este militar, iar el nu a ținut în viața lui în mână o armă. 

În final găsește că o mai mare pedeapsă pentru Anna nu poate fi decât să o ascundă de ochii lumii, să o închidă în casă, să o ajute să conștientizeze cât este de decăzută, cât de tare s- a defectat și să îi mântuie sufletul vinovat. Ce gândire inchizitorială! Așa se termina introspecția lui Alexei, cu condamnarea la rolul de soție a bărbatului ei.  

E unul dintre capitolele care surprind mișcarea interioară a sufletului unui om dinspre umanitate către inumanitate, sau altfel spus, vorba lui Einstein, la jocul de zaruri din anticamera divină, de data asta dintre îngeri, demonului i- a căzut un 6- 6. Simt o oarecare bunătate luciferică a lui Tolstoi față de femei și față de natura lor inițial liberă. Îmi place de el!💖 

 
Ha! vorba Andei.

Cravate

 

      Merg la magazin să îmi cumpăr una alta, ca tot omu'.
În magazin dau peste o veche cunoștință, o ea. Nu e singură, e cu logodnicul. E bătrân, urât și parașutist. Observă că ne salutăm, începe să frecventeze raioanele pe unde umblu de obicei. Bineînțeles, fără ea.
După al treilea raion coincident, încep să fug de ei. Nu se lasă de prostii, se țin după mine, când el, când ea. Joaca asta de- a șoarecele și pisica mă atrage, dar nu cu ei, ci cu oricine altcineva. Îmi crește tensiunea, îmi crește temperatura, îmi transpiră fața. Știu că undeva, în magazin, o cameră îmi urmărește reacția. Mă duc înfipt la casă, plătesc și ies din magazin. Ocolesc clădirea și mă așez lângă un gard. Îmi aprind o țigară salvatoare. Fumul care mă învăluie treptat îmi aduce eul meu relaxat și amabil în răcoarea albă a munților.
Aud voci lângă mine. Cele două curve se îndreaptă spre mașina lor, parcată în apropiere. Nu am unde să mă ascund, nu am cum să mă prefac că nu i- am văzut. Intru în vorbă cu ei.
Ea:-  Gata cumpărăturile?
Eu ridic demonstrativ sacoșa cu cele câteva aiureli ale mele.
El:- Ce v- ați cumpărat?
Eu:- Lanțuri, cătușe, burghie de 7.
El:- Renovați?
Eu:- Nu, dărâm.
Ea râde, arătându- mi dinții perfecți.
El:- Și vreți să....
Eu:- Nu.
Ea:- Vai! Am uitat să iau faină! Mă întorc repede! 

Pleacă de lângă noi.
El:- Și vreți să mă dărâmați și pe mine?
Eu:- Nu. Ești prea ramolit. Te vei dărâma singur.
El:- Știi că sunt logodit? La vară mă însor.
Eu:- Cu ea?
El:- Da, bineînțeles.
Eu:- Atunci, casă de piatra!
Mă întorc spre magazin, ajung în timp ce ea iese. O opresc.
Eu:- E adevărat că te măriți ?
Ea:- Da, la vară.
Eu:- Hai aici!
Intru cu ea în baia magazinului. Îi zic:

- Ce zici de o petrecere a burlacilor? Numai noi doi și ce am eu în sacoșă.
Ea:- Ce ai?
Eu:- Cravate dungate. Scot 2 cravate dungate din sacoșă. Îți plac?
Ea:- Da.
Eu:- Ambele?

Ea:- Îhî!
Eu:- Crezi că mi se potrivesc?
Ea, cu o oarecare atitudine estetică:- Da.
- Eu, îi zic, sunt pasionat mai mult de ideea de papion, dar nu îmi repugnă să mă distrez cu cravatele.
Ea râde:- Și mie îmi place ideea de papion. Dar la femei, nu la bărbați.
Îi trag o palmă.
Se uită urât.
Nu vreau să o sărut.
Nu vreau să o mângâi.
Nu vreau să o fut.
Vreau să nu mă mai urmărească.
O leg la ochi cu una din cravate și îi zic:

- Mă vezi?
Ea:- Normal, nu.
Eu:- Mă auzi?
Ea:- Normal, da!
Eu:- Mă simți?
Ea:- Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaa aaaaaaa!!!!!!!!
Eu:- Eu te fut în noaptea nunții, nu boul ăla! Pa. 

Curva!

