Lui Frederic, despre cîteva întrebuinţări ale sculelor

1. Ciocanul
Vecinul meu are o mamă care nu iese din casă decît în luna august, în preajma zilei de 23. Precum părintele de la biserică care îmi spune nadejda, mă laudă pentru că mă asemăn urmaşilor mei.
Pisica mea, pe care o cheamă Thomas, cînd cu h cînd fără vine ziua epuizată după meciurile măi frate la fel de aprige ca şi fazele lunii. În cartier este o singura pisica şi vreo 5 motani.
Îşi doreşte cărnuri, dar nu o putem mulţumi decît cîteva zile după salariu, apoi manîncă grăunţe, ca majoritatea animalelor domestice din zilele noastre. Însă, ne iubeste pe toti. Astfel devine şi ea buddhistă. Uneori ziua este atît de multă linişte aici încît mă simt la ţară, alteori se dezlănţuie fiara primariei care toarnă asfalt sau găureşte strada. Cînd porneşte şi se opreşte rămîn perplexă, precum amicul lui Rodin înainte să se aşeze pe meditaţie sau pe retorică, cum ar zice un blogger celebru. Stau din ce în ce mai prost cu memoria, trebuie să îmi fac liste zilnic. Să nu uit să păstrez aceste liste poate le voi folosi şi anii viitori.
În sufragerie un rock triumfal se bucură de lipsa obligaţiilor.
Oare mai este sărbătoarea recoltei la ţară? La mine în bloc se fac zilnic şniţele. Zgomotul ciocanului de şniţele acum se asociază cu felurite alte melodii, sirenele maşinilor, o muzicuţă, vocile copiilor, visele lui Tomas, o vrabie…

siciliana

Dedicaţie pentru puştii care învaţă pentru corigenţe şi nu au timp să-i asculte muzica.
Şi pentru Anna cu care n-am fost în stare să mă văd la un suc.

porto

Regina mea
are o oficială chestie
portocalie
la reverul ei de patriciană rătăcită,
agrafe-nflorate
cercei strugurii
îmi arată o libelulă pe geam fix în virajul tramvaiului
şi asta ca să-i alunece brăţările pînă la umeri
am aflat că îşi parfumează doar încheietura dreaptă cu mosc
poartă sămbăta seara mănuşile cu treizecişicinci de năsturei
rochia cu cincisprezecemii de paiete verzi
Pantofii foarte roşii cu toc cui
cheamă taxiul limuzină, singurul din oraş
şi merge la barul de pe faleză pentru un capuccino black.
acolo
femeile răsucesc îndrăzneţ culorile coniacului
bărbaţii sfioşi zîmbesc rochiţei rîndunicii
am uitat să vă spun despre auguştii ei obraji de piersică
sau nectarină, eu aşa prefer
cînd o văd de aproape mă prefac inocentă
şi inima mea rîde prosteşte piruetei din ringul de dans

Ca un sălbatic despre Galben

Galbenul nu e beteala din brăduţul veşnic verde
Galbenul nu e culoarea cutiei de chibrituri de pe biroul meu
Galbenul nu e Winnie Pooh evadat din borcanul cu miere
Nu e oja cu care sora mea îşi mîngîie inelarul
ar fi frumos pe umerii albi ai prinţesei Liu,
Dar nu e nici cordonul chimonoului ei
Galbenul nu e vînatul din somnul motanului
Nici maculatorul de care întreb prin papetării şi nu, nu se mai fabrică
ar vrea botanica să pună mîna pe Galben
ce l-ar mai înşira pe petale, stamine şi corole
Foucault l-ar atîrna de o maşinărie a lui Leonardo
mecanica ar deşuruba un diez din pîlnia gramofonului
şi l-ar lipi pe primul celular cu manivelă
apoi, o reclamă la caşcaval ar evidenţia că a fost inventat odată cu şofranul
dar nu vă speriaţi, el nu este
nici galul şi nici benul
Galbenul e mijlocul curcubeului
cum să-l scoţi de acolo?

