Regina în general e matinală. E și azi.
Mă vrea deștept, perfect machiat și devreme pe afară. Mă supun, ca orice soldat bun.
Nu stau în picioare, e grijulie, îmi oferă un loc.
Se așează în fața mea și îmi zice:
- Am auzit că ești curajos.
Îi zic:- Da, majestate.
Ea:- Ai la tine ceva iarba?
Eu:- Am, să trăiți, dar e slabă. De la ceață.
Ea:- Dă o priză!
Mă supun.
O gustă.
Ea:- Nu e rea. Mai ai?
Eu:- Nu, majestate, asta e rația zilnică.
Ea:- Cum?! Primești așa ceva de la popotă?
Eu:- Da, să trăiți, altfel am fi cedat dușmanului.
Ea:- Avem dușmani?
Eu:- Câtă frunză și iarbă!
Ea:- Vai de mine!!! Ce mă fac?
Eu:- Nimic majestate, pe unii i- ați fumat deja acum.
Râde mai puțin formal. Râsul ei natural este puțin strident, dar nu e neplăcut.
Îmi zice:- Ar trebui să particip și eu la războiul ăsta pe care- l duci.
Eu:- Nu se poate, majestate, trebuie să conduceți țara.
Ea:- Da. Așa ar trebui. Dar unde ne duc toate acestea?
Eu:- Va referiți la bătăliile din platou sau la cele din tablou?
Ea:- Mă refer în general la condiția de soldat.
Eu:- Mulțumesc. E înviorător când șeful statului ia seama și la soldat.
Ea:- Mai ai niște dușmani prin buzunar să îi învingem acum?
Eu:- Câțiva prizonieri care au trecut linia frontului din întâmplare.
Ea:- Îi împărțim pe din două?
Eu:- Da, majestate. Mă caut prin buzunare și dau de câteva paie prin căptușeală.
Începe să se lumineze. Copacii din gradina regală se retrag încet din clarobscur și vin spre vizibil. E un aer plin de mirosul lemnelor arse. Se apropie iarna. Sunt bucuros. Iarna mă surprinde mereu prin inocență. Regina își strânge hlamida pe lângă trup și se ridică solemn.
- Simt nevoia să fac ceva pentru tine.
Eu:- Cum doriți, majestate.
Ea:- Ai vrea să mă conduci de braț până la palat?
Eu:- Sigur, majestate.
O iau de braț și pornim pe aleea străjuită de arbuștii pitici. Ne clătinam amândoi de la doza dublă. Lumina dimineții ne învăluie treptat ca un roi invizibil de licurici.
E prima dată când merg la brațul unei regine.
Pe umeri îmi răsar trei trese noi.
