cristaline

Am insomnii şi asta mă face să am o relaţie defectă şi cu ziua de după. Sau invers, ar zice un specialist în tenebre. În sfîrşit, mi-am amintit de una din fobiile mele. Fobia cu pricina avea legătură cu cristalele. În vremea copilăriei mele, cînd intram în cîte o casă, mi se lipea privirea de vitrina cu cristale. Aproape toate casele aveau această vitrină. Un spaţiu destinat paharelor, solniţelor, cupelor de îngheţată, albe sau roz, de obicei vitrina avea în spate o oglindă, pentru efectul de multiplicare, probabil. Întotdeauna aici nu exista praf, vitrina era încuiată şi paharele din ea nu se foloseau. Aproape niciodată. Poate în ziua în care veneau în peţit rudele băiatului, la cumetrie sau un parastas...Făceam primii paşi în sufragerie şi fixînd paharele, simţeam cum mintea mi se goleşte încet de gînduri şi de voinţă, ca într-o transă. Orice dialog normal era aproape imposibil. El se transforma într-un protocolar schimb de tîmpenii, în care, din afara mea mă auzeam vorbind despre chestii care nu mă interesau niciodată şi despre care, de obicei n-aveam habar. Prin anii 90 mi-a revenit fobia. Cînd studenţii, mulţi pe atunci se iniţiau în tot felul de practici şi teorii de peste mări şi ţări, purtau la gît un cristal. Conform unei cărţi de notorietate, cristalul trebuia preferabil purificat în apă cu sare ...de mare 30 de zile şi nu trebuia atins de nimeni, pentru că redevenea impur...Unii îşi protejau cristalul într-un săculeţ mic de pînză sau piele, alţii te preveneau înainte de a te saluta...să nu atingi cumva cristalul. Cînd mă întîlneam cu cineva care purta un cristal la gît deveneam brusc neliniştită. Nu aveam niciodată intenţii de atingere a lor, dar teama pe care le-o citeam în ochi şi care li se concentra pe acest obiect, mă făcea să vreau să fug cît mai repede. Ajunsesem să-mi aleg colegii de bancă în amfiteatru, de cameră sau de alte proximităţi după lipsa cristalului de la gît.
Se face dimineaţă. Azi e prima mea zi de şcoală. Avem în cancelarie o vitrină care stă încuiată şi e goală. Probabil, gîndul că directoarea, inspectoratul sau, mai rău, ministerul ori comunitatea locală ar pune ceva de cristal acolo nu m-a lăsat să dorm.