plouă cum se nimereşte

Mi-era dor de o leapşă. Multe probleme "importante" mi-au înghesuit orele azi. Dar acum s-au dus pe apa sîmbetii... Pe birou am mai multe cărţi plictisitoare pentru o leapşă, dar am şi Fraţii Grimm. Am scăpat aseară de citit a suta oară "Klaus cel mic şi Klaus cel mare", cea mai lungă poveste de Andersen, în care povestitorul adoarme inevitabil înainte de final...şi am trecut la Fraţii Grimm.
Leapşa de la Anielle spune:
Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseşte a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.
5. Nu îndrăzni sa scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Dă leapşa mai departe la alţi 6 prieteni
La pagina 123 e chiar începutul unei poveşti, "Nătîngii", iar următoarele 4 propoziţii după a cincea sunt:
"-Că doar ştii că ai căzut în cap cînd erai de-o şchioapă şi-ncă şi acu ţi-o mai ia mintea razna din pricina asta; da bagă de seamă ce-ţi spun, că dacă faci vreo prostie, uite, cu toiagul ăsta de-l ţin în mînă, îţi trag un toc de bătaie de-o să-ţi aduci aminte de ea cîte zile oi avea; şi-o să am grijă să te altoiesc aşa de bine, de să nu se ducă vineţeala un an!
Şi zicînd acestea, omul plecă la treburile sale. A doua zi dimineaţă, femeia se pomeni în ogradă cu negustorul de vite, dar nu fu nevoie să se tocmească prea mult cu el, că omul cum auzi preţul, se învoi numaidecît.
-Mă învoiesc bucuros să le iau, îi zise el femeii, că, drept să-ţi spun, îmi pare că preţul e bun pentru aşa frumuseţe de vaci."
Ce text! Ţăranului parcă i s-au înnecat toate corabiile... Apropo de înnecat. Ştiţi cum se conjugă la noi verbul "a ploua"? Eu am aflat azi.
eu ploi
tu ploi
el, ea plouă
noi plouăm
voi plouaţi
ei, ele plouă
Aici, unde a ajuns leapşa plouă şi parcă e mereu ora 16. Dar la voi? Sper că nu...plouaţi..? Mai bine conjugam verbul "a ninge"
Se trimite leapşa mai departe: lui Tibi, lui Stelian-Mihai Grădinariu, Didei, lui Liviu (după sesiune), lui Ciprians( dacă are chef), şi oCalătoarei.

etichete colorate profesionist

Umanitatea îmi este o sumă de însuşiri dăruite zgîrcit de alţii. Prima experienţă cred că am avut-o înainte de naştere. Şi semăna cu aceasta: „Sarcina are 13 săptămîni, a spus domnul care plimba un fel de mouse pe burta mamei şi ochii pe ecran. Fătul e viu. Uitaţi, aici e inima." Fătul...
Au urmat ani îndelungaţi în care, cînd mi-era lumea mai dragă, o doamnă de la catedră îmi spunea ”Elevă”. Mă simţeam brusc deposedată de grijă, atenţie, tandreţe şi veselie.
Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la un salon de coafor. În anticameră, printre doamnele, domnişoarele şi domnii cu capetele înfăşurate în vopsele strălucitoare, fata care făcea curaţenie întreba amabil: „Vrei o cafea?” Şi zîmbea prietenos. Mi-a adus o cafea, eu mă simţeam deja un pic mai bine...şi a ieşit strigînd: „Nicol, ţi-a venit o clientă!” Ah, eram o clientă! De-aia mă simţeam aşa, încă mai purtam cu mine reziduurile de acasă....
Cînd am stat în spital şi a intrat echipa ce făcea vizita de dimineaţă, medicul a întrebat asistenta (nu pe mine, care eram conştientă şi aveam numai nişte oase fracturate, nu şi limba sau mintea): "Ei, cum s-a comportat pacienta azi- noapte?" Eram pacientă... Dacă nu mi-a vorbit direct mie, probabil că nu am făcut ceva corect, adică sigur nu am făcut din moment ce am ajuns acolo, sau poate că unui pacient nu-i vorbeşti niciodată direct cînd sunt şi alţi specialişti de faţă...că îţi ieşi din personaj, şi se strică tot efectul vizitei...
N-am avut încă această experienţă, dar ştiu un tip care a rămas fără serviciu şi mai multe luni nu a avut nici un ban numai pentru că nu putea să se audă strigat cu „Şomerul”.
Mă gîndesc cum va fi cînd voi muri şi în prima jumătate de oră încă vor vorbi despre mine spunînd „mama mea a murit” sau „soţia mea a murit”...apoi vor suna la spital să anunţe că au un cadavru.
Dar pînă atunci mai e. Toate etichetele astea sunt deranjante pentru că indică o lipsă? Întregul e ştirbit... Întregul? Care întreg? Ne macină lipsa noastră de perfecţiune. O căutăm în etichetele: angajată, cadru didactic, cetăţean...Să nu exagerez, poate că mai sunt totuşi unele profesioniste mai prietenoase cu mine şi nu-mi vin acum în minte, că este o zi mohorîtă, în care toate hainele oamenilor sunt gri...

