Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 3

 Construcții și deconstrucții

Anna și Vronski scapă de Karenin și rămân în sfârșit singuri. 

Anna schimbă cu Vronski două vorbe empatice, prin care îi spune că știe de săptămâna petrecută în distracții naționale cu prințul străin și că îi înțelege zbuciumul zilnic și chinul nocturn, după care începe deconstrucția alteregoului sau feminin.

Întâi își face praf lucrul de mână. Apucă puloverul sau fața de masa la care a lucrat și le deșiră până croșeta și ghemul de lână revin la dispoziția inițială, una de a prinde, celălalt de a se lăsa prins. 

Pe urmă îl ia la rost pe Vronski. Îl ceartă că a abuzat de compania prințului în sensul că putea să- i propună alte distracții naționale, cum ar fi o zi la bibliotecă, în lectura clasicilor ruși, sau o seară la Teatru să vadă o piesă pe tema Traviatei sau o noapte în post și rugăciune, în loc să stea prin taverne și saloane dubioase cu femei care nu au unul, ci doi admiratori. 

Aici am băgat mult de la mine, nu copiați cuvânt cu cuvânt dacă aveți de predat un referat. 

Vronski se apără oarecum, după care începe să se detașeze. După o săptămână intensă petrecută cu un bărbat și alte femei, se aștepta ca Anna să nu îl aducă imediat în teritoriul intimității. Ar fi avut nevoie nu de o iubită, o soție, o amantă, ci de o amică, o prietenă, de cineva mai de gașcă.  Dar Anna nu e așa. E geloasă, e nervoasă, e chiar furioasă, mai ales pe curva de Liza, e urâcioasă și chiar urâtă. Vronski observă că trupul ei însărcinat nu mai e grațios, observă că are toane și că din regina albă tinde să devină regina neagră. 

Deci, Vronski în această scenă este indiferent, este detașat, este un fel de Karenin, dar nu ca un actor de teatru, ci ca un actor de cinema. Camera de filmat a lui Tolstoi se apropie mult de Vronski sau folosește zoomul și îi fixează gura, ne arată că are  dantura ideală, fără aparat dentar, fără strungărețe, cu toți dinții albi, perfecți în mod natural, nu de porțelan cum au majoritatea actorilor americani.

Tolstoi ne spune în mod subliminal că Vronski nu e sau nu mai e erbivor, ci a devenit carnivor. Deci, Anna Karenina nu mai e vânatul lui preferat, cel puțin în această seară. 

După ce îi mai reproșează că, în loc să refuze distracțiile, le acceptase și petrecuse mai multe seri în compania prietenelor ei nude, Anna se potoli. Redeveniră porumbeii îndrăgostiți, care își ating mai mult din greșeală decât cu intenție aripile, își  plânseră unul altuia de milă, Anna îl judecă din nou pe Karenin că nu o alungă din casă, ci o ține legată de el și o învinovățește continuu, Vronski se umanizează și el și o întreabă când va naște. Anna îi mărturisește că această naștere va fi fatală, ea nu va supraviețui. Atunci toată această încâlceală oficială se va termina. 

Și, spune Anna, am și dovezi, adică presentimente ale acestui final care vin dintr- un vis.

Vronski îi cere să i- l povestească. 

Aici Tolstoi le da o lovitură de maestru psihologilor experimentaliști: Anna și Vronski au avut același vis, numai că al Annei conține și cheia interpretării. Mujicul pitic și bărbos care scotocește ceva și mormăie, care pe Vronski îl sperie, îi spune Annei clar și răspicat că va muri la naștere. 

Anna plânge. Îi e milă de ea, de Vronski, de tinerețea ei, de neputința ei de a- și schimba soarta singură. 

Dar, dintr-o dată, expresia feței ei deveni brusc alta, iar în suflet, din tristețe, o mare fericire. În pântecele ei, copilașul îi trimite un semnal real:- eu exist și sunt viu!

Am uitat să spun că pe măsură ce comunicarea dintre ei devine firească, afectuoasă, prietenoasă, grijulie, și firul de lână intră în armonie cu croșeta, astfel că, în scurt timp, Anna termină de construit prima mănușă din lână albă și pufoasă. 

Afaceri cu blonde

     Îmi caut două secretare. Le vreau blonde artificiale.

Încep cu o teorie extrasă din experiența proprie.

De felul meu, sunt sceptic în privința blondelor. Ești blondă, ești fatală. Nu e bine să te însoțesc pe un drum prea lung, precum călărețul lui Durer. Deci, blondele vor lucra cu mine 4 ani, maximum 6. Nu lor le sunt fidel, ci iubitului meu, înnebunit după ideea de dormitor. Dar să revin la teorie. 

    Blondele, mai ales cele artificiale, sunt inevitabil dorite de toate fetițele, brunetele le rămân băieților. Dar și aici sunt probleme, băieții nu sunt bărbați, deci nu au discernământ în privința blondelor și nici a brunetelor. Băieții au discernământ în privința blonzilor și bruneților și chiar a roșcaților. Am observat că există și aici o ierarhie a preferințelor:- roșcații sunt în top, urmează blonzii și abia la urmă bruneții. Nu îmi dau seama dacă energiile care picură din firul de păr al blondelor sunt mai mâncătoare de materie decât cele care izvorăsc din firele galbene sau negre. Cert este că nu mă pot baza pe mulțimea angajaților să renunțe la ideea de prietenie, va trebui sa apelez la instinctele geometrice tipic americane, după care frumusețea presupune înălțime, forță și gropiță în bărbie. Și sală, adică trapeze, pătrățele, bustul mai solid decât soclul.

Dar, să nu îmi uit ideea, sunt nevoit să aleg două blonde pentru o acțiune diplomatică în care sunt implicați nu fetițe și băieți, ci femei și bărbați. Și, atenție, nu tineri, nu obișnuiți, ci extraordinar de șablonarzi. 

Pun un afiș mare pe mai mulți stâlpi cum că va avea loc preselecția blondelor. Se prezintă întâi 200 de blonde naturale, cam tinerele pentru rolul pe care îl am, dar nu mă dau de gol. Le resping pe toate pe motiv că nu au citit bine afișul. În realitate, informația cum că îmi trebuie două blonde artificiale am adăugat -o ulterior, am judecat omenește: nu pot respinge frumusețea absolută decât dacă sunt un ticălos jegos. Deci, devin. Fetele, foarte frumoase și talentate au plecat cu colțurile gurii puțin mai jos decât au venit. Îl sun pe amicul meu. Îmi trebuie un ajutor. Sub o blondă artificială se poate ascunde oricine, chiar și Michael Jackson, nu pot risca un remake la Triller. În plus, nici eu nu sunt tinerel, am ajuns să nu mai fiu sensibil decât la puritate și veselie. E riscant să fiu învârtit pe degete de orice ciumăfaie. 