Omul, un animal dubios

 

    Dorel târâie după el biroul spre bucătărie. Noroc că e mare încăperea, își aranjează rapid un colțișor de lucru lângă geam și începe să scrie la calculator.
Mr Brasil:- Ce cauți aici? Vrei să devii tu bucătarul oficial?
El:- Nu, învăț la Logică.
eu, interesată:- La ce lecție ai ajuns?
El:- Clasificarea. Și am o dilemă.
Mr Brasil:- E comunicabilă? Sau trebuie să păstrăm o tăcere adâncă?
Dorel (spre mine):- Nu știu ce să fac cu ea. Să o trec la rațe, gâște sau rozătoare de talie mijlocie?
eu:- În caz că n- ai observat, sunt om.
Dorel:- Nu există clasa asta în concepția lui Mirandola.
Mr Brasil:- Serios? Trece- o la insecte!
eu:- De ce? Nu arăt a om?
Mr Brasil:- Ba da, dar n- auzi că nu există clasa asta?
eu:- Și n- ai găsit alt gânditor la care să existe clasa om?
Dorel:- Am avut de ales între un antic și un renascentist.
eu:- De ce numai atât?
Dorel:- Ei văd omul în perfecțiunea lui absolută.
Mr Brasil:- Asta cam așa e.
eu:- Și de ce nu l- ai ales pe Aristotel? Tot ești la Logică.
Dorel:- La Aristotel nu prea ai voie să te plimbi liber, la Mirandola, da.

Mr Brasil:- Parcă era invers, așa îmi amintesc. 
eu:- Și lași lucrurile în felul ăsta cu mine?
Dorel:- Nu, mai am o opțiune. Să te trec la persoane dubioase.
Mr Brasil:- Deci clasificarea ta are clasele: ființe normale și ființe dubioase?
Dorel:- Te corectez, aici nu e psihologie și nici Academie, aici e logică: animale normale și animale dubioase. Alea dubioase sunt între. Sau....sau..., cum ar zice danezul.
Mr Brasil, mie :- Mulțumește -te cu insectă.
eu:- De ce?

Mr Brasil, lui Dorel:- E o clasificare normală? După proprietăți?
Dorel:- Da, e intensională.
Mr Brasil, mie:- Și aici avem ierarhii. De pildă, albină, arici, pasăre spin, trandafir roz sunt cam în aceeași clasă.
eu:- Cum așa? Numai după proprietatea: ființă cu cel puțin un spin?
Dorel:- Vezi că s- a prins?!
Mr Brasil:- Da, așa e. Dar pasărea spin este superioară cantitativ ariciului.
Dorel:- Îmi dai de bănuit. Pe ce criteriu?
Mr Brasil:- Popularitatea unui actor gay.
eu:- Îți dau dreptate, eram moartă după el!
Mr Brasil:- Toată planeta era, toată țara era!
Dorel:- Nu dezvoltați subiectul și pentru mine?
eu:- Chamberlain era preot și era îndrăgostit de una. Și se lupta din răsputeri în fiecare episod să își înfrângă pofta.
Dorel:- Parca spuneai că era gay.
Mr Brasil:- Era în particular, dar în film era călugăr.
Dorel:- Interesant. E vechi filmul? Poate mă uit la el.
eu:- Are peste 35 de ani.
Dorel:- În zilele noastre e invers, ești hetero în viața personală și joci rol de gay.
eu:- Depinde cât ești de talentat ca actor.
Mr Brasil:- Majoritatea actorilor non gay cred că știu cum e să fii gay, dar de fapt știu doar cum sunt femeile gay. Nu și bărbații.
eu:- Și cum sunt femeile gay?
Mr Brasil:- Așa, ca Dorel.
Dorel:- M- am elucidat în privința voastră. Vă trec pe amândoi la animale dubioase! Nu ați văzut că umblu cu femei? De ce mă faceți femeie? Și de ce femeie gay?
Mr Brasil:- Au fost Socrate, Platon și Aristotel gay?
Dorel:- Da.
Mr Brasil:- Ce făceau când se cuplau cu femei?
Dorel:- Nu știu. Făceau probabil copii. Socrate și Aristotel au avut copii
Mr Brasil:- Probabil că și Platon a înțepat niște parașute sexy. O fi lăsat și el niște urmași brilianți pe undeva.
Dorel:- Nu se știe, dar de ce crezi că asta e dovada că eu sunt femeie gay?
Mr Brasil:- Pentru că ești capabil să te înțelegi cu ea.
eu:- Nu te treci și pe tine în clasa aia cu animale dubioase? Ți se pare normal să mă treci în clasa albine, arici, pasăre spin?
Ei doi:- Daaa!
Îmi iau poșeta și ies să mă plimb. Mă întorc după două minute.
Mr Brasil:- Gata plimbarea?
eu:- Nu, am venit după umbrelă. Afară toarnă cu găleata.
Dacă plouă, îmi iau umbrela!