Să ne măsurăm exact în verde

Pe vremea cînd pămîntul era complet acoperit cu plante
M-ai fi întrebat: erau frunzeliul şi ierburiul exact în aceste poziţii, exact acolo?
Eu te-aş fi întrebat: tu stai pe aici?
Şi închipuieşte-ţi că aş sta cu tine exact într-o piaţă şi te-aş întreba
Tu te-ai uita la stînga-primăvară
La dreapta- celelalte anotimpuri
Şi eu m-aş gîndi cîţi paşi măsoară o îmbrăţişare
mai mult decît un pumn de firimituri presărate pe Pietonal?
Iar tu
Socratic te-ai gîndi măsurînd cu privirea tarabele
: ce multe lucruri de care eu nu am nevoie!

Inlanda

motto: ""...şi tot ceea ce ştim, ceea ce nu am auzit doar foşnind şi vuind, se poate spune în trei cuvinte""(L. Wittgenstein)


Ting; cling
îîîîfiiiuuuuuf; ffffiiivv; cling
Mmm; mmmiiin; titititi; cling
Nninni;cling,
viviviff
Xxiyixi
Titli ning
Cling

„nu e aşa că vremea este astăzi minunată?”
verde închis, vernil, galben, albastru şi ce albastru!

amintirea mea
argintie în
seara de vară

prin căuşul prundişului tălpile tale
cu dantele pînă la glezne
mîngîie
apa rîului


Vei!

Vrei?
Hai să vorbim despre albastru
cum se combină culorile
E greu cu această nuanţă a cerului
Dar se face frumos şi se poate vedea din nou
Cum se numeşte acest albastru? Este oare „indigo”?

Priveşte ce efecte diferite au aceste două nuanţe
Prin una din ele înoată pescăruşul
Prin cealaltă atingi cu pleoapa somnoroasă steaua polară
Şi cînd deschizi ochii
Crezi


Ce este timpul?
un izvor
marea
picătura de ploaie
de rouă
lacrima
Delta
Un fir
firea
Firescul
culoarea comună tuturor acestora o numesc albastru.

Vivaldi

1900

Viena, început de secol. Poeţi, pictori, cafenele si libertate. Casa familiei Wittgenstein găzduieşte concertele lui Mahler si Shoemberg. Romanul şi foiletonul se războiesc. Ascensiunea burgheziei pare de neoprit. Se scrie o pagină a culturii de care în şcolile românesti nu prea se aminteste. Limba comună este arta, nu esperanto, care la noi nu are decât două cazuri- nominativ- acuzativ şi alea cu litere mari.
Mi-am amintit de personaje care au schimbat faţa culturii europene.

leapsata

de la fereastra mea priveste o girafă cu pete portocalii, galbene, mari direct la mine in ecran. de la fereastra voastră ce animăluţ vă priveşte? hai, concentrati vă!

se trimite prietenilor mei virtuali

Azi învăţăm despre semnul exclamării

Mari tragedii ale femeilor izvorîte din cîteva clipe de disperare! Ah! zise Anna Karenina, am simţit acum o secundă că Vronski nu mă iubeşte! Şi în minte a şi început să i se... ca o pînză uliseană scenariul cu gara şi trenul şi toate celelate, scenariu care a durat cîteva zile. Ah! zise Otilia, Felix nu mă iubeşte, vrea să se facă doctor şi n-are nevoie de mine! şi puse mîna pe stilou sau pe ce-o fi pus ea, că autorul nu spune şi se căsători cu Pascalopol, căsătorie care dură şi ea ce dură! Ah! mai spuseră şi altele care organizară corul penelopelor, ilenelor, isoldelor etc. Faza e că bărbaţii care erau chipurile cauzele auzeau alte sirene. Probabil tot nişte chestii cu Ah!Ah!

ps: in poză nu sunt eu, în caz că vă gândiţi

bec boc

În comunism, spuneau bancurile, era nevoie de cinci miliţieni ca să înşurubezi un bec. În capitalismul sălbatic de acu numărul participanţilor la înşurubare a crescut, incluzînd diverse abrevieri, le scriu cu literă mică, am obosit cu ele: pdl, cia, pcr,urss, fbi, fen şi alţii, locali, naţionali sau universali, fantome prezente, trecute şi tot aşa. De fapt, oamenii normali la această oră dorm sau nu, depinde ce chef au.