Preselecția e simplă, prietenul meu vine însoțit de Roko, papagalul lui ultrasensibil și inteligent. Intra fiecare blondă în încăpere, se repede pe formular și Roko îi survolează cocul. Dacă pleacă cu el în gheare, e respinsă. Dacă pleacă cu formularul în gheare, e admisă pentru etapa următoare. La  sfârșitul zilei, Roko e epuizat, eu complet disperat, iar amicul meu refăcut complet după un somn buștean de 6 ore pe fotoliul motivațional de lângă calorifer.  Obțin o listă cu 4 blonde artificiale, care nu sunt spioance: două mignone, două înalte. Le chem pentru finală a doua zi. 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 2

 Vise și coșmaruri 

Imaginația este un proces psihic cognitiv. Este conștient și parțial voluntar. Este dovada faptului că avem intelect. Adesea, imaginația ne ajută să înțelegem ceea ce nu reușim în mod firesc, prin gândire sau amintire.

    Vronski se întoarce acasă după tăvăleala prin tot felul de frivolități cu prințul străin. Primește un bilet de la Anna Karenina care îl pune pe gânduri. Anna îi spune că e singură, nefericită și că nu îl poate vizita ea. Dar poate să vină el la ea în intervalul de 3 ore cât Karenin e la ședința din Parlament. Cred că de aici s- a inspirat Caragiale când a scris Scrisoarea pierdută. 

Intelectul lui Vronski  primește mesajul ca pe un 11 metri dat de Messi. Fără nicio șansă de apărare. Adoarme brusc și visează. Visează cum un mujic mic și bărbos, un fel de spiriduș împușcă un ditamai ursul și pe urmă moșmondește ceva aplecat la pământ. Vronski nu înțelege aplecarea mujicului pitic și bărbos, dar starea sufletească pe care i-o transmite acest personaj aparținând mai curând regatului întunericului decât celui luminos îl sperie grozav. Se trezește. Nu înțelege visul cu solul ținutului magic. E deja 8 jumate. Se îmbracă și pleacă spre casa lui Karenin.  La 9 fără zece e în fața casei unde e o trăsură elegantă cu doi bidivii înșeuați. Gândul lui este: Anna nu a mai rezistat așteptării și s- a pregătit să vină spre el. Am uitat să spun că Vronski a fost avansat la rang de colonel și a primit o locuință numai a lui. Deci, ar fi putut să o primească pe Anna în vizită. 

Dar vine surpriza, sau cum ar zice Aristotel, aici apare răsturnarea de situație. Ușa se deschide și în loc să iasă Anna dornică să îl viziteze, iese Karenin. Cei doi bărbați dau nas în nas în vestibul. Se uită o fracțiune de secundă unul la altul, se salută și își exprimă amândoi antipatia reciprocă printr- o modificare japoneză a expresiei feței. Karenin urcă în trăsură, Vronski intră în casă. Invers nu se putea, pe ușă nu încăpea decât unul. 

Intră în salon unde îl aștepta Anna. Femeia se ridică în picioare, veni aproape de el, îi prinse umerii cu epoleții cei noi și îl privi adânc în ochi, cu dragoste, pasiune, compasiune. Refuză cupa mâniei cu mănușa ei din dantelă fină:-  Cu tine nu pot să mă cert, te iubesc prea mult!, cam așa ceva îi spune. 

Afară sania lui Vronski așteaptă.

Aaa, îi mai spune ceva, ininteligibil pentru moment. În loc să îi zică:- Ai venit prea târziu, îi zice:-  Ai venit prea devreme! 

Mai sunt și alte evenimente în aceste două capitole, dar nu vă pot strica de tot plăcerea lecturii unui roman bun. 

 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 1

 Clarificări amânate 

    Anna, Vronski și Karenin sunt în așteptarea unor clarificări privind situația lor oficială. Anna locuiește în continuare în casa lui Karenin, Karenin se întâlnește zilnic cu ea nu pentru altceva decât pentru faptul că oficial este încă soția lui, dar nu ia masa cu ea, Anna așteaptă ca Vronski și Karenin să facă ei prima mutare, Vronski așteaptă și el ceva, nu e prea clar ce anume, nu a mai trecut printr- o situație în care să, vorba lui Sartre, își asume responsabilități pentru cele câteva libertăți. Toți trei sunt încordați, toți trei sunt studiați. 

Pentru Vronski, apare o situație oficială în care face și drege tot felul de chestii, plictisitoare, spune Tolstoi. Un prinț străin vizitează Rusia și Vronski devine ghidul acestuia pe criteriul nobleței, frumuseții, eleganței și bunelor maniere. Să nu uităm că Vronski este el însuși prinț, mai precis, este conte. Ca însoțitor al prințului străin, vizitează până- n cotloane Moscova, se distrează rusește și se însoțește rusește. 

Despre prinț, Tolstoi ne spune că este sănătos datorită sportului și arată mereu proaspăt și lucios ca un castravete olandez. Nu știu cum sunt castraveții olandezi, voi fi atentă la etichetele de la Lidl. 

Dimineața, cei doi bărbați vizitează monumentele istorice și culturale, iar seara participă la plăcerile naționale. Prințul străin călătorise mult, în tot felul de țări cel puțin europene și, pe lângă memoria culturală, pe care și-o alimentează constant, cu amintiri din Spania, Elveția, Anglia, Turcia, este interesat și de fabricarea unor amintiri senzorial- naționale rusești.

Aici Vronski, maestrul de ceremonii, este pus în maximă dificultate, căci plăcerile rusești trebuie cu mare atenție selectate și furnizate. Însușirea spiritului național rusesc de către prințul străin, într- o singură săptămână, presupune și un surplus de exciting, din ele fac inevitabil parte și trântirea paharelor de podele și pereți, și drăgălirea țigăncilor așezate pe genunchi în bodegi, și diferite exerciții de circ, cum ar fi tirul cu premiu, cum e în filmele americane, când doi îndrăgostiți, înainte să devină plictisiți, se distrează în parcul de....distracții trăgând la țintă și primind drept trofeu un ursuleț sau un iepuraș mare de pluș. 

