Pantofii cu capse ai lui Frederic

Frederic era obosit. Şi-a scos batista albastră din buzunar şi a aşezat-o pe treapta cea nouă a trotuarului. Eu am trecut pe acolo şi probabil că nu l-aş fi observat niciodată pe Frederic, în fond mulţi oameni obosesc şi se aşează pe trotuar. Dar pantofii cu capse ai lui Frederic...nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Pantofii erau ultimul model şi aveau feţele pline de bobiţe argintii. El s-a uitat la mine şi am înţeles o chestie despre cît de bucuroase sunt păpădiile care explodează în zeci de pufi cînd primăvara trece prin ele. Şi ceva despre cireşele nerăbdătoare să stea după urechile băieţilor. În fine, Frederic a oftat cum ofta tatăl meu cînd ducea în spate ceva greu. Cînd am întors capul, din locul lui mă privea o fată

Irlanda de nord

Pe pervazul cabinei mele din vapor creşte o floare galbenă. Are un ghiveci mic, cu puţin pămînt, dar e suficient să o ud o dată la cîteva zile pentru ca toată întinderea de apă a oceanului să se micşoreze brusc.
Zilele trecute, căpitanul meu a văzut că sunt nostalgică şi a dus vaporul foarte aproape de ţărm. Pe dealuri erau femei care ardeau ierburi, bărbaţii înălţau zmee colorate. Uneori desprindeau cîte unul din mînă şi-l îndreptau spre vapor, dar se încurca în pînzele catargului. Rămînea prizonierul nostru pînă cînd vîntul puternic îl sfîşia şi îl risipea.
Este primăvară şi dimineţile sunt mai puţin reci. Seara, marinarii zăbovesc pe punte, înfăşuraţi în pături, fumează, povestesc întîmplări din armată şi privesc îndelung fotografiile iubitelor. Eu sunt obosită, am astenie cred. Viaţa care se zvîrcoleşte sub putreziciunile de pe pămînt ajunge adusă de ploi şi rîuri pînă aici, în mijlocul mării.
Mergem de multe zile şi aşteptăm cu nerăbdare un port vesel, cu lumini multe, cu zgomot de claxoane şi plin de oameni care vorbesc în limbi necunoscute.

dimineaţa

Doamna Mia
Îşi încalţă saboţii peste şosetele roz
Gîzele gîdîlă ridurile pămîntului
Rotocoalele de fum ale vapoarelor se împletesc cu norii şi
soarele strănută în picături de rouă
Portiţa scîrţîie încet
În faţă se întinde cărarea netedă
spălată de ploaie

primăvara cu Frederic

Stăteam pe un scaun ergonomic, nu ştiu cum de ajunsese la mine, toţi îl rîvneau. Spaţiul din jurul lui era îngust şi puteai doar să te legeni un pic din stînga în dreapta. La televizor era o emisiune despre decadenţa învăţămîntului, elevi şi profesori de-a valma încălcau reguli şi norme morale…în sfîrşit, toată lumea îşi afirma opinia. Ştiu ca erau nervoşi şi inestetici cînd o spuneau. Atunci l-am văzut pe Frederic, era în stînga mea. Îmi căzuse haina de pe spătarul scaunului şi mi-o ridicase de jos, o ţinea în braţe. Afară ningea cu fulgi mari şi bătea vîntul. Am plecat cu el, nu ştiu cum...mergeam pe un drum la marginea oraşului unde zăpada căzuse din belşug. Era deja seară, oamenii se pregăteau de culcare, în tufişurile de jnepeni străluceau luminiţe albastre şi roşii.... La capătul drumului era o hrubă. În interior era colegul meu de catedră, agitat. Hruba, ca o peşteră suspendată- se umpluse de copii. În faţa peşterii era lumină, iar jos, pe pămînt strălucea iarba verde şi oamenii îşi întinseseră păturicile de picnic. Dar era greu de coborît, o potecă alunecoasă şi apoi un gol de cîţiva metri....doi copii, un băiat şi o fetiţă au început să danseze salsa sau rumba nu ştiu, nu mă pricep prea bine...cu fiecare piruetă, peştera cobora tot mai mult pînă cînd am făcut toţi trei un simplu pas şi am ajuns afară, pe iarba verde şi în aerul cald şi luminos. Şi acum? m-a întrebat colegul meu de catedra? Nu ştiu, faci ce vrei, i-am spus, poate vrei să fii doctor, n-ai decît. Un neamţ înalt a venit lîngă noi şi mi-a dăruit o cutie de ciocolată plină cu flori de hîrtie, apoi mi-a întins o mînă rigidă cu degetele strînse. Frederic rîdea de mine şi chestia asta m-a făcut să mă simt bine

