ce este filosofia?

Dragii mei,
despre filosofie se pot spune unele chestii care o fac mai puțin hazlie,

de exemplu, Platon o vedea ca pe o regină neagră și rea care vine să te ia, trebuie să te pregătești nu glumă pentru întâlnirea cu ea.

lui Pitagora îi plăcea sportul, era cum s-ar zice azi, microbist. filosoful pentru el era un tip oleacă trist; în timp ce micii întreprinzători vindeau iarba de pe gazon, iar sportivii se întreceau să alerge cât mai repede după balon, filosoful se uita și se plictisea. Filosofia a apărut atunci când acest tip, care nici iarba nu fuma și nici pop corn nu manca a descoperit că acolo, pe stadion chiar se întâmpla ceva care avea legătura cu viața și culmea, cu gândirea și toată ființa lumii și a sa. ce este paradoxal e ca tot aia credea și matematica despre ea.

pentru Aristotel, filosofia era ca o funcție în spital. există peste tot în lume un șef de secție, unul pentru ortopedie, unul pentru oftalmologie, unul pentru chirurgie și tot asa. Aristotel, care le avea puțin cu medicina, (moștenire de la tac-su, nu de altundeva, că ar fi studiat 6 ani sau altele asemenea), vedea filosofia ca pe o patalama care te pune în cârdășie cu știința. În sfârșit, la Aristotel ce mi-e știința, ce mi-e arta...cam tot aia. Șefa era importantă, nu orice pușlama. deci, pentru tipul ăsta bine, plin de ghiuluri și nebun după praline, cea mai tare șefă din toate alea - alea era filosofia. Aristotel i-a zis într-o zi la ureche lui Alexandru, Maiestate, asta e Tipa cu virtutea, hai să o invităm o seară la cofetărie (v-am zis chestia cu pralinele, da Alexandru n-o știe) poate ne dă și nouă ceva, ție o împărăție, mie ceva logică sau o Academie, că măgarul de Platon a luat tot Lyceul și nu mi-a lăsat nimic și mie.

sa deducem deocamdată ceva din aceasta introducere cu perdea:
dacă instrumentul filosofiei pentru Platon era coasa, se poate spune că Platon este un țăran care tunde iarba întregul an?
iar dacă Aristotel iubește halatul alb cu patalama, este el un tip care nu a mai făcut duș de un an și ceva și trebuie internat pentru o baie ca lumea? Istoria antică spune că Platon era nepotul unui rege faimos, iar Aristotel un tip sclivisit și destul de porcos, mai ales când înjura femeile, sclavii și pe barbarii ăia care nu-i înțelegeau logica. dar cu toate acestea, Aristotel avea organ filosofic și știa când ceva mirosea bine și când nu era așa. (faza cu porcul este de la Homer împrumutată și vrea să vă spună că Aristotel era băiat, nu fată.)
În concluzie, filosofia este o chestie cu care nu prea se poate oricine juca dacă nu are, fie un instrument bun, fie o pilă pe undeva.

aceste lecții de filosofie le dedic fratelui meu, Costi, soțului Ancăi, Luci și tatălui meu, Ștefan.
tatăl meu nu s-a opus când am ales filosofia, fratele meu a fost sosia lui Kierkegaard, iar Luci mi-a spus de Paște: Adevărat a înviat!