Prin ochii lui Eminescu

Vedeţi, cum să spun... călătorim uneori spre meleaguri străine cu cîte o prejudecată legată de personalităţi sau evenimente notabile. Uneori simţim că e ultimul loc în care vom sta, alteori că e doar o vacanţă. Cînd m-am mutat pe litoral, ştiam că acolo îşi trăise ultimele decenii Ovidiu şi am perceput locul ca pe unul în care îţi consumi nostalgii, deşi dobrogenii sunt mai curînd orientaţi spre prezent şi viitor decît spre trecut...Probabil că această prejudecată cu care plecăm ne atinge într-un anumit fel zilele de după. În amintirea trecutului, lui Ovidiu edilii i-au dedicat numele unui liceu şi al unei pieţe...care este în centrul vechi al oraşului.
Cînd am ajuns în Botoşani, am avut iarăşi sentimentul acela că voi fi în vacanţă. Cu sentimentul acesta au trecut deja 10 ani şi nu cred că voi pleca prea curînd. Prejudecata mea legată de Botoşani avea legătură cu Eminescu. Mi-a plăcut oraşul pentru că, mă gîndeam eu înainte de a ajunge, dacă el ar fi vrut să moară la mare, aici sigur i-a fost dor să trăiască. O dată pe an, tot în centrul vechi, la biserica Uspenia unde a fost botezat, părintele aminteşte la liturghie de cîteva ori numele lui. Botoşănenilor nu ştiu cît de drag le este oraşul sau Eminescu, dar i-au închinat şi ei cîteva edificii.... un parc, un liceu, un bulevard, o librarie, o statuie, un teatru... Chestie de percepţie. Acum am ajuns unde vroiam la început. La percepţie, adică mai exact la vedere, la privire, la ochi. Îmi place Eminescu pentru că are o specială percepţie a ...vederii. Sunt foarte multe versuri legate de ochi, privire, uitătură, căutătură. Cîteva mi-au atras şi mie privirea, (cele mai multe le-aţi mai văzut probabil):
“Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,...”.

“De-al genei tale gingaş tremur
Atîrnă viaţa mea de veci.”

„...Ochii mari şi minunaţi
Lucesc adinc, himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric”

“Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,”

“Şi ochi ce scanteie de vii
Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii”

“Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...”

“Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,”

Transparenţi

Iubitul meu
mă vizitează oficial
în fracul ca o mantie de poet rege
Imi cîntă şi mai ales zîmbeşte
Zîmbetul său e perfect, privirea ta e caldă
Mîinile-i sunt ocupate, atît de uşoare ale tale
ca un sărut prin geamul îngheţat
Iubitul meu
adună, împarte şi mai ales
nu uita niciodată să salvezi
nopţile mele.

You and your friend

"On Every Street"
Dire Straits
Din prima zi!