Dia

sunt un şvaiţer
Prin mine suflă vîntul, zbiară uragane
florile de mărgăritar mi se pitesc în găuri
Mă visează şoarecii, mă ling mîţele
şi cîte un cîine mă roade cu furie
păcălit de albul meu ciolănesc
Aseară m-a mîncat
o Ţigancă
cu voce dulce, alintată
lăcrămioara i-a ajuns
în ochii ei căprui de ursoaică,
eu nu-i ţin de foame, doar găurile din mine o satură
Şi din ploaia ochilor ei
m-am transformat
în telemea

Peri Patetica

Era o frumoasă dimineaţă de martie, aşa cum este şi astăzi, insipidă şi inodoră, dar limpede şi călduţă. Aristotel se plimba pe la periferia Atenei adîncit în gînduri peripatetice şi ele. Pe lîngă el trecu pe bicicletă Alexandru, fluturîndu-şi buclele în adierea zefirului. Aristotel tocmai medita la silogismul despre barbă, care, în mănăstirile medievale avea să se cheme Barbara:

Toţi bărbaţii cu barbă sunt filosofi,
toţi bărbaţii cu plete sunt cu barbă,
deci toţi bărbaţii cu plete sunt filosofi.

Pe Aristotel îl interesa de fapt numai concluzia silogismului, dar nu putea ajunge la ea fără termenul mediu, aşa că se adînci şi mai mult în problema bărbii filosofice. Alexandru opri bicicleta şi începu cu Stagiritul o conversaţie despre omul politic cel mai influent al cetăţii. Ca orice fiinţă de pe lumea asta, şi omul politic era supus coruperii, aşa că Stagiritul îşi mută atenţia de la subiect către predicat, căutînd la Alexandru substanţa timpului pierdut, adica eternitatea clipei. Alexandru conducea conversaţia aşa cum îsi conducea calul în fruntea armatelor şi cum conducea bicicleta printre pietonii bezmetici.
- M-am întîlnit cu Diotima, spuse el brusc.
- Baba aia? Cu ce ţi-a împuiat capul?
- M-a învaţat să scriu versuri. Uite, primele i le-am dedicat ei:
- “ Diotima-i prietenoasă ca o mîţă-ntr-un pridvor,
Cînd se scarpină de mobili şi de orişice picior”
- Nu –s prea reuşite, spuse Aristotel ca să-i abată atenţia de la metehnele omeneşti.
- Aş vrea să scriu despre femei. Uite, ceva de genul:
femeile care îmi plac se imbracă uneori în alb
existenţa le învăluie colorată mohorît sau violent,
asteaptă în gări, se urcă în trenuri şi la un moment dat
toate locurile de unde pleacă sunt din ce în ce mai departe
iar trenul merge prin noapte doar înainte....