soarta din perspectiva cuiva ocupat cu garderoba

      
     Cum stăteam de dimineață și contemplam un ochi de perdea, adică în limbaj plastic, un pervaz pe care pisica dormea, mi-am dat seama sub formă de figură de stil că o lume azi începea. Nu știu cum se numește această figură de stil, poate e o metaforă, poate o inversiune, poate o analogie sau poate altceva. Fix când mă gândeam mai intens, a sunat cineva. Atunci am priceput că e vorba de cenzura aia de care pomenește Blaga, cenzura care nu te lasă prea mult să zăbovești lîngă o idee fără să apară ceva materie care te debarasează de ea..
Mi-am schimbat poziția în casă mai aproape de telefon, când îngerul mi-a tras un upercut in stanga de aproape m-a proiectat in balcon. Nu știu dacă era de bine sau doar mă zorea să pun și eu pe mine o haină, care să evidențieze ce este soarta. Am uitat să precizez că îngerul, așa invizibil cum era, purta deja melon, la o oră cam matinală după părerea mea.
Soarta, zise îngerul sub chipul unui croitoraș, punîndu-și aripioarele și aureola pe un umeraș, ește așa ca o cămașă de care te-ai plictisit deja. I-a trecut vremea când te dădeai mare cu ea, ești un pic mai ponderală la vârsta asta numită în mod optimist a doua și nu îți mai stă bine cu ea în forma inițială. N-ai ce face, trebuie să o porți azi, e adecvată cu ziua și cu situația și atunci pui mana pe o foarfeca, uite așa, și o ajustezi un picuț, pînă când poți ieși în lume cu ea.  Ajustatul nu trebuie să fie ceva complicat, poți de exemplu să reduci toată acțiunea la tăiat. Dacă ai să te simți mai veselă într-o zi ai putea să îi adaugi un peticel, o fundiță sau niște accesorii poetice pe undeva. Ai putea, dacă se uită mult timp o doamnă cruciș la ea, să îi coși și tu un tiv sau să o surfilezi la marginea vizibilă cu un pic de catifea. În orice caz, această cămașuță cioparțită te va proteja de arșiță, de un sărut pe buric și de cineva care vrea neaparat să te tatueze pe un omoplat în mod neanunțat.

P. S. Ce a urmat este într-un fel previzibil pentru un înger ordonat, și-a așezat pe umeri aripioarele și melonul cu aura, a întors pisica adormită cu fundul la mine ca să doarmă mai relaxat și nu știu să vă spun unde a plecat, eu m-am apucat de strîns niște penițe de pe jos cu ajutorul cărora acest text am redactat.

jos, am semnat,
al dumneavoastra devotat admirator Antonio

hiperbola

DRAGII MEI PRIETENI, si EU MA PREGATESC  pentr Bacul la literatură,

 Figura de stil:  Hiperbola

Hiperbola în literatură este o figură de stil care mărește totul, ca o lupă URIAȘĂ  pusă peste o firimitură de mâncare.  Hiperbola te face să vezi o prajitură ( TRIUNGHIULARĂ) diplomat care s-a așezat într-un balcon ( PĂTRAT) . Hiperbola te face să îți pui o intrebare, cine dintre noi doi este în eroare, eul liric, autorul sau cele două -trei cititoare?  Hiperbola este o figură de stil care mi-a venit aseară în întâmpinare, în sensul că m-am gândit și eu dacă e pe bune sau e visare.   Hiperbola în literatură înseamnă să vezi ceva dintr-o prespectivă care presupune distanțare.  De exemplu,  între geamul meu și blocul de vis –a- vis este o parcare și un câmp îngrădit. Daca m-ai intreba pe mine ce văd eu pe acel câmp, ți-aș spune că văd drumul către mare. Dar atunci aș apela la logică, despre care se zice ca e mai mult analogică.  Ea pleacă de la ceva deja știut( așa cum stânga apelează  la dreapta când are ceva de făcut).  Adevărul logic e tautologic: A și A înseamnă  A, A sau A înseamnă  A, dacă A, atunci A, A este echivalent cu A. etc, etc, etca.