Călătorie plăcută !

În această noapte mă apucă de fiecare dată dorul de ducă. Cum realizarea acestui lucru îmi este din ce în ce mai dificilă, am să mă gîndesc că sunt undeva la mare sau că marea este deja la mine.

Cît mi-am propus eu să nu mă las copleşită de anul asta care a vrut cam mult să se joace de-a sfîrşiturile...
Pe Ana Maria nici măcar n-am apucat s-o cunosc prea bine, deşi o vedeam in fiecare săptămînă o oră întreagă. Cred că mai am şi acum prin hîrtii C.V.-ul ei de anul trecut, în care era absolventă de facultate...Poate doar Radu să scrie ceva luminos despre aceste zile...
În toate certitudinile noastre pîndeşte întîmplarea care vine cu o ironie înspăimîntătoare...Dacă n-aş uita asta zilnic poate aş fi mai pregătită.

Prietenii socratice

Din motive obiective, recitesc Platon. Şi pentru că tot e vacanţă, am început cu Lysis, dialogul în care Socrate se dă mare că « zeul i-a dăruit harul să cunoască imediat pe cel ce iubeşte şi pe cel iubit ». Hippothales, deşi luat în balon de cunoscuţi pentru iubirea lui tainică ( în sensul că numai destinatarul n-o ştia, în rest toată cetatea) pentru Lysis, îl roagă pe Socrate să-l sfătuiască cum să facă să stea cît mai mult timp în preajma lui. Şi de aici începe comedia, pentru că dialogul este mai mult decît altele, o comedie. Hippothales se ascunde printre cei prezenţi ca să nu se prindă Lysis că-i prin zonă. Plin de proverbe şi zicători, Socrate elaborează, în prezenţa lui Lysis, un tînăr frumos, bogat, ascultător şi sîrguincios, (care îl place pe Menexenos, coleg şi prieten de familie), o demonstraţie complicată depre prietenie. Trebuie să precizez din start că prin acest cuvînt, Socrate înţelege o sumă de atribute care vizează atracţia, dorinţa, şi alte chestiuni la fel de tulburi de definit, ca şi iubirea platonică. Într-o primă fază, susţine că sunt prieteni cei asemănători, apoi cei diferiţi, apoi cei ce nu sunt nici asemănători, nici diferiţi, sau şi asemănători şi diferiţi. În sfîrşit, nu povestesc tot dialogul. Mi-a plăcut foarte mult sfîrşitul lui. Cei doi tineri, Lysis şi Menexenos trebuie să plece acasă, îi aşteaptă părinţii şi au trimis după ei profesorii-sclavi să-i aducă…Socrate recunoaşte că n-a ajuns nicăieri cu definiţiile…(Şi azi s-ar scrie vreo zece oracole sau lepşe plecînd de la fiecare). Totuşi, Hippothales a stat ceva timp în preajma lui Lysis, Lysis în preajma lui Menexenos, iar Socrate în preajma tuturor. Şi s-au simţit toţi bine, aşa, ca între prieteni.

De cînd te caut...Lisa Ekdahl, Gittaren i knät
Ştefaniei, Ştefanei şi lui Ştefan, acolo unde sunt fiecare dintre ei...în gîndurile mele.