Mr Brasil:- O vezi, se dă mare că știe ce- i cu ea, dar dacă n- am fi noi doi în viața ei, ar fi harcea- parcea. 

eu:- Bine că sunteți voi inteligenți!

Dorel:- Nu suntem doar inteligenți, suntem bărbați!

eu:- Sunteți bărbați, dar sunteți dubioși!

Mr Brasil:- Hai, pleacă odată, vreau să rămân cu Dorel!

My ugly frog

 

      Sunt într-o delegație într- un oraș riveran. După interminabile ședințe, colegii propun să mergem la un tenis de câmp. Îmi place ideea, agreez sportul și îmi place și concurența. Sunt tenismen amator din copilărie și nu am mai jucat de mult. Suntem de ambele sexe, unii sunt veniți aici cu soțiile, chiar și cu copiii. Ne duce autocarul firmei spre un teren special amenajat. Suntem bine dispuși și albi din cap până- n picioare. Bărbații au ocazia să admire bulanele bronzate ale doamnelor, iar femeile, trapezele bărbaților. Sunt puțin tensionat, am primit un telefon important de acasă, dar mă integrez perfect în atmosfera informală. În timp ce copiii aleargă cu plasele lor țuguiate după fluturii care roiesc puzderie,  femeile concurează cu bărbații, întâi cu ai lor, treptat în tot felul de combinații. Câștig detașat câteva meciuri. Este însă o parașută care e neașteptat de bună și insistă să joace numai cu mine. Mă cam obosește spiritul ei competitiv sau mai exact antispeculativ. Nu pot fi numai antiteza, vreau să fiu și teza. E relativ mai tânără decât mine și e venită aici cu soțul, care o urmărește atent și o aplauda încântat după fiecare victorie. Îi duc lui racheta și îi zic: - Mai joacă și tu cu ea, pe mine m- a epuizat!
Râd amândoi, dar nu par dispuși să renunțe la atracția pentru mingea mea.
Îmi cer scuze și plec spre cabană. Mă așez pe o bancă în fața ei și îmi aprind o țigară. Parașuta vine spre mine călcând voalat ca în fața camerelor de filmat. Mă indispune.
Timpul acordat ei este de mult depășit. În plus, nu îmi place să fiu deranjat când sunt la fumat. Minutele de comunicare cu eul meu literar sau estetic sunt ceva important. O reped:- Vrei ceva?
Ea:- Pot să te acompaniez?
Eu:- Prefer solo.
Ea:- Dar sunt și duete celebre.
Eu:- Prefer duetele cu bărbați. Unde îți e soțul?
Ea:- L- am lăsat să joace cu soția șefului.
Eu:- Deci sunteți încă în zona afacerilor. Vrei să îl avansezi în ierarhie?
Ea:- Normal, ce credeai?!
Eu:- Și vrei să avansezi și tu?
Ea:- Normal, ce credeai?!
Mă ridic de pe bancă și intru în cabană. Nu mi- a tihnit țigara, m- a indispus conversația. Urc spre camera mea. În spatele meu, coarda.
Descui ușa. Intru. Intră și ea. Trântesc cheile pe pat. Se întinde să le ia și să le pună ordonat pe o măsuță de cafea. Le iau și le arunc înapoi pe pat. O împing  peste ele, mă dezbrac, o dezbrac de fusta plisată și îi bag mâna sub bluza ei minusculă și supraelastică. Nu poartă sutien. O mângâi și o sărut pe frunte, pe obraji și pe gât. Umblă cu limba scoasă să mă prindă de gură, dar mă feresc. Îi scot bluza și o las în chiloți. Mă ridic și sun la recepție să mi se aducă o cafea. Recepționerul vine repede, intră. Stă turcește în pat, acoperită cu un cearceaf, fără frică, fără jenă. Vorbește despre nu știu ce proiect în care ea nu a fost și alta a fost.
Termin de băut cafeaua și mă duc spre ea. E goală, curva.
Îi spun:- Vrei să te dai mai încolo, vreau să dorm.
Mă așez în pat, îmi iau în brațe puiul de pernă și adorm.
Dorm mult, cât o noapte întreagă.
A doua zi, vine lângă mine și își ridică bluza la spate. Are mici vânătăi.
- De la chei, zice.
Eu:-  Ce face soțul azi? o întreb ca un mișel.
Ea:- Stă de vorbă cu șeful despre noua poziție în ierarhie.
Eu:- Îți convine?
Ea:- Da, a fost neașteptat de repede.
Eu::- Mie nu. 
Îl agăț pe animal destul de ușor. Urcăm în mașina mea pentru banale cumpărături, ajung la liziera unei  pădurici de aluni și fără prea multe vorbe, îl fut. Și nu numai asta. Îl fut până când începe să- mi crească în interior o dorință nestăpânită de a fi al meu toată viața. Îl îndrăgostesc, mă îndrăgostesc. Ne sărutăm și ne lingem ca tigrii în rut. E blând și senzual, e un bărbat ideal. Mă bucur că l- am cunoscut. Ne întoarcem ca nesimțiții când noaptea e în toi. Stăm o oră la bar printre alții, pe urmă ne strecurăm și o luăm de la capăt. Merg pe șapte cărări spre patul meu, cu el încă în interior.
Aflu că a fost rapid degradat într- o poziție inferioară celei pe care o avea când am venit aici.
Îl întreb:- Ești nefericit?
El:- Toată viața m- am simțit un ratat. Acum însă mă simt iubit.
E adevărat. Sunt îndrăgostit de el.