azi

azi mă simt omidă înspăimîntătoare
pufoasă şi plictisitoare
plină de culori ţipătoare
aciuată la umbra rozelor vii
de care nu ştii cum să scapi, nici cum s-o ţii
azi nu mai visez să fiu fluture, muscă, albină, ciulin
caut un dud pitic de care să m-anin
ca un glob verde într-un brad deja plin

mîine dimineaţă cine ştie cu ce aere mă voi trezi
de acrobată, maratonistă
sau pană la pălăria reginei mele mofturoase
aşa că pînă mîine îmi rumeg frunzele dudului de sub balcon şi mi le-nchipui verzi

Defazajul femeilor

Scuze că folosesc acest termen tehnic, dar este singurul care îmi vine acum în cap. M-am tot gîndit în ultima vreme la marea nefericire feminină de pe această lume şi am găsit o explicaţie spaţio-temporală: defazajul.
Femeile trăiesc evenimentele esenţiale ale vieţii în defazaj. De pildă, Geneza ne spune că Dumnezeu o crează pe Eva după ce-l face pe Adam. Apoi, femeia se trezeşte ea din somnul frumos al raiului înainte de bărbat şi preia controlul lucrurilor catastrofic. Ca să dreagă busuiocul, vorba Clasicului, îşi propune apoi să nu mai facă nimic, dar nici aşa nu e bine, că Dumnezeu o făcu să ajute omul, nu să piardă vremea. Atunci, prinsă în acest conflict între a fi şi a face, femeia găsi soluţia nefericirii. Ea constă în lipsa singurei calităţi apreciate şi anume intuiţia feminină, care te face să ştii cînd să încetineşti şi cînd să accelerezi. Unii dintre bărbaţi au intuit aceasta şi au aplicat modelul „Apasă pedala cît poţi de tare, lasă muzica să urle în difuzoare” cu scopul de a o înviora oleacă pe leşinata care nu pricepe că trebuie să acţioneze. Apoi, cînd femeia se trezea şi începea să execute una sau alta, se trecea la domolirea situaţiei în diverse stiluri şi tot aşa, zi de zi. În concluzie, doamnelor, după aceste cugetări, mă întreb şi eu ca Hamlet dacă femeilor li se potriveşte tot dilema a fi sau a nu fi ele însele. De aia femeile filosof n-au lăsat în omenire efecte durabile, ci doar urme palide prin cîte un mit platonician, în schimb este plină literatura de zîne, iele, vrăjitoare, drăcoaice şi alte arătări care bagă în răcori pe orice om normal, iar la noi, românii, chestia asta e supralicitată. Marele filosof cunoscut pentru antipatiile sale profeminine, Schopenhauer, spunea într-unul din celebrele sale aforisme: „femeia este un animal care trebuie bătut, ţinut în cuşcă şi căruia să i se dea de mîncare”. Cu aplicaţie pe cîte unul din aceste trei elemente, cultura umanităţii a dezvoltat diverse strategii care să alunge din femeie nefericirea, adică mai o colivie aurită, mai o masă la restaurant, nişte cătuşe prinse de zăbrelele patului nupţial etc. Asta dacă şi-au bătut capul să caute. Sau au mers pe varianta narcisică a situaţiei, le-au luat femeilor o haină de blană, o pălărie cu pene, un guler de vulpe, bijuterii, poşete, le-au plătit cîte o oră la salon, la masaj, la mare, la munte etc. În caz de defecţiune, au aplicat un update şi femeia o lua de la capăt cu energie, veselie şi elan. Cam asta am înţeles eu pînă acum despre nefericire. Poate de acum încolo pricep ceva şi despre mine.

m-am săturat de comunism

Colegul meu pensionar de desen de la şcoală, vorbindu-mi azi dimineaţă de lacurile Bucureştiului, de Teatrul Naţional, de Ateneul Român şi de Enescu, în loc să mă bucure, cum ar fi fost normal, mi-a amintit de o muzică greu de înghiţit, care îi urca pe pereţi pe Ceauşescu şi pe Elena, ori era manelistică. De pildă, cînd am ajuns la Constanţa, am învăţat un fel de manea pe care-o cîntam în tabere sau cînd mergeam la practica agricolă. Era cam aşa:

Albastru e cerul şi marea
Şi ochii pe care-i iubesc
Sunt mîndru să-mi apăr eu ţara
Alături de cei ce muncesc

Suntem marinari ce pe mări hoinărim
Ne place viaţa şi ştim s-o trăim
Iar voi acei ce marea iubiţi
La noi la Constanţa veniţi

Acest cîntecel era cunoscut locuitorilor patriei. Mai are rost să spun că el a fost sloganul electoral al alegerilor acestei toamne?

Iar în Moldova, la Oneşti, un alt cîntecel mi-a însoţit copilăria, învăţat tot din folclorul de cartier, dar care făcea trimiteri nu la marinarul atemporal, ci la trecutul literar clasic, singurul cu oleacă de haz din singura perioadă de normalitate valorică a României, cea interbelică.

Pe o mare-nspumată
Un vapor naviga
Coana Chiriţa speriată
Plîngea şi se văicărea

Vai, vai, vai şe durere
Uită-ti bre vaporul cum chiere
Iar marinarii cum moare
Moare şi dau din chişoare


Nu înţeleg de ce se foloseşte chişoare în acest cîntec. Niciodată nu l-am auzit rostit de moldovenii pe care i-am întîlnit în viaţa de zi cu zi.

Manea, prostul şi urîtul ne bruiază viaţa şi ne sufocă minţile şi inima. Şi în compensare, ne-o promit pe Elena Udrea să-şi fîţîie poşetele pe toate străzile.