Batista

Leoaica, domnule dresor
vizitată de bărbaţi şi femei
Ca un personaj aflat întîmplător în roman
Aşa cum tigrii şi elefanţii sunt tigrii şi elefanţi
Doarme dimineţile cu urechea stîngă pe batista mea de borangic
Deşir visele ei cusute în broderia marginilor
Vînătorile ei victorioase din mijlocul florilor
În liniştea ca o adiere de sfîrşit
leoaica adoarme şi răsar stelele

Pelerinaj

Am ajuns în Georgia. Căpitanul a primit pe vapor o familie de vechi prieteni, care au dorit să meargă în pelerinaj la o fortăreaţă.
Fascinaţia cetăţii nu constă atît în ordinea şi rigoarea care domneşte aici, în hărnicia lucrătorilor şi generozitatea faţă de pelerini, cît mai ales în înţelepciunea lor. Logica lor monovalentă transgresează orice încercare de operaţionalizare. Şi noi am încercat să ne însuşim această modalitate de gîndire. De pildă, căpitanul a întrebat-o pe doamnă: aveţi un copil, este băiat sau fată? Da. Răspunse doamna, în urma vizitei. Este răsăritul sau apusul soarelui? ne-a întrebat fiul, văzînd soarele la orizont, mai ales că locurile erau noi. Da, i-a răspuns tatăl. Şi conversaţia a continuat cu subiecte legate de sănătate, ocupaţiile zilnice, latitudine şi longitudine.
În port, marea este îngheţată. Noaptea a fost petrecere printre marinari. În semiîntunericul sălii de bal, cerceii de argint ai femeilor străluceau. Într-un colţ, cînta Cohen cu vocea căpitanului, şi noi eram animatoarele lui:
„Tu faci echilibristică ca o zi de aprilie printre zambile …
Eu te însoţesc ca o toamnă tristă şi ploioasă
-Opreşte-te pînă nu devine totul polei...
Pleosc, pic, pleosc”

Dumneavoastră sunteţi patria mea

„--------------------Există o femeie. Mă iubeşte. (Am decis că dumneata mă iubeşti, i-am spus odinioară, dar amintesc asta doar în paranteză.) îi urăşte pe comunişti. Pe cît mă iubeşte pe mine, pe atît îi urăşte pe ei. Mai exact: pe mine mă iubeşte la fel de mult cît îi urăşte pe ei. Dacă o lasă mai moale cu ura, i se domoleşte iubirea, iar dacă-i urăşte cu înfocare pe comunişti, se aprinde de iubire. Nu-i just din punct de vedere social, dar mă doare-n cot de justeţe dacă-i vorba taman de asta (de ea). Pot să spun că, în perioada primului guvern de centru-dreapta ales în mod democratic,
am trăit destul de dezbinaţi. Nu s-au întîmplat probleme grave, doar că... în fine, vorbeam mai ales despre ce aveam de făcut în jurul casei, despre şcolarizarea copiilor, dar niciodată n-a izbucnit în plîns, iar dacă mă privea nu se ascundea din faţa mea, ţipînd şi sărind peste masă şi scaune, îmbrăcată doar într-o cămăşuţă, nici n-a deschis vreodată peste mine uşa de la closet.
Ehei, dar după alegeri...! Măi, dar aţi şi reapărut?! iar ochişorii ei înstelaţi aruncau scîntei. Patruzeci de ani s-au lăfăit în ţara asta... iar acum idioţii ăştia i-au votat! Stau în banca mea, nu scot nici un cuvînt, nu-i spun că idioţii ăştia sîntem noi, ţara. Eu una nu i-am votat, treaba asta să nu mi-o spui nici măcar în glumă, iar dacă tu i-ai votat în secret, te omor. Draga de ea. N-o calmez, nici vorbă s-o calmez; amintiri din Toscana. Nu-s în stare nici măcar să vorbească! şuieră. O simt atît de aproape, că mi se-ncordează toţi muşchii. Au furat cît au putut, iar acum tac mîlc. Au nenorocit ţara, iar acum mai sînt şi obraznici. Devin livid, îmi tremură mîinile, îmi aud bătăile inimii. Lobbyşti de la sindicate, şi mă apucă de coaie, dar cu atîta pasiune, cu atîta plăcere şi fermitate, încît ar putea fi reconstruită o ţară întreagă.”
Peter Esterhazi O femeie , Editura Humanitas, 2002