Ora vagabonzilor

Ora vagabonzilor mă prinde mereu așteptându- te

Sub un salcâm în floare, 

Sub candelabrele teilor scuturați de mireasma lunii mai.

Ora vagabonzilor toarce liberă lângă un palmier,

Pe o insulă pustie, cum au toți ceilalți vagabonzi

În ape unde rechinii își închid o clipă ochii. 

Uneori te ajung din urmă în răsărit

Îți adulmec parfumul de tutun din cireșe amare.

Alteori apari când umblu cu tristețea ascunsă într- o amiază lipsită de dor.

Cel mai adesea vii cu întrebarea strecurată în gulerul tău brodat în șifon:

- Mai vagabondezi pe câmpiile astea pustii, fără scaieți și fără cocori?

Mă întrebi amintindu- mi de pasărea roz a curbelor rectilinii.

Verile interminabile se sfârșec brusc 

Când amintirea ta are gustul cuminte al Italiei.

Iernile sunt blânde și minunate cu tine 

O știu fulgii de nea, vagabonzii felinarelor aurii.

 

Interacțiuni fugare

 

   Merg la shopping cu un prieten bun. Ne simțim bine. Schimb cu el priviri incitante printre raioane. Ne cumpărăm tot felul de prostii, de la produse uzuale la chestii motivaționale. Suntem amândoi destul de obosiți ca să ne mai ascundem relația în fața camerelor de supravegheat. Magazinul este relativ aglomerat, e o oră de vârf, e weekend, lumea e cu familia sau setată precis pe propriile nevoi. Observ în treacăt că mă urmărește o cucoană în doliu sau doar în negru. E trecută de prima tinerețe și chiar de a doua. Se ține după mine ca o factură neachitată la timp. Mă întorc spre ea și o întreb din priviri dacă mă cunoaște de undeva, zice că nu. Se întoarce și caută altceva decât ciocolata mea neagră. Mă întâlnesc cu amicul meu și ne hlizim amândoi în fața caietelor de școală cu flori exotice pe copertă. Numai noi știm de ce. Când, hop, madama de adineaori, înșfacă un teanc  de caiete din fața noastră, aproape împingându- ne. Prietenul meu se dă amabil la o parte, eu comentez atitudinea.
Ajungem la casă. O coardă în floarea vârstei se uită lung la amicul meu. Îl întreb:- E verișoara ta?
El:- Nu, e o fostă.
Eu:- Aha! Și nu vorbești cu ea?
El:- Nu. Daca deschid gura, își amintește ca i- o trăgeam cu ciudă.
Eu:- Așa făceai? De ce?
El:- Panarama era lesbi și se futea cu mine ca să fie sub acoperire. Am acceptat- o fiindcă mă cicălea. Am vrut să înțeleg cum trăia Socrate cu Xantipa.
Râd de el.