Dar să nu mai plictisesc cu explicația, când de fapt doresc numai să măresc.  Mai bine să vă povestesc ceva.  Aseară stăteam la geam și mă uitam în zare...  Peste câmpul îngrădit am aruncat o punte de visare și pe ea am pașit cu o  dorință de elucidare.  În balconul de la doi am văzut un cal care se uita vis –a- vis. Era un cal mare în sensul ca abia capul lui se vedea și totuși balconul întreg ocupa. Calul era maro, de culoarea caramel, stătea nemișcat și se lăsa cu răbdare studiat. Eu așa am și făcut, m-am uitat ceva vreme la el, întrebând-mă dacă e pe bune, chiar există așa ceva, un cal așa mare într-o locuință de la bloc a cuiva, cum de e așa, cum de -l văd așa bine, unde e restul corpului, cum a ajuns acolo, cum o să plece și dacă mai sunt și alții ca el,  dacă în blocul de vis -a- vis este de fapt o herghelie întreagă, poate calul e de lemn, poate calul e ceva solemn. Poate e calul unui deputat, care vrea un loc în senat, poate e calul unui dictator care a vrut puțin aer, poate e un cal de mare pescuit, sărat și pus la uscat.

Cal om omom

În sfârșit, cu această hiperbolă în ureche și în nas, am plecat și m-am culcat. Dimineața devreme am verificat dacă misterul s-a menținut încă neelucidat. Să vedeți ce chestie, în balcon, lîngă cal era și un om.  Omul era tot mare, cam așa era proporția de la cal la om:

 Omul statea indreptat spre mine ca si cum ceva ar fi vrut sa imi spuna,  ceva important.

Conform teoriei interpretarii freudiene și platoniciano- phaidrosiene a viselor, daca vezi pe bune la mare un cal și ești încă îmbrăcat, s-ar putea sa iti uiti niste haine pe val.

Conform teoriei jungiene a viselor, calul vrea să spuna ca un stapin de cal nu e un stapin de bou si mai ales nu e un spin.

cum sa va dau o explicatie fara peroratie?

eram in pantalonii mei de formatie, cand pisica mea a mirosit o abstractie
era ca o urma de labuta pe pijama si a intentionat sa se ia dupa ea
apoi a vazut ca urma nu are miros si ca este cumva intoarsa pe dos
semana cu ceva, nu pot sa va spun ca nu era nimic din ce stia, nu, nu, nu era un sapun
avea un miros altfel nu o gadala pe la nas frumos
era ceva apropiat altfel s-ar fi bagat sub pat
era aproape de mine dar mult mai sus
pisica se uita ca la un apus
dar era de fapt cu privirea spre rasarit ca si cum cineva ii spunea bun venit
ea se uita cu uimire eu ma uitam in nestire.

ieri am avut o viziune

      Ieri am avut o viziune despre lume, pe bune. Eram în parc şi mă plimbam cu gândul la bac, lacul era bineînţeles secat, dar bacul meu avea legătură cu un fier de călcat, aşa că nu mă deranja că-n fundul lacului se oglindea cerul de vinerea. Cum încercam să mă orientez la cine să mai visez, am văzut pe bancă o figură cunoscută dintr-o scriitură care avea cumva legătură cu mine, nu ştiu exact cum să spun, îmi semăna a clăbuc de săpun ceea ce vedeam, ca un ocean pictat de un profesionist pe-un geam. Adică, pe limba de acasă, am văzut un tip şi o tipă care nu era grasă şi care avea părul lung prins într-un coc destul de frumos. Tipul purta ochelari, dar asta în ziua de azi nu mai e ceva rar, iar tipa părea plictisită şi când am apărut m-a urmărit într-un fel care mi-a dat de înţeles că şi-a găsit, în sfârşit, un ţel. M-am gândit dacă sunt eu într-un trecut ceţos sau tot eu într-un viitor luminos, apoi am realizat că totul se petrecea la pătrat, adică era vorba despre o putere care îmi cere să nu judec pripit ceea ce nici bine n-am zărit. Mi-am dat jos ochelarii de soare, deja se făcuse răcoare, am luat de mână copilul şi am urcat în maşină, apoi am plecat la un magazin unde primul lucru la care m-am uitat a fost bineînţeles, cum deja ştiţi, un fier de călcat.