Către finalul săptămânii, prințul străin ajunge la concluzia: în vârful plăcerilor naționale rusești se află actrițele franțuzoaice, dansatoare de balet, și șampania cu etichetă albă. 

La un moment dat, în text, Tolstoi introduce o entitate filocinema: Conștiința.

Vronski înțelege ceva despre el. Își dă seama că acest prinț, înnebunit după plăcerile naționale rusești și în general după plăceri naționale, este el însuși. Tânăr, sănătos, nobil, dar îngâmfat și disprețuitor față de cam toată lumea. Se enervează pe situația în care e, se enervează pe rolul pe care trebuie să- l joace și care îi întinde natura dionisiacă până devine arc al lui Apollo. Îl vede pe prinț prost, obositor, nesătul, periculos pentru normalitatea lui de divă oficială.

Trece cu greu săptămâna.

Cei doi  bărbați, dupa ceremonia mulțumirii,  se despărțiră, și Vronski realizează că acest print nu îl solicitase spațial, punându- l să revadă tot felul de exterioare și interioare în definirea culturii rusești, ci îl solicitase temporal, plimbându- l prin pădurile și câmpiile minții în plinul sezon de vânătoare al regimentului, distracție preferată pe vreme de pace. 

Venea vremea să se maturizeze, cel puțin față de Anna.

Stăpânirea de sine

 Sunt om în toată firea. În general, mă stăpânesc, dar când vine acceleratorul de particule de la Cernâi peste mine, mă dau de gol. Sunt botos, sunt nervos, sunt periculos. 

De câteva săptămâni lucrez la un serviciu nou. Una dintre angajate stă vis- a - vis de biroul meu. La ora mesei, nu face ca noi toți, să plece din birou la restaurantul firmei sau peste drum, la un bistro. Își deschide o paporniță și scoate din ea un ștergar țărănesc, așează pe el o farfurie pentru ciorbă, una pentru felul doi, scoate termosul de cafea, pune și o ceașcă alături, șervețele, tacâmuri, toarnă ciorba, toarnă tocănița și mănâncă. Plecăm toți din birou. Când ne întoarcem, începe cearta. Eu sunt ultimul care reacționează și numai dacă picăturile de sos sau cafea ajung pe pagina mea, la o distanță de un metru și ceva. Mă ridic și deschid larg și fereastra și ușa. Ripostează că e înfrigurată,  răcită chiar, ripostează că îi deranjează vântul imprimanta. 

Asta se întâmplă zilnic. De câteva săptămâni, serviciul meu, altfel normal și chiar motivator, cel puțin financiar, a devenit un chin după amiaza. Mă gândesc serios să îmi dau demisia, dar suferința colegilor îmi mai prelungește șederea. 

Azi ajung la serviciu mai devreme cu o jumătate de oră. Intru încet în birou și o prind pe parașută scotocindu- mi prin dosare. Mă apropii de ea și îi dau brusc fusta jos. Se întoarce:

- Ce faci!!!!

Eu:- Te fut.

Ea:- Țip!

Eu:- Țipă! Paznicul e în curte, împușcă ciorile dimineții.

O așez pe podea și i- o trag. O fut în timp record, 8 minute jumate, recordul meu pentru patru orgasme. 

Mă ridic și ocup baia bărbaților pentru toaleta de dimineață. Se bate în ușă în delir de câteva ori, dar nu cedez decât când aud pe hol vocea unui depanator. 

Merg spre birou ca un proaspăt angajat, întrebând unde e secretariatul. 

Intru. Lumea lucrează concentrat, e liniște și un ușor miros de tutun și cafea. Panarama, nicăieri. 

Trece ziua așa cum trebuie, într-o atmosferă decentă și eficientă. Vine prânzul, niciun ștergar tradițional, nicio ciorbiță cu pulpiță, niciun cârnăcior cu fasolică, niciun strop de țuiculiță.  Plec acasă îngrijorat. Urmează două zile libere și s- ar putea de luni încolo să- i revină memoria. În ambele situații, nu îmi mai risc viața. Stau și îmi concep transferul la o sucursală unde pot lucra fără să îmi pun în pericol stăpânirea de sine. Salariul e mai mic, nivelul de civilizație mai mare. Sper. 

Gust de Teacher

     Plec cu amicul meu două zile la munte. Atmosfera londoneză din oraș mă deprimă. El a venit cu ideea și m- am lăsat greu convins. Abia pe seară am început să- mi fac bagajul, și asta după multe telefoane motivatoare. 

Plecăm cu autocarul. 

Pe măsură ce ne apropiem de stațiune, peisajul se schimbă.  Ploaia se preschimbă în lapoviță și în ninsoare, întâi lină, pe urmă amețitoare, cu fulgi mari, alunecând peste dealuri și văi,  peste brazii din ce în ce mai deși și mai înalți, peste căsuțele înfundate mai mult sau mai puțin în zăpadă. S- a întunecat și luminile sporadice de la ferestre mă duc într- o atmosferă de basm. Îmi amintesc copilăria, când pândeam o bucată bună de noapte ivirea albului peste grădină. 

El e fericit. Îmi vorbește despre un film bun pe care l- a văzut de câteva ori. Nu mă tem de dezvăluirea secretelor din intrigă și îl îndemn să mi- l povestească detaliat. Sunt puțini oameni în autocar, muzica de la radio e în surdină, îi aud cuvintele ca o apă care se dezgheață, ducând la vale sloiuri mici și bucăți de civilizație. 

Ajungem. Luăm un taxi și ne cazăm la o pensiune. Ni se dă o cameră mică, are paturi suprapuse, eu aleg patul de jos. Mă trezesc des noaptea, merg să fumez, mă mai prinde cheful de citit, uneori cobor în restaurant. Așa fac de obicei. Nu vreau să îl trezesc și pe el cu foiala mea.

Ne îmbrăcăm frumos și mergem la dans. Drumul nu a fost lung, nici obositor, suntem fresh amândoi. 

În discotecă, plin de tineri. Adulții sunt statici. Muzica e bună, se intercalează între pop, dance, bluesuri și rumba. 