Curva din trecut a amicului începe să se uite prin pliante și insistă pe pagina despre lenjerii.
Ajungem lângă casier.
Plătesc, plătim și dau să ies din magazin. Îmi sare- n față o băbătie care îmi îndrugă ceva despre bărbatul ei, cum că e pasionat de căței și că ea vrea să îi mențină interesul treaz pentru cățeaua ei și dacă nu vreau eu să îi fac o poză cu cei doi căței. Nu înțeleg ideea din prima. Mă gândesc dacă o conversație cu cerșetoarea care sprijină ușa nu ar fi fost mai interesantă pentru noi doi.
Prietenul meu râde de confuzia mea, pitit după tonomatul de cafea. Îmi face semne obscene cu mâna.  O întreb scurt ce treabă am eu cu cei doi căței.
Zice:- Îmi promiteți că mă ajutati?
Eu:- Nu.
Ea:- Dar vă plătesc.
Eu: Ați greșit omul, zic eu, nu prestez la domiciliu niciun serviciu.
Insistă.
Mă oftică și vreau să plec, dar își înșiră papornițele în fața mea și blochează ieșirea.
Intru în toaleta magazinului. Nu încui ușa. Intră după mine. Mă enervez. Îi zic:- Dă- ți jos geaca!
Și- o dă.
Îi pun mâinile pe sâni. E bătrână și fleșcăită. Am mâinile reci și sunt enervat la culme. O pun să stea cu fața spre ușa de la intrare și îi ridic fusta. Are o groază de haine pe ea, fustă de stofă strânsă pe corp, ciorapi groși de toamnă, gogoșari și chiloți. O pun să și le dea pe toate jos. Se dezbracă tacticos. Îmi aprind o țigară și mă uit la ea. Rămâne în fundul gol, cu puloverul pe ea

 Are pe cap o pălărie plictisitoare din lână. O întorc cu fața spre mine. Mă deschei la pantaloni, îi ridic un crac și o fut. Termin în timp scurt, mă închei la pantaloni, ies din baie și îi zic:

- Vezi să încui ușa după ce plec, e coadă deja.
Prietenul meu mă așteaptă în mașina turată.
Eu: - Hai să plecăm și să parchezi lângă parc. Am chef să mă plimb un pic. Poate facem și fotografii.
Mă îmbrățișează și mă sărută pe umăr. Știe că încă sunt tenebros.

Virtuoși și vicioși

 Visez.

    Am 20 de ani împliniți.  Sunt fericită, în orășelul meu de provincie maritimă, sunt primul student la Filosofie, într- o țară liberă, într- o minte liberă cel puțin de prejudecăți ideologice. 

Un domn mă numește domniță. Urmează să studiez într- un vechi oraș universitar, unde există încă magazine cu nume interbelice, Giuvaergerie, de pildă. 

Îmi anunț prietenii că voi pleca la facultate în toamnă. Sunt prima fată din clasă care a intrat la facultate, sunt prima fată din gașcă studentă. 

Vreau să ies cu ei la băut, la plajă, la dans. Ei aleg un restaurant și stăm țintuiți pe scaune toată seara, făcând glume și tachinând un cuplu proaspăt căsătorit, care mănâncă de data asta separat de noi.  E seară. Simt admirație sinceră, simt și puțină invidie, puțină afecțiune fraternă amestecată cu sentimentul ridicării la putere. Nu mă impresionează ridicarea la putere, știu că e efemeră, am experimentat- o deja când eram la serviciu. Este însă ceva nou aici, în mijlocul băieților cu care hălăduiesc de ani buni pe țărmul mării, prin crâșme și discoteci. Dorință. Nu a mea, a lor, le văd ochii strălucind metalic, le văd dinții albi ascuțindu- se. Mi- e puțin frică de ei. Unul din băieți îmi zice: Ești încă fecioară!

Nu- i răspund. 

Altul, provoacă: - De unde știi? Ai verificat?

El: - Știu după dimensiuni.

Altul:- Ce dimensiuni? 

El: - Secret!

Întreb eu: - Ce dimensiuni?

El: -  Dimensiunea capului și gâtului.

Unul:-  Ce treabă are coada vacii cu ștampila primăriei?

El: - Femeile și fecioarele au dimensiuni diferite ale gâtului. Se verifică aici, zice el și îmi prinde capul în palme, pipăindu- mă pe gât, de- a lungul urechilor și bărbiei.  Îl las, mi se pare o aiureală. Mă mir că îl preocupă chestia asta. Ceilalți vor și ei să verifice. Îi las și pe ei să mă verifice, mai multe mâini îmi ating urechile și obrajii. E întuneric, ne- am oprit la o scară oarecare, e vară, e cald, sunt țânțari și briza mării ajunge până la noi. Nu încăpem toți pe bancă, eu stau pe o treaptă a scării și le ascult bazaconiile despre fete și femei, le uit aproape instantaneu. Sunt amica unui băiat din clasă, mai exact am fost, am fost îndrăgostită de el, m- a îmbrățișat și sărutat de câteva ori, dar acum suntem despărtiți, nu mai vorbim decât puțin și înconjurați de alții, azi eu sunt mai indiferentă decât mi- e felul, el mai afectuos decât îi e felul. Nu îmi place că mă bagă în seamă acum, când sunt studentă, după ce atâta timp m- a ignorat. 