Iaca fuse şi greva

Săptămîna care se încheie la şcoala mea a avut loc o tentativă de grevă generală, ca formă legală de protest împotriva abuzurilor şi barbologiei ministerului, inspectoratului şi altor fantome de la controlul şi comanda procesului educativ. După ce, cu o săptămînă în urmă, toată lumea agita cu ochii în televizor măsurile lui Boc, cele cu un sfert mai mici arătate bugetarilor şi cu şi mai puţin pensionarilor, profii care au plîns pe baricadele noii legi a educaţiei de sărea cămaşa de pe ei contra 100 de lei, s-au urnit la grevă. Nu uşor, s-au strîns semnături, s-a întrebat de cîteva ori pe minut dacă ele mai sunt valabile, dacă omul e sigur că vrea grevă şi să se gîndească bine cu ce consecinţe. S-a solicitat sprijinul liderilor de sindicat care luptau ca nişte lei în turbare cu consiliul local, cu presa şi alte organe şi organisme, iar după cîte o aşa luptă grea, greva se dilua. În final, epuizaţi, profii s-au întors de la Rovine la talanga soneriei, la orele în care aveau de dinainte stabilite obiectivele, planul cadru şi idealul educaţional, formarea cetăţeanului democrat, liber, cu iniţiativă, demnitate, competent, recunoscător şcolii şi dascălilor lui şi mai ales, încrezător în viitor. M-am tot gîndit eu de unde vine deruta profilor şi slăbiciunea voinţei şi am găsit cauza: curricula şi curriculumul şcolar. Cînd a apărut cuvîntul acesta mi-a fost foarte greu să-l înţeleg. N-am înţeles întîi de ce există acest cuvînt în limba română, unde sună rău. Un român cînd aude ceva care începe aşa nu se gîndeşte la ceva fain, mai ales estetic, ci la ceva greoi care stă pe un scaun sau pe două. Un fel de bază a procesului intestin, vorba colegului meu. De exemplu, eu cînd le spun elevilor la logică despre limbajul lui Boole, boolean, ei se hlizesc toată ora. Curriculum te duce cu gîndul la o încîlceală urît mirositoare. În plus, el se vrea de către pedagogi a traduce tot ce este demers educativ, de la cele mai generale chestii, pînă la cele mai concrete, de la exteriorul educaţiei, cuvîntul rostit, mijloacele prin care îl transmitem, resursele de care dispunem etc. pînă la transformarea pe care o aşteptăm în om. Un prof din facultate a răspuns cîndva unui coleg care îl acuza că- l studiase pe Marx: eu sunt marxist şi am piciorul strivit de maşina securităţii, iar dumneata stai acolo pe scaun şi mă judeci. De atunci mi-a intrat în cap chestia asta pe care mult timp n-am înţeles-o: alternativa la a mînca ciolanul securităţii era să evaluezi curricular. Cel mai sinistru lucru este cînd aceste două mîrşăvii se unesc. Proful a murit apoi într-un timp scurt. N-au suferit colegii mei, la cursurile lui mergeam doar doi. Chestiunea aceasta nu ar fi foarte dificilă, dacă ne raportăm la alte forme de educaţie a omului, de pildă învăţătura de la maestru la discipol, care se confruntă şi ea tot cu astfel de probleme. Dificilă este problema evaluării şi a competenţei evaluatorilor curiculari. Un învăţămînt cu sens se reduce la încredere. Cînd învăţătura se doreşte cu sens, participanţii la educaţie sunt trei- educatorul, educatul şi Învăţătorul lăuntric. Ca să-l amintesc pe Augustin. Educaţia lumească nu poate eluda acestă relaţie, oricît s-ar strădui ministerul şi inspectoratul, oricît s-a străduit comunismul. Degeaba îţi sună talanga de pe hol să mergi la ore dacă nu ai şi alt clopoţel. Mai mult, dacă refuzi să îl auzi, sau în loc să auzi clopoţelul din cap, auzi telefonul de la inspectorat, de la directorul adjunct, de la biroul de credite, de la nevastă sau soţ. Omul este, într-adevăr, o fiinţă care ierarhizează. Problema este nu că ierarhizează, ci că acestă ierarhizare nu este rezultatul unui demers cogitativ, ci rezultatul unei comodităţi. Şi atunci reacţiile rutinante ajung să fie cele mai importante. Din disperarea perspectivei rezultă reacţii comode. Cel mai comod este să faci acele lucruri la care te pricepi cel mai bine, în sensul că ai pentru ele mecanisme de apărare în caz de inspecţie curriculară. Asta s-ar traduce prin să te ocupi de pus note în cataloage, corectat teze, făcut prezenţa, motivat absenţe pentru că asta cere inspectoratul.
Culmea este că aceşti inspectori sunt acurriculari sunt chiar anticurriculari, adică nu respectă curricula prin care evaluează, pentru că pe posturile respective au ajuns pentru că fac politică, afaceri mafiote, se pricep la organizat cumetrii şi parastase. Asta îmi aminteşte de unele din poveştile de groază cu care e plină cartea de istorie, cu boierii care puneau biruri grele pe bieţii ţărani plătitori, de care scăpai după răscoale, care toate erau terminate înăbuşit, că de aia erau răscoale şi cu modificarea primitorului birului. Ţăranul care e mituit să nu mai facă răscoală e o inovaţie a timpurilor postmoderne. Cu alte cuvinte pe traseul de la educator la omul nou - din idealul pe care şi-l propune educaţia apare, cînd se evocă o răscoală de la Flămînzi, Bobîlna sau Spartacus, inspectorul curricular care flutură o ameninţare frontală şi toţi profii pun capul între urechile închise, se apasă singuri pe telecomandă şi încep să strîngă şuruburile sistemului, doar doar mai rulează un pic pe şinele progresului şi aderării.

Cristofor

domnul Romaniuc a primit marfă la librărie
globuri
mari şi mici
şi hărţi pentru Cristofor,
care ştie cartografie.
Cristofor e visătorul orei două,
El aşează lumea pe o tipsie rotundă căptuşită cu mătase japoneză
veseli indienii capturaţi oferă portocale cititorilor însetaţi
le mai spun cîte un banc bun
ca superofertă
Vinerea Cristofor e trist
dar întotdeauna politicos
de cîte ori un vizitator îl ia prizonier, o aşteaptă pe regina Castiliei
să îi descuie cătuşele aurite
apoi pleacă sub braţ cu o hartă nouă
şi picioarele goale prin bălţile
din Centrul Vechi.