Mă agață o coardă îmbrăcată în ștrasuri și cu o rochie vaporoasă albă. Mă ia la întrebări, cine sunt, de unde sunt, ce fac, ce practic, de ce nu practic altceva, cum stau cu sănătatea. O întreb dacă a băut cafea azi, zice că una. Merg la bar și îi mai iau o cafea. 

-Am nevoie de un alterego mai vibrant, îi spun, cu întrebările tale m- ai îngropat deja, iar tu te-ai dus înainte cu 30 de ani. Nu pot să dansez cu o babetă la ora asta. În plus, am cu cine dansa. Îi arăt masa unde stă prietenul meu, sorbind dintr-o doză de gin, lăsat mult pe spătarul canapelei și cu ochii în globul strălucitor al discotecii. 

Bea cafeaua, dispare și apare cu o haină blănoasă pe ea. Îmi zice:

- Vrei să ne plimbăm?

Eu:- Nu.

Ea: - Poate vrea prietenul tau.

Eu:- Nu.

Ea:- De ce hotărăști tu? Mă duc să- l întreb, poate decide singur.

Eu:- Nu.

Ea:- Atunci ce facem?

Eu:- Nu știu, nu ești problema mea. 

Se întoarce spre bar și își ia un whisky. Dă pe gât rapid paharul. Mai cere unul. Îl bea și pe acesta. 

Plec de lângă ea. Îmi iau amicul de braț și vin în mijlocul ringului. E un blues. Dansez cu el. 

Vine în jurul nostru și încearcă să ne despartă, pune mâna când pe mine, când pe el. Nu o respingem, nu o bruscăm, dar nu ne combinăm în trei. Se termină melodia. Eu chem un taxi. Urcăm în el. Ea se ține după noi. Încearcă portiera, dar îi spun șoferului să demareze. 

Întorc capul, o văd ca o pată albă în mijlocul beției de lumini. 

Stăm amândoi pe bancheta din spate. Amicul meu îmi spune:

- Scoate limba!

Scot limba. Îmi bagă un deget în gură și și-l  plimbă pe limba mea de- a lungul ei și pe margini. Pe urmă și- l bagă în gură,  plescăind de câteva ori. Mă gâdilă, mă excită. 

Îi spun:- Termină!

El:- Stai că mai vreau să înțeleg ceva. Scoate limba!

O scot din nou. Sare ca un râs turbat pe mine și mă sărută. Mă feresc și dau cu fruntea de  scaunul șoferului care scoate un țipăt, în timp ce rotește volanul de câteva ori. 

Eu și șoferul:- Ești nebun!

El:- Da! Animalul ăsta a băut cafea și whisky singur. Nu! Am greșit. Am fost cu el la club și a băut cu o curvă! Pe mine m- a lăsat să îi păzesc onoarea !

Ajungem la hotel. Îi fac o piedică și îl bulgăresc și mozolesc întâi cu zăpadă, apoi cu cafea și whisky. 

Continuăm bulgăreala în cameră, cu ce prindem, perne, pene,  halatele pufoase, papucii de unică folosință, cuvertura, fața de masă, tacâmurile de plastic. Comandăm o sticlă de whisky și ne îmbătăm ca porcii. Adormim pe unde apucăm, ne trezim unul în brațele celuilalt. 

Ne întoarcem seara în oraș, târând după noi ninsoarea ca pe o trenă pufoasă. Încă am în gură gustul lui de Teacher.

Apriori

 

     Merg cu trenul. Mă uit când pe geam, când în gol. Trenul e plin, tot felul de oameni, intelectuali, cu pleoapele grele agățate de câte un rând pe care îl citesc de mai multe ori, femei cu copii mici, plângăcioși și mofturoși din cauza lipsei de confort, țărani cu bagaje pentru rude, navetiștii care știu că noaptea e pentru odihnă și dorm buștean în tot felul de poziții boshiene.
Trenul oprește într- o stație unde stă 10 minute. Cobor să fumez o țigară. Coboară mai mulți, în general tineri. Abia trag două fumuri, că se repede la mine un tip. Spilcuit, îmbrăcat în palton, costum, cravată, tuns la salon, primul gând care îmi vine e păcat că un tren accelerat nu e avion. Fără introducere, îmi spune:

- De ce mă privești insistent?
Eu: - Nu te privesc insistent. Fumez.
El:- Să știi că sunt cuplat.
Eu:- Ok.
El:- Am cu mine și soția și amanta.
Eu:- Felicitări!
El:- De ce mă privești insistent?
Trenul țiuie, mă grăbesc să urc.
În spatele meu, urcă și el.
Mă așez la locul meu.
El trece mai departe și se așează pe rândul opus, câteva scaune mai în față.
Lângă el stă o femeie frumoasă și elegantă. Par cam de aceeași vârstă. În fața lui, o altă femeie răsfoiește o revistă.
Din unghiul unde stau, nu îi pot vedea chipul.
Îmi mut privirea de la ei spre peisajul deplorabil dintr- o zi mohorâtă, cu ploaie măruntă și atmosferă gri.
Călătorul de lângă mine coboară, iar el și vine și se așează alături.
-Pot sta cu tine?
Eu:- Deja stai.
El:- Pot vorbi cu tine?
Eu:- Da.
El:- Îți place poezia spaniolă?
Eu:- Da.
El:- Eu sunt poet. Sunt spaniol, dar am prieteni aici, în țară. Am fost să îi vizitez. Acum mă întorc acasă.
Tac. Nu îl cunosc, nu îl recunosc.
Îmi spune:- Poeziile mele sunt puțin cunoscute în țara ta. În țara mea, poeziile mele sunt incluse în manuale.
Sunt impresionat.
Îmi spune cum îl cheamă și îmi trimite pe email un volum.
Ne împrietenim. Îmi povestește despre cum s- a lansat într- o afacere păguboasă cu o editură și a trebuit să colaboreze cu străini. Acum e mulțumit.
Coborâm amândoi la fiecare stație unde trenul stă mai mult de un minut și fumăm.
Îmi spune:- Sunt afectat de popularitate. Scuze pentru reacția mea inițială.
Eu:- După ce te- am văzut, te- am privit într- adevăr insistent.
El râde. - Cum am bănuit!
Eu:- Trebuie să mă pregătesc să cobor.
El:- Sigur, și eu.
Pleacă de lângă mine. Începe, împreună cu cele două femei, să coboare geamantanele de voiaj și să le alinieze pe culoar.
Fac și eu același lucru cu cele două genți ale mele.
Locul unde stau este mai aproape de ieșirea călătorilor. Trece pe lângă mine. Cele două femei sunt apropiate ca vârstă și amândouă frumoase. Una e blondă, probabil soția, cealaltă brunetă. Când ajunge în dreptul meu, îmi face loc să cobor înainte.
-La revedere, zice
Eu:- La revedere.
El: -Vreau să mai întâlnim.
Eu:- Bine.