Nostalgii după realisme

Am văzut şi eu azi „Good Bye, Lenin”. M-am gîndit să scriu un pic despre el, deşi mult mai devreme şi bine a făcut-o Radu, pentru că mi-am amintit de tatăl meu, care acum un an era. Deşi toată acţiunea se învîrte în jurul mamei, mie mi-a venit mereu în minte întrebarea ...Ce-ar fi fost dacă tatăl nu ar fi zburat în Cosmos, într-o altă Germanie liberă sau tătuca nu şi-ar fi luat adio de la un soclu unde stătuse 40 de ani..?
De fapt, m-am gîndit să scriu un pic despre idealism. Bineînţeles, nu despre sensul platonician sau hegelian al cuvîntului, ci despre cum prezintă un personaj din film acest concept, colegul şi directorul şcolii unde lucrează mama. „ Mama dumitale era o idealistă, spune el...idealismul ei era, bineînţeles, onorabil, însă, în realitatea rutinantă a şcolii acest lucru era...problematic.”
Ce însemna să fii idealist onorabil şi ce însemna să fii idealist neonorabil? Idealismul onorabil presupunea realizarea, cu avînt, de acţiuni care construiau societatea multilateral dezvoltată, cel neonorabil visa izbăvirea prin economia de piaţă, expimarea opiniei libere şi concurenţă. Replica nu-mi duce gîndul la o opoziţie între cele două tipuri de idealuri, care e mai consistent şi mai rezistent, cel al comunismului sau cel al capitalismului, ci la una între cei care sunt idealişti şi cei care sunt « realişti »… În timp ce idealiştii văd în viitor izbăvirea, « realiştii » extrag maximele avantaje din prezentul imediat. Şi întotdeauna realiştii înving idealiştii, efectele acţiunilor lor sunt mai directe şi mai violente, pur şi simplu din motive…temporale. Cînd se produc răsturnări de situaţie, cum sunt aşa zisele revoluţii şi crize economice, şi alte idealisme devin subiectul naraţiunilor rostite zilnic (pînă ce se transformă în limbaje de lemn), foştilor realişti care nu reuşesc să exploateze suficient de agil prezentul pentru a se menţine în preajma beneficiilor, nu le rămîne decît să devină nostalgicii unor idealisme în care n-au crezut niciodată cînd ele erau pe buzele… naivilor lor contemporani…dar al căror text …le-a justificat acţiunile (realiste)…Nostalgicii de azi sunt foştii realiştii deveniţi idealişti. Mi-am amintit de Lovinescu şi de o replică pe care Abel o dă Tatălui : „Aţi avut lumea pe mîini şi aţi stricat-o. Acum vă uitaţi la jucăria asta stricată şi nu mai pricepeţi nimic, încercaţi să adunaţi cioburile, dar ele nu se mai lipesc. Curge sufletul din voi ca seminţele dintr-un sac spart în mii de locuri, pînă cînd sacul o să rămînă gol...”( Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă)

Crăciun fericit!

Good Bye, Madame

Un dar pentru mine( că tot am abandonat azi toate proiectele teatrale legate de Japonia şi alte ţinuturi mai mult sau mai puţin îndepărtate): Madame Butterfly.

La mulţi ani!

De acum cinci ani, Crăciunul are pentru tot restul vieţii mele legătură cu prezentul şi viitorul copilăriei, nu doar cu trecutul meu. Şi este un timp în care pot să fiu optimistă fără temeri de nici un fel.
Cîntă Josh Groban "What child is this?"

aşteptînd sărbătorile

Astăzi în şcoala mea a avut loc un eveniment sărbătoresc. Începutul oficial al vacanţei a determinat direcţiunea să înmîneze unor profesori şi învăţători o distincţie care se acordă de către preşedintele României pentru merite deosebite( medalia Meritul pentru învăţămînt, decoraţie cu trei clase dată pe timp de pace sau război). Motiv de bucurie şi mîndrie pentru cei menţionaţi, nu? Aşa am zis şi eu. Dar am văzut că oamenilor le-a îngheţat zîmbetul cînd au deschis plicurile cu scris strălucitor... Peşedintele României care le semna era Ion Iliescu, iar distincţiile fuseseră trimise în 2004...În timp ce România e cel puţin cu 50 de ani în urmă faţă de restul lumii, ştirile în învăţămînt circulă cu un decalaj măcar de trei ani între Preşedintele care-şi gîndeşte reforma şi profesorii care o aplică. E bine din cînd în cînd să se mai schimbe mobila în birourile centrale. Aşa se mai găsesc hîrtii prin sertare care sunt înregistrate în Monitorul Oficial de cîţiva ani şi destinatarii lor nu ştiu că un peşedinte al României s-a gîndit la ei o secundă.