Un fel de noapte de dragoste

Noapte de iunie, sfîrşit de an şcolar. Ore calde, cărăbuşi bezmetici, adieri de tei, felinare aprinse pe străzile principale, cîte două, trei umbre lungi în jurul fiecărui rătăcit pe alei mărginaşe… eu, foarte tînără, cu capul plin de romane de capă şi spadă şi îndrăgostită de şeful clasei, un băiat bun la mate, taciturn, cu sprîncene groase, ochii mici, dar cu rîs frumos. Locuia cu mama, o femeie văduvă, exigentă şi cinică, care a venit pe furiş într-o pauză să mă cunoască şi m-a lăsat plină de frici de toate felurile. În faţa ferestrei dormitorului lui, un castan destul de greu de escaladat…în bloc, vecini care deschideau uşa brusc şi dacă ai fi trecut călare pe motan. Şi eu, care de o săptămînă mă gîndeam numai la darul pentru ziua lui…
Am cercetat toate străzile care aveau grădini din marginea oraşului şi spre dimineaţă, cu inima cît un purice am şters-o de acasă, am sărit gardul unei case, am rupt o creangă cu trandafiri albi, am sărit un alt gard şi am cules şi din cei galbeni apoi, urmărită de doi cîini din cartier chiori de somn, m-am descălţat, am urcat treptele pînă la ultimul etaj şi am presărat petalele pe covoraşul cu pătrăţele albastre de la intrare. Acasă nu s-a prins nimeni că am lipsit.
Restul nopţii, tolănită în pat am construit scenariile reacţiilor lui pînă dimineaţa. Să mai spun că toate se terminau cu happy-end?
A doua zi, la şcoală a intrat în clasă fără să mă vadă, iar în pauze a vorbit cu toată lumea în afară de mine. În acutele disperării, în drum spre sala de sport, l-am auzit povestindu-i colegului de bancă despre nervii de dimineaţă ai femeii de serviciu, pe palier, care-i reproşa mizeria de la uşa apartamentului, de pe preş. Şi el care nu avea nici o vină.
Şi eu care trăisem prima noapte de dragoste.

joi

Lebăda aceasta ştie să zboare mai departe decît orice pasăre
Azi s-a zidicat dintre pietrele fierbinţi
pline de metale,
şi a trecut
prin aerul încins uscat apoi prin apa
şiroind în amurgul
pămîntului de jos
şi deja privirile noastre tînjesc
întoarse dinspre înţelepţii care binecuvîntată le fie memoria
o aşteaptă orbiţi de albul fulgilor ei
Lebăda aceasta ştie zborul spre pămîntul de sus
spre lacurile norilor de zăpadă
spre pămîntul de joi

Arthur Conan Doyle în căutarea muşchiului de aur

Arthur Conan Doyle se apucase de culturism. Motivul? Aflase din oareşce surse minimaliste că fiecare individ deţine un muşchi de aur ascuns într-o anumită porţiune a corpului şi îşi propuse să-l găsească şi să-l determine să se profileze. Bineînţeles că înainte să plece în căutarea lui se documentase şi soluţia cea mai simplă era să apeleze la forţă. Era sigur că după cîteva luni de antrenament susţinut, muşchiul nu va întîrzia să apară şi, cu această ocazie, Arthur va putea să îl expună din mijlocul bicepşilor, pectoralilor, al muşchilor de la abdomen sau pulpe care vor începe să strălucească şi ei, stîrnind oftături invidioase în bărbaţi şi languroase în femei.
Watson îl admira în fiecare zi:
-Cum se poate o performanţă ca asta? aţi întinerit cu 15 ani. V-aţi lăsat şi de pipă şi de lupă!
-Cu cîte două bidoane de 5 litri de apă pline în fiecare mînă, alternativ şi cît mai lent cu putinţă, zicea Arthur, fără să se întrerupă din exerciţii.
Povestea spune că el lucrează 30 de minute pe zi, sub privirile de medic de gardă ale lui Watson.
Din această cauză, ultimul film nu le-a ieşit prea reuşit. Regizor nou, recuzită nouă...