Pune geamantanul jos, se întoarce cu fața spre mine, cu fața spre tot șirul de călători înșiruiți spre ușă și îmi atinge cu mâna obrazul. Prinde o șuviță de păr și o sărută. Gestul lui tandru mă sperie, mă surprinde și mă bucură. Îmi accelerează bătăile inimii și îmi încălzește interiorul. Îi întind mâna tremurând prostește, în singurul gest care mă poate salva, care îl poate salva.
Își ajută femeile să coboare.
Plecăm în direcții opuse ale peronului.

model bac logica 2025, cu indicatii

 

model bac literatura 2025, subiectele 1 si 2

 

Doi de Da

 Mă invită o cunoștință de la muncă la ea în cabinet. Mă invită vinerea. Îmi zice:- Trebuie să completezi un chestionar profesional. Am observat că ești singurul angajat care nu l- ai completat. Trebuie să îl pun la dosarul tău personal. 

Mă conformez, o văd că folosește cuvinte tari: chestionar, dosar personal, angajat, singurul.

După 10 minute vine nervoasă:- Ai terminat?

Eu:- Da.

Se uită pe răspunsuri și zice:

- Nu e bine. Ai greșit! Ia alt formular!

Eu:- De ce? Ce am greșit?

Ea:- Ai două întrebări la care ai răspuns cu Da și trebuia cu Nu. 

Eu:- Ce întrebări?

Ea:- Întrebarea: Vă mai jucați cu păpușile? Și întrebarea: Mâncați înghețată iarna?

Eu:- Așa, și?

Ea:- La astea 100% dintre adulți răspund cu Nu. 

Eu:- Păi dacă sunt 100%, înseamnă că efectivul e complet și răspunsul meu e irelevant. 

Ea:- Nu, am greșit. Am vrut să zic 99,9%.

Eu: - Deci sunt singurul contraexemplu? Sunt eroarea care confirmă corectitudinea? Sunt falsul care indică adevărul? Sunt ipoteza infirmată, care arată ipoteza confirmată?

Ea:- Nu mă înțeleg cu dumneata! Vrei să fii dat afară din firmă?

Eu:- De ce să fiu dat afară? Nu lucrez pe domeniul jucăriilor și nici al patiseriilor.

Ea:- Ca să rămâneți angajat în auto, trebuie să fiți conformist.

Eu:- Conformist majorității angajaților sau conformist mie?

Ea:- Fiți înțelegător! Puneți mâna pe pix și completați din nou acest formular, așa cum au făcut toți cei intervievați înaintea ta. 

Mă apucă toți dracii!

Deschid calculatorul de pe birou și încep să împușc 100 de dușmani în Canter Strike.

Dau și sonorul la maxim. Vine lângă mine și încearcă să pună mâna pe mouse. O împing.

Sunt excitat la culme! Cad dușmanii ca iarba moale sub trupul amantului meu dezbrăcat. 

Se repede la tastatură să apese pe Esc.

Fac o rotire de 270° pe scaunul ergonomic și o oblig să se îndrepte pe orbită la 1 metru de mine.

Stă și țipă din mijlocul biroului.

Îmi pun căștile. Nu o mai suport.

Deodată, ecranul negru. Tâmpita scosese din priza computerul. 

Mă ridic de pe scaun, îmi aranjez pantalonii și cămașa puțin boțite de la efort. Mă apropii de ea. Iau o ținută formală și îi spun:

- Dați- mi formularul cel nou.

Scoate formularul dintr- un dosar.

Mă așez pe scaun și îl completez la fel ca pe primul. 

Se uită la mine și dă să deschidă gura. Îi fac semn cu toată ființa mea să nu îndrăznească. 

Mă îndrept spre ușă. Vine după mine. Începe să plângă, ceva cu șefii, ceva cu superiorii, ceva cu suporterii.

Mă uit la ea cum hohotește și mă plictisesc.

Intru înapoi în cabinet. Închid ușa, mai precis, mă proptesc în ea. O trag lângă mine și o îmbrățișez. Mă sărută și îmi conduce mâna spre locul unde părinții care cumpără  păpușile Barbie se confruntă cu neantul. 

Eu știu, pentru că sunt pasionat, dar ea înțelege abia acum. 

O fut pe animală până înțelege și pasiunea mea pentru Da. 

Plec de la ea din cabinet puțin parfumat. Pe hol mă opresc câteva secunde pentru o răfuială personală cu orarul de pe ușă. Îl întorc pe partea unde scrie:

Vineri- Liber!

Filă de jurnal

 Vine Mr Brasil acasă și spune:

- Dați- vă jos din pat! Sunt rupt de somn!

Dorel:- Vezi că ai greșit patul. Asta e camera mea. 

El:- Valea! Eu sunt stăpânul! Plecați în camera mea! Sau a ei, dacă te primește. 

eu:- Hai în sufragerie! Continuăm acolo. 

Jucăm Păcălici pe pedepse cantemirești, dar în iureșul jocului, ajunsesem lungiți pe o parte, față în față.

Ne dăm seama că eram cam aproape amândoi și cărțile noastre în evantai mai mult de atât nu puteau face. 

Plecăm în sufragerie, dar ne cam trece cheful. Dorel zice:- Hai să facem o cafea!

Facem o cafea. 

Apare Mr Brasil.

Dorel:- Ai nimerit drumul din astral în real după miros?

El:- Da. 

eu:- Nu vreți să mâncăm ceva? 

Dorel:- Nu știu, parcă îmi e foame de altceva.

Mr Brasil:- S- au terminat ciupercile?

eu:- Primele.

Mr Brasil:- Și plăcintele cu dovleac?

Dorel:- Eu am mâncat ultima bucată.

Mr Brasil:- Pizza?

eu:- Mai sunt două semicercuri, dar sunt aproape metalice. Putem potcovi cu ele. 

Mr Brasil:- Hai în oraș!

