Greu de obţinut: Albastru închis, aproape negru.

Azul oscuro casi negro/Dark Blue Almost Black, regie: Daniel Sanchez Arevalo, in rolurile principale: Marta Etura, Quim Gutierrez.
Bineînţeles că am plecat şi eu în vizionarea filmului cu cel puţin o prejudecată. Eram aproape sigură că am să găsesc o depăşire a unui binom. Că doar e spaniol, nu? Şi din acest motiv, l-am văzut ca pe o sugestie făcută spectatorului de a-şi da răspuns la întrebarea: Tu de nasul cui nu eşti?
Filmul ne cheamă în situaţiile care transformă brutal sau lent vieţile în închisori. Aceste închisori sunt egale, fie că sunt instituţionalizate, sociale, economice ...companii, slujbe, familie, invaliditate, în ele omul suferă, în ele omul îşi inhibă o parte a fiinţei lui, care l-ar face blînd, bun, generos, atent, mulţumit. Ieşit din una, are toate şansele să intre în alta. Lanţurile nu sunt puse de mase, ideologii sau autorităţi, ci de mintea noastră. Doar în mintea noastră, care generalizează şi ierarhizează, unele lucruri, unii oameni, unele experienţe sunt sau nu "de nasul nostru". Doar în mintea noastră un costum albastru este simbol al sărăciei sau bogăţiei, doar in mintea nostră ne simtim bine sau rău în el, liberi sau nu. Cine ne ţine închişi? Părinţi, fraţi, prieteni, iubiţi care ne transmit, din dorinţa de a ne simplifica pe noi pentru a se simţi ei complicaţi, că bogăţia nu este de nasul nostru, sau frumuseţea nu este de nasul nostru, sau tandreţea, sau compasiunea, sau iubirea...Secretul care ne inchide viaţa în carceră, odată dezvăluit, activează în noi posibilităţi, este o poartă deschisă. Descoperim cine “nu este de nasul nostru”, ca să-l putem căuta pe acela care este...pentru că doar prin el devenim liberi. Un film despre idoli ai minţii pe care fiecare amurg ar trebui să-i dărîme, ca să putem vedea clar dimineţile din noi.