Mă cheamă deoparte de grup: - Vreau să facem dragoste!

eu: - De ce?

el: - Vreau acum, vreau în noaptea asta!

E beat și oarecum amuzant. Nu mai ține cont de nimeni și se lipește lasciv de mine.

 Nu mă văd cu el nici răsărind din tortul de nuntă, nici legată cu fundiță roșie peste pijama. În plus sunt trează, nu am băut nimic.

eu:  - De ce ? Pentru că sunt studentă?

el:- Nu, pentru că te iubesc.

eu:  - Nu. 

- Atunci să mergi în iad! strigă el.

Pleacă furios.

Mă reîntorc la gașcă. 

- De- acum ai să fii ca toate parașutele de studente, îmi zice băiatul cu secretul.

eu: -  De unde știi?

El: - Pentru că așa te vreau eu!

Eu râd, e preferatul meu dintre colegi, dar îl iubesc toate fetele care îl văd. E un băiat fatal, va fi un bărbat criminal. Cel puțin pentru femeia lui. 

Mă face însă să mă gândesc la chestii care nu m- au preocupat până acum, de genul iubire, sex, dragoste, parteneri. Plec brusc de lângă ei. Vine după mine:-  Unde te duci?

eu:  La un bairam! Mă duc să dansez.

el:- Nu te duce! Hai să facem sex! 

Eu râd. 

- Se duce în iad, îi zice amicul meu. Nu pleca! Aici e raiul!

Râd din nou și fac stânga- mprejur.

Plec într- adevăr la un bairam. Trec pe acasă și mă îmbrac în negru, îmi pun bijuterii evidente și argintii. Ajung aproape de miezul nopții, gazda se supără puțin, sunt cea mai bună prietenă a sărbătoritei, am venit după 4 ore de când trebuia. La petrecere, numai cupluri. Dansează blues în delir, unul după altul, moleșiți și matoliți. Eu dansez cu băiețelul de 12 ani al gazdei, fratele sărbătoritei. Îmi place de el, e foarte inteligent și e amuzant. Puțin îngâmfat, este mezinul și e alintat de toată lumea. Dansăm amândoi ironic, suntem aproape de aceeași înălțime, dansăm înconjurați de cuplurile îndrăgostite lulea. După câteva dansuri observ un băiat frumos, cu părul lung și buclat, e iubitul verișoarei. Fata e prin bucătărie pe undeva. Mă invită la dans. În sfârșit, cineva de vârsta mea. Dansează frumos, e delicat și miroase îmbătător. E o oarecare vibrație între noi. Mai dansez un dans, încă unul, încă unul. Invitații nu mai sunt de mult pe ring, s- au așezat pe canapea, pe fotolii, stau pe podea, e lumina aprinsă, părinții sărbătoritei stau cu brațele încrucișate în ușă, iubita tipului e nervoasă, se plimbă în jurul nostru ca o felină turbată. Mă trezesc, ne trezim, îmi iau la revedere și plec. Pe drum începe să mi se facă rău, vomit din doi în doi pași. Mă târăsc spre casa unei prietene bune și o rog să cheme salvarea. Merge cu mine la spital, sunt întinsă pe podeaua salvării care mă zdruncină și aproape mă aruncă la curbe dintr- o parte în alta a încăperii, stau ca un animal dus spre abator. Vomit întruna, prietena mea îmi ține capul ridicat, mă șterge la gură și plânge încet. 

Stau 3 săptămâni în spital, aproape toată luna august.

Medicii nu înțeleg ce am, mă interoghează mereu când unii, când  alții despre ce am mâncat sau băut. Mâncasem o piersică. Amintirea dansului mă mângâie în timpul injecțiilor și perfuziilor.

 

Chei

 