Dorel:- Ok 

Ne îmbrăcăm într- un timp interminabil toți trei, tragem de oboseala și lehamitea din noi până bate la ușă poștașul să ne aducă ziarele și corespondența. 

Dorel se uită peste plicuri și sare ca ars:

- Aaaa, a venit prietena mea din Australia! V- am lăsat! Pa! Merg să mănânc cu ea!

O șterge.

Rămân cu Mr Brasil. Zice:

- Conduci tu?

Eu:- Da.

Plecăm la un magazin universal, deja pregătit pentru Crăciun. În mijloc tronează un brad artificial înalt până la tavan. 

Ne cumpărăm semipreparate, fructe, înghețate și sucuri. 

Pe drum morfolim amândoi niște ștrudele. 

Mr Brasil iese, fumează o țigară și se așează pe bancheta din spate. Îmi zice:

- Fă și tu un tur de oraș, cât trag un pui de somn. 

Adoarme. 

Conduc pe tot felul de străzi, și mai bune, și mai proaste. Ajung acasă după o oră jumate. Mr Brasil încă doarme. Îl trezesc și cât încălzesc mâncarea, el moțăie în fotoliu . Mâncăm amândoi niște paste cu spanac. 

Îi las și lui Dorel o porție. 

E deja noapte. Citesc câteva pagini dintr- un roman primit de la Dorel și adorm. 

Analogie onto-logică

 Așa cum existența taurului explică existența toreadorului, tot astfel existența proprietăților, atributelor, notelor explică existența obiectului. 

Anna Karenina, Partea a treia, Capitolul 20

 Nu știu dacă vă mai amintiți, dar Vronski are un rival, pe prințul Serpuhovskoi. Este tânăr, bine făcut, bogat, căsătorit și dornic de ascensiune. A fost aproape 3 ani plecat din regiment și s- a întors mai strălucitor, mai bine făcut, mai vijelios. E o scenă simpatică în care se sărută pe gură cu un sergent care face armata a doua oară. Nu știu cum să interpretez expresia a doua oară. 

În orice caz, sergentul îi cere să- l sărute și el se conformează, dar după aceea își șterge gura cu o batistă.  Sergentul are buzele moi și umede. Ha! Cred că Tolstoi a adăugat fragmentul ca să își pregătească cititorul pentru încă un capitol unde nu există scene hot decât niște militari bețivi în chiloți și tunici, și sărutul ăsta lasciv dintre doi bărbați. Femeile lipsesc din capitol, ca persoane reale.

Vronski se gândește cu duioșie și dragoste la Anna. Știe că și- a părăsit familia pentru el, dar nu știe ce să facă el de acum încolo. Ca să se căsătorească cu Anna îi trebuie mai mult decât cele 1800 de ruble care sunt insuficiente și pentru el singur.

Generalul îl ia pe deoparte, propunându- i două chestii:

1. Să accepte avansarea și mutarea în altă garnizoană, chestiune care ar rezolva problema financiară. 

2. Să intre în politică, în partidul independenților, al treilea partid, care nu e cel care se opune comuniștilor. Politica are avantajele ei. Mai ales că Serpuhovskoi îi atrage atenția că oamenii politici ar fi bine să fie bogați și să nu se ocupe cât trebuie să conducă, cu strângerea averii. ( Așa gândea și Aristotel).

Vronski nu e interesat de politică și nu vrea să schimbe în niciun fel situația lui actuală.

La un moment dat se ajunge la subiectul care interesează pe toată lumea, relația cu Anna. Vronski îi dă inițial pas lui Serpuhovskoi, dar acesta nu se lasă. Îi spune că el este însurat și că atunci când ai o soție e ca și cum ai avea 1000 de femei. Deasemenea, îi spune că însurătoarea îți eliberează mâinile, care înainte sunt mereu ocupate. Chestia asta nu prea am înțeles- o. Deci, dacă s- ar căsători, multe lucruri s-ar rezolva.

Vronski îi reproșează că nu știe ce e iubirea. Și se termină capitolul când Vronski primește o scrisoare de la Betsy și se hotărăște să plece neîntârziat, scăpând de rivalul lui militar, plin de grade, decorații, bani, statut social și în plină campanie electorală. 

Nu am povestit chiar tot, poate savurați capitolul singuri. 

Fix

    Sunt chemat la o coardă. Mai precis, mă cheamă în oraș. Mă plimbă prin magazine, mă obosește pe lângă vitrine până ajung să îmi pierd interesul pentru ținuta de toamnă -iarnă. După cinci ore de futai vizual, îmi zice:- Te doresc. 

Eu:- Așa, deodată? Suntem obosiți amândoi după atâtea cabine de probă.

Ea:- Nu. Chiar mi s- a ridicat. 

Eu:- Atunci hai să vedem ce putem face cu catargul. Poate putem să îl coborâm puțin. 

Ea:- Nu vreau. Te vreau acum, neîntârziat.

De felul meu sunt punctual. Mă supun. Ne închidem în cabina unui telefon depășit moral. O sărut și mă înfig în ea. Îi spun, înainte să se aprindă lumina sub felinarul stradal și toți locatarii de la etajele superioare să ne zărească mișcătoare umbra:

- Dacă te miști 5 minute, te omor!

Stă. Nu stau prea mult pe gânduri. Îi desenez o locomotivă cu aburi cu tot cu vagoane prin cele câteva interioare expozitive și o ajut să își ridice de jos jartiera de la ciorap. 

O conduc acasă și dorm buștean 8 ore ca orice bărbat echilibrat. 

Anna Karenina partea a treia Capitolul 19

 Despre cele două căderi ale lui Vronski

Capitolul este despre bani și oarecum și despre iubire.

    De cinci ori pe an, Vronski face o analiză completă a situației lui financiare, sau cum spune Tolstoi, își face socotelile, adică își calculează bugetul trimestrial. Și la Vronski, intervalul de timp trimestrial este de două luni și o săptămână. Între aceste două luni și ceva, el își face ordine în hârtii. E un om care are venituri din două surse, nu trei ca fratele său. Are banii lui, solda care, teoretic e mărișoară, practic nu chiar. Are o sumă bunicică din moștenirea mamei, dar ea e dependentă de starea de bine a mamei. Iar noi știm că relația cu Anna îi crează mamei lui Vronski o indispoziție, mai ales socială, deci Vronski nu mai primește bani de la ea.  Datoriile lui sunt de 6000 de ruble, iar veniturile de 1800, ceea ce îl face în finalul organizării socotelilor pe trei coloane să se decidă să împrumute 10000 de ruble de la un cămătar.