Figura de stil

     Era o zi de april, ca o floare fără pistil, când m-am întâlnit cu o figură de stil. Căuta ceva de pus pe dedesubt, care să facă interiorul cât mai abrupt. Ce să mă mai mir de mine, oricine a ajuns să ştie că atunci când îmi vine, urmăresc mai ceva ca un canish urma petei după venish.
Dar să revin, cum vă spuneam, totul a început cu un brânci pe tobogan. În spatele meu era o figură cumva cunoscută după uitătură, o văzusem cum venea spre mine şi îi simţisem gândurile anodine. Probabil de aceea m-am trezit la o realitate fără prea multe fapte, dar care avea legătură cu un unchi de departe. Figura de stil a acţionat subtil, nu mi-a spus, trebuie neaparat să ai un aparat de fotografiat, asta am înţeles şi fără să zică, ci mi-a zis, măi fătucă, am pus mâna pe o perucă şi uşor, uşor m-a condus în dormitor unde, să vezi ce chestie, prinsă într-un vârf de trestie, o dantelă de argint se dădea la pipăit. Am rămas puţin confuz, puţin, e adevărat, apoi m-am elucidat. Figura voia să -mi zică, dă-mi un zâmbet, măi fătucă, şi mă duc cum am venit, tot pe o rază de argint.

Cu Frederic în galeria din hol

 
 Soarele se reflecta în fereastra de sus, era cam pe la apus cînd Frederic mi-a spus un cuvânt compus din două silabe cu cifre romane, cifre năzdrăvane. Suntem într-un roman obiectiv sau într-unul subiectiv, m-am întrebat calculând debusolat ca bătrânul surmenat dintr-un text primul cotat de citit la sindicat.
Frederic mi-a arătat că un text subiectiv are o viziune despre lume  care pleacă de obicei de la ţuica de prune. În acelaşi timp, un motiv poate conţine ceva obiectiv, de exemplu o pasă capricioasă pe un câmp cu melasa.
Frederic a zis, nu-i nimic, eu nu-s nici pitic, nici baron, ci sunt om, aşa că, atunci când calul cel alb vine, mergem amândoi, tu ştii o piscină, eu sunt bun la latină.
M-am gândit cu stupoare că e vorba de o floare cu denumire ciudată, care creşte pe o coadă de vertebrată, dar Frederic nu glumea, chiar despre un tren îmi vorbea care duce, ce tare, direct către ......
a. soare                            
b. mare      
c. alte popoare    
d. Cetăţile Ponoare  
e. debusolare      
f. ardoare            
g. o ocnă de sare?        
h. un semn de mirare          

Inocentii

dansam un menuet cu ingerul si eram atenta la pasi

pe malul riului

degetele lui mingiiau trestiile si vazduhul se umpluse de pufi transparenti

m-a condus la fintina inocentilor, in camasi albe cu plete lungi blonde si ochii senini, inocentii cintau in cor despre sinestezie si hipnoza, pe doua voci, pletele lungi se ondulau la fiecare miscare a baghetei.

Sunetul lor duios si lumina cea calda ma invaluia ca pe un fagure

stateam plina de vina linga fintina si un inger imi numara orele, minutele, secundele

le scria intr-un carnetel cu coperti fumurii.

Ce faci? Plingi? m-a intrebat si a plecat fara sa spuna nimic.

Am ramas uitindu-ma la mine ca un sisif la bolovan, fara sa stie daca el e tot una cu piatra sau piatra e totuna cu el.

Plin de aripi e cerul si o clipa a fost intuneric. In urma mea, inaintea mea, ingerul se grabea.

Agamemnon

Mai scrie si tu ceva patriotic, de pilda despre eroi sau despre trompete

despre hirjoneala minjilor despre ochelarii fetelor cu fuste cadrilate

ai fost pe partea intunecata a lunii si tot ce poti sa imi spui e legat de algebra

mai simti tremuratul frunzei atinsa de tipat si incruntarea ranitilor

asa e aici in tara, nu stii cind piciorul nimereste intr-o balta

mai scrie si tu ceva cu sens, ceva care sa faca seara asta sa semene cu cea de ieri

despre diferenta dintre noi care te bucura atit de mult

ca pe robinson faptul ca exista vineri.