- Mă urmărește unul! strigă Dorel! Dați-vă la o parte, trebuie să mă ascund!
Ne dăm la o parte.
Bătăi la ușă. În prag unul chel. Vrea cu tupeu să intre în încăpere. Mr Brasil adoptă stilul sovietic și îi trântește ușa în nas.
Bate din nou.
Stăm amândoi de partea cealaltă.
eu:- Nu e nimeni acasă!
El:- Deschideți!
Mr Brasil:- Nu auzi că nu e nimeni acasă?!
El:- Sunt om bun!
Eu adopt stilul american și pun lanțul la ușă. Deschid încetișor. Prin fanta ușii, îl văd dezarmat, cu mâinile în buzunare.
- Sunt om bun, dar nu mai pot!
Mr Brasil:- Dacă vreți la toaletă, e un tufiș un curte.
El:- Nu, nu vreau. Sunt îndrăgostit de Dorel.
Mr Brasil:- Trimiteți- i un SMS cu 4 emoticoni. Va înțelege instant. Noi nu avem voie să vorbim cu străinii.
El:- Nu sunt străin, mă cunoaște.
Mr Brasil:- Trimiteți- i și o poză, poate vă recunoaște el, noi nu vă cunoaștem.
Scoate o carte de vizită și o strecoară prin crăpătură. Citesc cu voce tare: Michel Foucault, filosof francez.
Mr Brasil:- Spitalul de nebuni e plin de fou culți.
El:- Eu sunt originalul, restul, niște copii.
Eu:- Toți suntem copii, dar nu ne dăm mari făcând cărți de vizită false.
Se așează pe banca din fața casei și începe să plângă.
Stă cam o juma de oră. Ne uitam la el prin geamul de la bucătărie. Schimb cu Mr Brasil priviri înțelegătoare.
Iese Dorel din cameră. Iese din casă, se duce spre el cu o carte.
Se oprește din suspinat și citesc amândoi. La un moment încep să se hlizească spre geamul bucătăriei. Ne dăm seama că râd de noi.
Intră în casă.
Dorel, mie:- Fă și tu o cafea pentru toată lumea!
Mă conformez. Mr Brasil ia cartea  din fața lor și întreabă:- La ce  pagină ați ajuns?
Dorel:- Suntem încă la prefață.
El, îndrăznește:- Eu sunt un pic mai departe, am avut niște zile libere.

Eu:- Dacă ai scris- o tu, de ce nu o știi pe dinafară?

El:- O știu, dar cu Dorel o citesc într- o cheie nouă. 

Mr Brasil, lui Dorel:- Mai durează mult să o termini și tu în cheia asta nouă? 
Dorel:- Nu, îl ajung în curând, voi avea weekendul liber.
Eu:- Ai promis că mergem la munte.
Dorel:- M- am răzgândit.
Mr Brasil, tipului:- Ești de acord cu bazaconiile din carte?
El:- Da. Eu am scris-o.
Eu:- Chiar ești Foucault?
El:- Da.
Eu:- Îmi dai un autograf? Îmi place cum scrii, îmi place stilul tău!
Dorel:- Nu. Are interdicție la comunicarea cu femei. Nu de tot, numai până terminăm cartea. Deci n- are nimic cu tine. 

Eu, bosumflată, mă uit chiorâș la ei.

Dorel:- Vrei adevărul? Eu i- am interzis să se îndrăgostească de tine. Nu- i așa?

Foucault: - Da, așa e. E gelos maxim. 

Dorel: - Da, sunt! Îl sărută pe chelie. 

Ne uităm la ei cum se giugiulesc nerușinați ca doi guguștiuci în fața noastră. 

eu, lui Dorel, la fel de nerușinată: - Acum ce faceți, pregătiți volumul doi? 

Dorel, atârnat de gâtul lui:- Secret!
Mr Brasil:- Ok. Ok. Nu mergi la munte, dar la concert mergi?
Dorel:- Da.
- Bine, zice Mr Brasil. Până după concert, cartea o citesc eu, am ajuns mai departe decât amândoi, deci am prioritate. Am și eu așteptările mele vis- a- vis de cheile astea noi.

Dimineață europeană

 

      Alerg pe o pantă cu trei baloane colorate într- o mână și cu două în cealaltă. Duc mesaje de pace și prosperitate către două localități alăturate.
În mijlocul pantei, două vaci. Se uită la mine, se opresc din rumegat. Una din ele mă abordează distant:

- Sunteți de la noi din sat?
Eu:- Nu.
Ea:- Atunci de ce nu aveți pașaportul pentru control?
Eu:- Îl am, dar nu- l arăt decât dacă ești înșepcată.
-Sunt, zice ea.
Cealaltă vacă se bagă și ea:

- Eu sunt parteneră, vreți niște lapte proaspăt?

Eu:- Nu, mulțumesc. N- am poftă.
Plec mai departe fără să o lungesc prea mult.
Panta de deal devine periculoasă. Îmi dau seama că celălalt sat nu e pe vârful dealului, ci în vale. Mă lungesc pe pământ cât sunt de lung și mă rostogolesc spre el. Dau drumul la baloane, asta e, vor ajunge înaintea mea și pacea, și prosperitatea. Fără pașaport nu știu dacă mă va recunoaște cineva...
.......
E dimineață devreme. Sunt cu părul plin de pănuși, de scaieți, am și două fire de arpagic în loc de mustăți. Bat la o poartă. Nu s- a luminat. Sar întâi câinii. Un cocoș anunță că bate o geană de lumină dinspre apus, o mâță pe lângă care trec se ridică curbat și se întinde. E răcoare. Am ceva de dat sau n- am? Am două trei grăunțe într- un buzunar. Le las pisicii, îmi mulțumește vorbind civilizat:

- Neața.
Eu:- Neața. Ai stăpân?
Ea:- Am, să trăiți!
Eu:- Aaaa, ești motan!
Ea:- Nu, asta e parola de la netul din sat!