Cea mai mare parte a cheltuielilor au avut legătură cu Frou Frou și cursa de cai. A cumpărat un cal, a plătit pentru antrenarea și întreținerea lui  (furaje, apă, harnașamente, taxă de participare, etc.), a făcut un gest de omenie dând o sumă mare unui cartofor trișor care îl înșelase pe prietenul său la joc, este nevoit să plătească și  hotelul costisitor pentru că așa impune împăratul și automat, și generalul. Un fine, așa cum observă și servitorul  lui, Vronski e apatic. Bine, așa e mereu când e vorba de socoteli, dar parcă acum e mai apatic decât de obicei. Pe acest fond de nemulțumire vine scrisoarea Annei, care îi cere să se întâlnească, într- un moment decisiv pentru situația ei socială. Primește bineînțeles și scrisoarea de la Betsy prin care îl invită la prânz, la crochet. Vronski aruncă toate scrisorile în foc și cade pe gânduri. 

Unu, doi, trei

     

      Sunt șoferul personal al unei  dive. E frumoasă și plină de ea. Mergem la o cafenea. Eu vreau un gin, ea își ia o cola. Mă amețesc puțin și îi zic:- Mai ai legătura mea de chei?
-Am aruncat- o pe undeva.
Eu:- De ce?
Ea:- Ca să nu te mai gândești la ea. Îmi place mai mult să mă plimbi cu mașina decât să mergem la tine.
Eu:- Conduci tu?
Ea:- Nu. Angajăm pe cineva.
Eu:- Pe cine?
Ea:- Pe oricine. Îl vezi pe tipul de acolo? Îmi arată doi bărbați de la o altă masă, tineri și interesanți. Par împreună. Sau poate frați, pentru că unul dintre ei îi mai aruncă priviri impertinente.
Se duce la ei și vine cu tipul care stătea cu ochii în telefon:- Am găsit șoferul. Mergem la o piesă toți trei.
Eu:- La ce piesă?
Ea:- Ceva nou, ceva de Vișniec, ceva în alt oraș.
Plecăm. Tipul conduce și repede și lin. Îmi place. Stau cu ea pe bancheta din spate. Face o tentativă de fraudă la stânga mea, dar îmi pun piciorul peste celălalt picior. Îmi place tipul care conduce, îl privesc în oglindă. Dorința mea se orientează spre sprânceana lui puțin alungită, puțin ondulată.
Deși stăm, ea mă prinde de braț. Intuiție feminină, dar să fiu sincer, prefer o mai puțină intuiție feminina la ora asta, în călătoria asta.. Îi spun șoferului să oprească. Ne dăm jos  amândoi și fumăm. Mă întreabă:- Ești cu ea?
Eu:- Nu.
El:- Îmi place. Pot să schimb ruta?
Eu:- Nu mai mergem la Vișniec?

El, surâzând:- Tu da, noi nu!
Eu:- Bine
Urcă în mașină. Demarează în trombă. Rămân lipit de stâlpul unui telegraf. Mă uit după ei până mașina dispare.
Sun un taxi și plec la Teatru. Văd o piesă bună. Mă întorc acasă a doua zi, îmi petrec noaptea de sâmbătă spre duminică la un hotel central.
După două săptămâni, mă sună diva.
-Mă căsătoresc, vrei să îmi fii domnișor de onoare?
Accept, nu prea am încotro.
La nuntă, dansez jumătate de noapte cu soțul, jumătate de noapte cu fratele lui.
Îmi plac ambii dansatori.
Dimineața, mireasa vine și îmi zice:- Parcă nu am dansat niciodată noi doi.
Eu:- Așa e, nu am dansat nici înainte, nici în noaptea asta.
Ea:- Păcat. Erai șoferul meu preferat.
Eu:- Poate voi mai fi.
Ea:- Nu. Soțul meu e un șofer mai bun.
Eu:- Așa e. Dar și el are o limită.
Ea:- La șofat?
Eu:- Nu, la dansat. Într- o zi îl vei  părăsi pentru un dansator mai bun.
Ea:- Pentru cine? Pentru fratele lui?
Eu:- Nu. Pentru mine. Ai o viață înainte să mă poți învârti.

Cinci

Mereu am fost îndrăgostită de Ei. Mereu am fost îndrăgostită de El!

Mereu am fost îndrăgostită de Ea!

Mi-a plăcut mereu de Bărbatul care m-a eliberat.

L-am admirat mereu pe Bărbatul care m-a învățat.

L-am dorit mereu pe Bărbatul care m-a iubit.

Mi-a fost prietenă mereu femeia demnă de milă.

Cu ei patru am inventat o istorie pentru tineri.

Cu ei patru am descoperit oamenii.

Cu ei patru aș putea face din nou o Revoluție română.

Dintre ei patru,  trei sunt numai spirit.

Dintre ei patru femeia ar putea fi om viu.

Nu o caut, numele ei rămâne secret.

Au plecat cu el în mormânt toți cei care o cunoșteau. 

Rămân cei Trei Bărbați undeva în mintea și inima mea.

Alte fete de liceu îi vor întâlni.

Alte tinere femei ii vor iubi.

Alte fecioare îi vor urmări.

Mie îmi rămâne recunoștința că fără Ei, mi-aș fi trăit viața complet aiurea.

Povestiri cu final așteptat

 În mod normal, ar trebui să zic:- Sunt sătulă de mere pădurețe, dar de fapt sunt nesătulă. 

Visez

   Sunt îndrăgostită de un oraș, nu de un om. Câțiva ani, cam 5 sunt in confuzia îndrăgostirii. Este orașul acesta al studenției în sens absolut, sau îl iubesc pentru că am un prieten relativ fidel cu care mă plimb prin el?

Mă prind pe la sfârșitul facultății că nu el este cel care îmi agreează gustul, ci altul care îmi acceptă nu doar poftele sălbatice de urcat în copaci, inventat mâncăruri cu ingrediente greu de impus comerțului tranziției, cum ar fi dulceața de dude sau perdelele din castane și ciupercile de copaci. 

Sunt în delir in miez de iarna când în fața ochilor mei se desfășoară un decor natural cu brazi până la cer acoperiti de zăpadă și în mijlocul lacului  înghețat rasare pofta de patinat. Aici băiatul cu care sunt cuplată mă înțelege. 