translaţie

Într-o zi de vineri, pe la mijloc
Printre resorturi şi roţi
scîrţîieli şi piuituri
ai venit spre mine cu tristeţea ca o blană de nurcă peste umeri
ah, pacea, cum îmi împingea respiraţia spre stop-cadru!
…cîţiva bulgări de nea pe crengi, cîteva ciori somnoroase, ghirlande ale bradului de crăciun uitate pe abajur…
tristeţea devenise verzuie şi consistentă
şi zîmbetul îţi flutura în colţul gurii ca un drapel sfîşiat
poate eşti şi tu dependentă de frumuseţe mi-am zis
Sirenele au aşa nişte obiceiuri
se scufundă după cîte o perlă
Lăsîndu-te cu gura căscată
Să le aştepţi

Marea Roşie

Am stat multe săptămîni în porturi. Am urcat munţi, am vizitat cascade.
Ultima călătorie a fost pe un lac înconjurat de stînci şi păduri. Apa era limpede ca sticla, iar barca noastră, închisă cu un coviltir colorat, înainta doar cînd erau adieri. Căpitanul a citit toată călătoria. Eu am stat tolănită la picioarele lui şi l-am mîngîiat de la genunchi pînă la glezne. În acest timp am încercat să înţeleg de ce după frumuseţea răsăritului, cerul se înnorează şi vîntul se mînie. De ce iubirile trăiesc în contratimpii Danezului şi au întotdeauna refrene. Căpitanul mi-a ascultat gîndurile, dar mi-a sugerat că ar trebui să mă îndeletnicesc cu ceva în afară de visare. De pildă aş putea învăţa să acordez instrumente. Pe vapor este o orchestră părăsită.
Mirajul lacului s-a stins într-o seară şi alte doruri l-au chemat pe căpitan pe vapor. Dintr-o dată ne-am dat seama că va veni primăvara. Şi atunci, de la frunze la oameni, sîngele va fi mai subţire.

etică

Ea stătea în dreptul ferestrei
palidă şi severă ca Junona
Cu lanterna îndreptată spre Critica Raţiunii Practice
Sublinia aliniatele
În odaia înţeleptului era cald şi linişte
Tigrii sforăiau uşor mişcînd dunele de nisip în clepsidră
Nici unul nu se mişca în timp ce ea îi călca pe coadă
Cînd înţeleptul dădea paginile una cîte una
Numărîndu-le în gînd…345,346,347
Ea se oprea din subliniat ca să-i spună surîzînd,
Esti mereu cu un pas înainte
Pentru inima mea înnegurată
Ştii să umpli văzduhul de zăpadă

La ocazie

Pînă la capătul deşertului era cale de 800 de mile
Cel mai des se călătorea cu autobuzul
Lumină palidă de seară, fără adieri
şi nici un navetist, nici o caravană
Atunci ai trecut pe acolo, prin faţa staţiei
Nu ştii, mai opreşte pe aici autobuzul, te-am întrebat
Nu ştiu, mi-ai zis, dar îngerul meu ştie,
şi l-ai trimis să –l aducă
La capătul deşertului începea metropola,
seara ţîşneau lumini din vitrine şi faruri, ca nişte
scîntei din fierăria văzduhului.

Dar tu

Iresponsabilă să fii, iubirea mea,
în cea mai bună din toate lumile posibile!
în oraşelul în care cel puţin un copac are
în vîrf un vîsc!
în supermarketul unde
în loc de portocale se fură zîmbete!
în anul ce vine cu un
iresponsabil nor
în formă de aripă!