aventurări conspirative

Am citit zilele trecute într-un ziar despre unii contemporani deranjaţi de mentalul colectiv care apelează la ideea de conspiraţie atunci cînd nu obţine o explicaţie. Mărturisesc că şi eu fac aceasta din distracţie, din lipsa unei informări exhaustive asupra situaţiei sau din alte motive. Destul de des mă supun părţii mele „istoriciste” din creier, care nu doar îmi pune ordine în idei, dar mă face şi să suport mai uşor evenimentele ticăloase.
Şi acum să trec la generalizări: consider că poporul român are încredere în ideea de conspiraţie nu pentru că e român, fost comunist, balcanic, îndoctrinat, ortodox etc., ci pentru că e format din oameni care încearcă să înţeleagă evenimente ilogice într-o lume lipsită de transparenţă. Această chestiune a înţelgerii e destul de complicată şi eu doar schiţez un pic problema. Nevoia de înţelegere e universală. Ea vine, conform lui Aristotel, din faptul că deţinem în intelect nişte principii logice, iar dintre toate, cel al Noncontradicţiei pare să joace un rol mai important, în sensul că încălcarea lui produce un fel de stupefacţie, o „crampă mentală” , vorba lui Wittgenstein. Ori de cîte ori în capul nostru nu se pot pune de acord propoziţiile despre lume cu sistemul de cunoştinţe deja deţinute, de valori şi credinţe, atunci se produce crampa cu pricina. Dorinţa de coerenţă apare inclusiv la oamenii politici, că şi ei sunt oameni, de pildă la Iliescu care făcea apel la ea într-un mod paradoxal (cum poate vorbi de coerenţă un comunist care construieşte democraţia alături de alţi comunişti nostalgici?). Deci, cînd nu dă de coerenţă între enunţurile deja existente şi realităţile prezente traduse tot în enunţuri, omul cere explicaţii ca să poată înţelege şi aşteaptă aceste explicaţii de la persoane competente. Întîi le cere preşedintelui, oamenilor politici, adică celor care fac legile, care le aplică, care judecă încălcarea lor, apoi le cere presei, armatei. În cele din urmă ajunge şi la şcoală şi biserică, că şi ele sunt sisteme. Şi, după ce toate acestea sunt consultate mai mult sau mai puţin nesatisfăcător, se ajunge la conspiraţie. Conspiraţia este deci o explicaţie care se dovedeşte, în anumite cazuri, mai coerentă decît cele care ni se predau zilnic de către edilii vieţii noatre publice.
Nu pentru că suntem români suntem mai înclinaţi către acceptarea ideii de conspiraţie, ci pentru că există foarte puţine situaţii în care nu putem gîndi altfel.
Şi am să vă dau doar un exemplu: cum vă explicaţi faptul că dacă ai experienţă bancară eşti mai uşor primit în securitate şi dacă ai lucrat în securitate ajungi mai uşor manager de top în multinaţionale financiare? Nu se poate să nu te întrebi conspirativ care este cheia acestei înfrăţiri dintre cei care se ocupă cu siguranţa şi cei care deţin conţinutul seifului?

În concluzie, dacă metanaraţiunile din presă sau politică ar fi mai puţin fanteziste, nu am fi siliţi să apelăm la altele la fel de pline de imaginaţie, dar care au mai mult umor. La întrebarea: Ce s-a întîmplat cu banii de la FMI? care răspuns vi se pare mai plauzibil:
1. Au fost investiţi în infrastructura ţării, efectele acestei investiţii se vor vedea peste multe generaţii cînd noi nu vom mai fi, iar pînă atunci vom tot plăti
2. Au fost furaţi, pierduţi la poker, jefuiţi, volatilizaţi, s-au topit şi transformat în monede de 1 ban, care s-a crezut că sunt de aur şi care, de fapt, deşi circulă în legalitate, nu sunt primite nici de bănci şi nici de magazinele universale,
Nu vi se pare mai aventuros al doilea răspuns? Eu zic că e şi mai apropiat de adevăr.