O întreb dacă a văzut ieri pe cerul senin mesajele mele de pace și prosperitate, zice că da. Îmi propun să stau de vorbă și cu un bărbat. O întreb dacă are. Zice:

- Tu ce zici, așa, după tine, am sau nu?
Mă mai uit o dată la ea, o mâță de nivel mediu, ochioasă și îmbrăcară în vizon, scumpișor vizon.
Eu:- Da, ai.
Ea:- Vezi că ai ghicit! Dar să știi că sunt infidelă de felul meu, dacă apare altul mai frumos cu care pot face pui mai de soi, mă las de ăsta și îl iau pe cel nou.
Curva, mă gândesc eu, deci și pisicile se țin de preselecții!
Pe potecă apare un țăran. E tupeist, mă măsoară, îmi vede pănușile și vine comercial spre mine:

- Cât dai pe frunza de pănuș?
Eu:- Gratis, dacă ai vedere bună.
El:- Nu prea am, stau mult la calculator.
Eu:- Serios, la vârsta ta?
El:- Da, am gospodărie mare.
Eu:- Și ai timp să stai la calculator?
El:- Da. Îmi urmăresc nevasta. Am camere peste tot. Eu stau la calculator și o urmăresc să nu stea și ea. Dacă o văd că se apropie de el, măresc luminozitatea, începe să dea din mâini și picioare, spală rufele de șapte ori, urcă și coboară slănina din pod, dă mâncare la animale, coase, țese, văruiește, se repede și pe covoare, nici o scamă nu- i scapă.
Mă uit la el cu milă. N- a avut timp să vadă mesajele mele aeriene.
Îi zic pisicii să închidă ochii 10 minute. Îi închide, dar stă cu urechile ciulite, mârlanca.
Îl iau ușurel pe țăran de mână și îl lipesc de gard. Îl pipăi  între picioare. Are ditamai boașele, rotunde ca bilele de biliard și la fel de tari. Însă e fără geantă de scule, nici urmă de bormașină, nici urmă de picamăr, nici urmă de set de burghie de 11. Îl întreb ce a făcut cu ea. Zice:- Am lăsat- o lângă calculator. Îl întorc cu fața spre gospodărie. Stă lipit de gard și dă să brodească o conversație. Îi zic în șoaptă:- Repeți după mine:

- Bună ziua, să trăiți!
El:- Da, bună ziua, să trăiți!
Îi dau pantalonii jos și îi lipesc usturător câte o palmă peste ambele buci.
-Auuu, bună ziua, să trăiți! 

Are auz bun! Înțelege din prima. 
Îi bag o mână sub cămașă. Are oleacă de cocoașă, de la calculator. Îl mângâi încetișor.
El:- Aaaaa, bună ziua, Aaaaa, să aaaaa trăiți! Aaaaa!
Văd că se întinde cu gluma, încep să îl fut. Cât timp i- o trag,  se luminează de ziuă, roz, mov, galben mângâietor. Cocoșii cântă toți, mai cotcodăcesc și niște găini, mâțele miaună, latră câinii, femeile strigă:

- Ioane, hai la cafea!
Măgarii zbiară, bărbații strigă:

- Ileano, e liberă baia? 

Ileana:- Vezi că e ăla mic înăuntru! 
Animalul lipit de gard se tenebrează în fața mea. Îl îmbrățișez, îi pun spre amintire ambele frunze de pănuși în chiloți, una în față, alta în spate, și îi zic în timp ce îmi sărută mâna:- Așa se fut femeile. Să exersezi cu nevasta!
El:- Da, să trăiți!

Pleacă. 

Iau în brațe mâța și o alint puțin. - Ai grijă de tine, îmi toarce ea. Satul e plin de nefutuți din ăștia, cu care ieși mai mult în pagubă decât în câștig!
- Merci, zic eu, pentru sfatul comercial. Ai și tu grijă de tine și dacă faci mai mulți pui gemeni, îmi dai și mie unul! Îmi face un semn cu coada că da.
Îmi chem elicopterul să mă ducă în lumea mea și plec. Am avut un martor al trecerii baloanelor, e suficient.