Mut

Printre metalicii fulgi
Aseară
Cineva trăgea clopotele
în turnul bisericii era lumină.
în spate era casa ta
şi se vedea.

Ca-ntr-o catedrală pariziană
Sufletul meu hidos
asculta

închisă în sunet de clopot
şoapta vocii tale
trece din pulsul sîngelui în auzul
în gîndurile mele rătăcite-n violetă lumină de seară
în voalul auriu al casei din turn ninge hipnotic

Din fericire, dezamăgim

Cît este de greu să nu dezamăgeşti! Cum planează asupra noastră acest imperativ al nedezamăgirii cu agresivitatea unui al treilea ochi de soacră... care învinovăţeşte, care acuză! Şi iartă aşa de greu... Este reciprocă nedezamăgirea? Nu ne dezamăgesc oamenii cînd ne simpatizează, ci ne dezamăgesc oamenii cînd nu ne mai acceptă uşor sau nu ne mai iubesc. Este greu să nu dezamăgeşti pentru că este greu să simpatizezi şi să iubeşti. Să termin moralizator... cred că viaţa se bazează pe puterea de a trăi zilnic cu dezamăgiri şi de a crede zilnic în nedezamăgire.
Acesta este un răspuns la leapşa lui Tibi. Se trimite mai departe cui are chef să facă efortul nedezamăgirii în următoarea săptămînă.

daruri

de la cuoreblu50
Am de la marcus o leapşă: cel mai frumos dar primit şi ce dar vreau să primesc. Pentru mine, darurile frumoase au legătură cu aşteptările mele. Dacă nu aştept nimic de la nimeni, nici darurile nu mă surprind. Primesc daruri zilnic, sunt înconjurată de oameni care îmi dăruiesc cîte ceva, timpul lor, cuvinte, emoţii. Ar trebui să fiu încîntată şi de intenţiile lor de a-mi dărui lucruri neaşteptate de mine, în fond ele vorbesc despre ei. Ar trebui să-mi placă tocmai prin faptul că între aşteptarea mea şi intenţia celui ce dăruieşte este diferenţă, dar de fapt, mie îmi plac darurile care vin exact pe aşteptările mele. Darurile au fost cele mai frumoase atunci cînd oamenii m-au uimit cu lucruri care erau tainele mele. Darul care-mi vine acum în minte este o melodie însoţită de un om. "Ploaie în luna lui marte"...că tot plouă ca-n martie pe la noi...
Cît despre ce-mi doresc...Îmi doresc şi eu, ca tot omul, diverse obiecte mai mult sau mai puţin accesibile mie în acest moment. Dar de fapt cel mai mult îmi doresc ceva ce nu pot spune încă.

Se trimite leapşa mai departe lui tibi si radu.

cireaşa

Mi-am amintit o scenă celebră din “ Once upon a time in America” despre maturizare. De unde am dedus că braşoava cum că e mai bine să laşi cireaşa la sfîrşit nu ţine... pentru un copil serios. Orice cireaşă are timpul ei. Sau orice timp cu ...

notre dame 2

În sfîrşit, am reuşit...Graţie sugestiilor lui Liviu, Salieri, Daris, Lorena, Radu şi Laur. Un fragment, cel mai cunoscut al operei lui Maheu...

Notre Dame...

Cum mă chinui de o săptămînă să mă dumiresc cum e cu decupatul unei secvenţe de film („Notre Dame de Paris” a lui Gilles Maheu)...şi cum finalitatea acţiunii mele pare foarte îndepărtată, m-am gîndit să pun pe blog muzica din scena care mi-a plăcut cel mai mult...pentru că e pe măsura narcisismului care din cînd în cînd mă face să mă simt şi bine...”Belle”..Am fost uluită să văd cîte interpretări ale operei-balet sunt...Cei trei care-şi cîntă iubirea sunt, în ordinea intrării în scenă: Garou( Quasimodo), Daniel Lavoie(Călugărul), preferatul meu şi Patrick Fior(soldatul).