Vizita lui Frederic în satul de lîngă Dorohoi

Frederic şi-a făcut un prieten într-un sat de lîngă Dorohoi şi s-a hotărît, acum de Crăciun, să-l viziteze. Este un sat mic, cu doar cîteva case, dar are două dealuri şi implicit două văi, o moară de vînt folosită pentru energia alternativă şi o livadă, acum acoperită de nea, care ar putea fi de măsline sau portocali. Dar în sat nu sunt scorpioni, deci este de măsline. Casa prietenului lui Frederic este colorată în albastru, are cerdac şi ferestre mici. Din aceasta pricină, Frederic a început să deseneze miniaturi. Seara, cînd se pregăteşte de culcare îşi imaginează cum îşi vede prietenul său satul pe fereastră, brazii altoiţi din curte şi, viceversa, cum se vede din afară dormitorul şi bucătăria, cu mobilierul minuscul. Tote lucrurile mari cu proporţiile lor cu tot au dispărut complet, în schimb, cele mici şi-au intensificat importanţa. Frederic nu are nici o problemă să deseneze în miniaturile sale cele două dealuri şi moara de vînt, dar îi este foarte dificil să-i deseneze un zîmbet prietenului său, ochii jucăuşi atunci cînd este vesel şi înclinarea umărului cînd e nedumerit. În schimb, cînd îl surprinde de după una din ferestrele mici ale casei sale, totul devine foarte uşor.
Acum de pildă….

Crăciun fericit!

Marea Adriatică

Într-o dimineaţă nu l-am găsit pe căpitan. Am umblat bezmetică de la o cabină la alta şi, pe măsură ce trecea ziua, eram tot mai disperată. Am încercat să îmi umplu timpul cu cărţi, desene, muzică. M-am aşezat într-un şezlong şi am început să urmăresc norii. Aici cerul este senin, deşi mergem printre fiorduri pe o vreme foarte rece. Trece greu noaptea pe un vapor unde toţi ştiu exact ce au de făcut, în afară de mine.
Pe punte, căpitanul m-a aşteptat cu cafea. Venise cu un stol întreg de vrăbii care ne zburau aproape de obraji.
De la pupa, soarele îşi întindea o rază şi gusta din luna ce flutura ca o tartă de vanilie, la prora.

pufi noi

Ca sa ningă, îmi spunea mama,
trebuie să visezi multe oi pe un cîmp.
Nu acele oi pe care le numeri una cîte una în timp ce sar pîrleazul
cînd chemi somnul
Nu, oile trebuie să fie deja în vis
să pască liniştite iarba împreună cu mieii
nu se ştie exact care e legătura între oi şi ninsoare,
dar dacă îţi reuşeşte un asemenea vis
ninge cu fulgi uriaşi
desigur, multe nopţi trebuie făcute eforturi,
poţi să te concentrezi să le visezi, să îţi imaginezi
dar oile pasc atît de liniştit
doar cînd anunţă
ninsoarea

Estetică estică

Cu rochia mea roşie
băieţii mă doreau altfel
ca pe un somn într-un lan de margarete

în această estetică amăruie
plouă peste pantofii negri de lac
curg potop diamantele ochilor
căutătorilor de comori

din penumbră
dragul mea respiră un aer mai rar

Grecia

Suntem de cîteva zile în Grecia. E uimitoare marea aici. Şi cerul de asemenea. Răsăriturile şi apusurile ard oraşe întregi. Norii sunt grei şi foarte aproape de pămînt, poţi să îi atingi cu mîna. La cîteva sute de metri de ţărm este un oraş antic scufundat. Scafandrii îi conduc pe turişti şi le explică prin semne istoria acestuia. Clădirile au ornamente cu stele, lună şi soare sculptate pe ziduri. Sunt aştrii albi şi sobri printre care înnoată veseli căluţii de mare. Am mers cu căpitanul, care era bucuros. Vizitarea oraşului a fost ca o petrecere dată de un vechi şi bun prieten