Sunt îmbătată de amenințarea incendiilor care scânteiază din fiecare frunză și de cheful de dans, de țipăt, de vorbit aiurea ore in sir despre filosofie și poezie, aici sunt doar eu, indiferent de însoțitorul care îmi apără dreapta. Păcat că nu am scris, dansat și pictat. Are și apărătorul dreptei limita lui personală. 

Sunt șocată de faptul că orice vietate se împerechează. E ceva normal, dar mi se pare plictisitor faptul ca în loc să văd un fluture sau un melc văd doi . Nu înțeleg de ce e ceva interesant. Nu simt emoție, nu simt dorința, nu simt atracție fata de omul cu care privesc natura ca un savant prin microscop. Mi se pare interesant insa un cioban tânăr și frumos cu o turmă de oi. Poate ar fi trebuit în ziua aia sa fug de lângă savant și sa îmi petrec ziua cu ciobanul.  Sau poate ar fi trebuit să -l părăsesc atunci pentru totdeauna pe savant și să plec pe partea cealaltă a dealului, descoperind alți oameni, poate chinezi sau japonezi, cum am citit într-un roman de Murakami. Treci dealu și ești nu în alt sat, ci în alt stat.  De aici dezvoltarea fara precedent a aparatelor de zbor în vremea elaborării ontologiei culturii a lui Blaga despre spațiul mioritic. 

In ziua aia cu fluturii și melcii încep să mă aștept că relația mea se va termina. 

Ne întoarcem spre camine stresați. Ne certăm din orice, de la cărți, oameni, situații. 

Nu îmi mai place de el, nu îi mai place de mine. 

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 18

     Annei îi place crochetul.

Apar musafirii, cele două doamne necunoscute ei, din cercul Celor 7 minuni ale lumii, fiecare dintre ele însoțită de câte doi admiratori, dintre care unul e mai tânăr decât altul, frumoși, eleganți și bine echipați. Sapho Stolz este o vedetă interesantă din punct de vedere joy-istic. Are o coafură complicată, care îi face partea de sus a persoanei simetrică părții de jos, ca o clepsidră. 

Unul dintre admiratorii lui Sapho este un tânăr pe care Tolstoi nu ni-l prezintă și nici nu îl descrie, dar ne spune că prezența lui determină persoanele prezente să se ridice brusc în picioare, probabil unul dintre tinerii prinți ai casei regale. 

A doua femeie are o conformație și o fizionomie complet diferită de Sapho, se numește Liza, este subțire, orientală și foarte relaxată. Annei îi place mai mult de ea, îi place subtilitatea unui caracter mai puțin diferit de al ei.

Cred că regizorii filmului au ales-o pe Keira Kneightley inspirându- se și din descrierea Lizei.

Tolstoi, prin intermediul Annei, o compară pe Liza cu celelalte femei din salon, așa cum comparăm diamantul cu sticla strălucitoare.

Liza se împrietenește instant cu Anna, îi spune că a vrut să o cunoască la cursa de cai de ieri, și așa aflăm că aceste zeci și zeci de pagini dramatice care descriu întâmplări exterioare și lupte interioare au avut loc, ca în teatrul grec în numai 24 de ore!!!!  De aici prezența clepsidrei trasă de cei doi cai, așa cum timpul dorințelor curge în același sens bilețional, adică bidirecțional.

Sau poate e vorba de alte curse.....

În sfârșit, cele două femei vorbesc pe tema heideggeriană și kierkegaardiană a plictiselii toată seara. Liza îi mărturisește Annei că se plictisește îngrozitor. Anna îi spune că e interesată de crochet, dacă tot au venit la crochet. Liza îi spune Annei că petrecerile în care se stă toată seara pe canapea și se conversează o plictisesc cel mai tare. Vorbesc la un moment dat și de somn și insomnie. Adversarul politic al lui Aleksei Aleksandrovici vine cu o replică politică, bineînțeles. Creează un sofism: ca să te distrezi trebuie să muncești, ca să dormi trebuie să muncești. Deci, fie că dormi, fie că te distrezi, trebuie să muncești. De aici diferența dintre muncitorii capitaliști și cei comuniști. In capitalism muncești ca să dormi, în comunism dormi ca să muncești, sau invers....m-am zăpăcit...Iar în tinerețe nici nu dormi, nici nu muncești, ci te distrezi. Deci, Vive le joystici!

Femeile din înalta societate a Rusiei secolului 19 se uită la el ca la felul 7 și una din ele îndrăznește:- De ce să muncesc dacă nimeni nu are nevoie de munca mea?

Anna își anunță partenerii de crochet că trebuie să îi părăsească pentru o vizită la bătrâna Wrede, dar rivalul lui Aleksei, amabil și informat încearcă să o rețină:- Nu plecați, acolo veți fi subiect de bârfă, pe când noi vă acceptam. Cunosc replica, am auzit -o și eu odată în studenție când lucram pe un șantier arheologic și unde eram seară de seară în prezența celei mai frumoase și inteligente fete de pe pământ. Era studentă la restaurări opere de artă și avea un nume cu 3 vocale și 3 consoane, dintre care o vocală se repeta de două ori, o consoană se repeta de două ori, iar la mijloc era un R. ❤️

Anna recunoaște acest adevăr, dar gândul că iadul emoțional e pe cale să se instaleze iar, o face să plece. Își ia la revedere de la această societate de oameni simpatici și rafinați și pleacă la întâlnirea secretă cu Vronski.

Sau inutil sau dăunător

    Dorel stă la birou și liniază un tabel cu două coloane. 

Vin lângă el și îl întreb:- Sunt tot la dăunători?

El:- Încă nu ai scăpat.  Dar poate de luni încolo....

Eu:- Da, sper să revin la inutili. 

Mr Brasil:- Și noi ne dorim să rămâi la inutili. La ce vârzoleală a fost azi în campania electorală, asta ar mai lipsi!

Dorel:-Ce legătură este între importanța unui profesor și campania electorală?

Mr Brasil:- Există o legătură. Același tip de vârzoleală apare când elevii trec un profesor de la inutil la dăunător, cum e când pledoaria unui candidat la președinție este înlocuită pe toate rețelele de monologare cu trecerea unui partid de la o culoare a spectrului solar la o altă culoare.