Un filosof și un om de știință se dădeau pe un balansoar, bineînțeles în Orășelul copiilor. Toată lumea știe că nu există balansoare pentru oamenii mari.
Filosoful ajunge la pământ, își înfige tălpile în solidul material și îl lasă în aer pe omul de știință, mai mult decât este convențional. La început, savantul se bucură, pe urmă se simte disconfortabil. Distanța e mare și nu poate sări, forța îi e prea mică și nu- și poate reveni.
Savantul:- Lasă- mă jos!
Filosoful:- Convinge- mă că ești spiritual!
Omul de știință:- Sunt, merg duminică de duminică la mine- n parohie.
Filosoful :- Ăsta e simț comun. Convinge- mă acum că ai și inimă!
Savantul:- Știi că sunt normal.
Filosoful:- Asta i- o spui nevestei, nu mie! Eu îți cunosc natura de animal, nu tu!
Omul de știință:- Vreau să fiu și eu material, nu doar tu.
Filosoful:- Ești cam eterat pentru un savant actual, asta e îmbucurător. Filosoful îndoi puțin genunchii. - Ai mai câștigat zece centimetri în înălțime.
Savantul:- Știi că te iubesc.
Filosoful:- Asta așa e. Dar ai și încredere în viitor?
Savantul:- Nu. Sunt inteligent.
Filosoful renunță la cei zece centimetri și Savantul țipă ușor, din nou în aer.
Savantul: - De ce faci asta? Din sărăcie spirituală sau din bogăție materială?
Filosoful:- Crezi că sărăcia spirituală vine la pachet cu bogăția materială?
Savantul:- Așa zice nevasta- mea, când mă pregătesc în oglindă pentru serviciu.
Omul de știință:- Știi că nu putem face schimb de locuri, ne putem lovi.
Savantul: - Pe lângă faptul că e tot aia.
Filosoful: - Așa te vreau, optimist! Am știut de la început că ai geniu!
Filosoful aduce balansoarul la nivel de echilibru, stau amândoi cu tălpile pe pământ și se leagănă încetișor.
El:- Ce zici de faza asta nebună a lui Nietzsche cum că savanții sunt pesimiști prin natura lor? Dacă nu- i distrezi cu o tragedie, ajung pe mâna lui Freud, sau mai rău, a lui Jung?
Savantul:- Nietzsche zice asta?
Filosofil- Da. El.
Savantul:- Interesant. Deci optimismul istoriei vine din natura pesimistă a actorilor ei?
Filosoful:- Da, așa se pare.
În părculeț apare o femeie cu un copil. E încă întuneric. Ajung lângă balansoar.
Copilul:- Mamă, aici vreau!
Mama:- Hai să te dau întâi în leagăn!
Copilul:- Nuu! Aici vreeeaaauu!
Savantul dă să zică ceva, dar Filosoful coboară repede, cedând locul copilului.
Se iau de braț și pornesc pe alee
Savantul:- M- ai cam dat cu fundul de pământ!
Filosoful:- Pentru că nu ai coborât în același timp cu mine.
Savantul:- Îmi luase ochii mama.
Filosoful, supărat:- Și nu înțelegi nici relațiile de putere. Într- un părculeț, Copilul e autoritatea!
Merg ce merg ce merg în tăcere pe alee, savantul se înmoaie primul:- Hai să ne sărutăm! Nu mai e nimeni primprejur!
Filosoful îl prinde de mijloc pe savant, îi dă două limbi clasice și una exotică, care îl topește complet pe savant, cheamă un taxi și pleacă amândoi undeva prin lume, după o tărie cărămizie. Stele puzderie, aer rarefiat de toamnă, frunzele aurii foșnesc sub pașii trecătorilor matinali. Coșurile sobelor torc fuior după fuior. Părculețul încă doarme sub moleșeala cenușie a zorilor.