Jurnalul lui Antonio

          

      Mă numesc Antonio şi sunt sicilian. Am cîteva zile de cînd sunt în slujba noului meu stăpîn. Stăteam în piaţeta din Roma cînd a trecut pe lîngă mine şi mi-a spus:

-Merg la Milano. Vrei să mă însoţeşti? Am nevoie de un servitor. Plătesc 10 florini pe săptămînă.

Sincer sa fiu, în ziua aceea cam duceam lipsă de vreo slujbă şi de dormitul în hanurile proaste mă cam săturasem, aşa ca m-am învoit pe loc.

- Mergi să iei bagajele, mi-a spus, sunt la gara Appio.

Acum stau în camera mea şi mă gîndesc că stăpînul meu a văzut mai mulţi băieţi în timpul zilei şi că m-a ales pe mine pentru lipiciul meu la fete. Chiar azi, de faţă cu el a venit o tînără italiancă bronzată şi mi-a spus:

-Ceao Antonio, mă mai ţii minte?

M-am uitat o clipă la ea şi în minte mi s-au amestecat tot felul de nume. Trebuie să fii fost printr-o speluncă, undeva pe întuneric, pentru că nu îmi aminteam nimic.

Camerele noastre sunt sus, aproape de mansardă, faţă în faţă. A mea dă în grădina din spate, a lui spre munţi.

Dimineaţa, cerul e albastru ca peruzeaua şi senin. Norii stau suspendaţi pe boltă fără să se amestece cu cerul, care din spatele lor se zăreşte la fel de albastru. 

A doua lege a termodinamicii

În magazinul de lentile se căuta o vînzătoare

cu ochi ageri şi în privire cu soare.

alicia trecu graţioasa pe lingă vitrină şi intră.

-să-ţi testăm vederea, spuse patronul, ia uită-te prin lunetă, ce vezi?

-e luna, spuse alicia. Se vede printre nori.

-Cum e? întrebă bătrînul.

-în creştere.

-Reglează-ţi lentila lunetei, nu o vezi bine.

alicia reglă lentila lunetei pînă cînd, ca din apă, luna aparu rotundă şi strălucitoare.

-Vezi, aşa este luna, mereu plină. Cînd nu o vezi bine, reglezi lentila lunetei.

-Şi care e legătura cu termodinamica?

-Luna e antientropică. Asta e legătura. 

Spiritul geometric

mă atrage spiritul geometric

aşa cum pe străini îi atrag străzile drepte

oraşele simple şi gările noi

undeva din noapte răzbate lumina

ca o fantă pe un trup îmbrăcat în halat

azurii cresc florile vineri

în mîinile unui pianist partitura zilei netedă şi subţire

risipeşte note pe clipe

hotelul acesta e vechi

coridoarele cu pereţi din mahon

un om în livrea

şi flori violete în vază.

undeva e oceanul indian

păsările ciripesc în fiecare zi

cîntecul lor e întreg

fără să se repete se cheamă şi se alungă una pe alta.

Sălciile

Cenusăreasa avea astăzi taior de velur şi pantofiori negri cu baretă. Pe cap purta o beretă cadrilată. Ţinea în braţe mai multe pîiniţe învelite în hîrtie albă. Pentru porumbei, aşa spunea. Am văzut-o ieşind în fugă din clădire şi cînd s-a întors, i se rupsese tocul de la pantofiorul drept. Mergea şchiopătînd şi nici un lucru nu mai avea dintr-o dată importanţă.

Două sălcii cresc în faţa blocului ca şi cînd ar fi în faţa lacului. Au prinse în crengi muşchi. Cîndva apele aici au fost foarte mari. Undeva, nu prea departe, orăcăie un broscoi. 

Cantitative

         

      Ziua se anunţase senină, 25 de grade şi iarba nu ieşise decît pe jumate, copacii nu se îmbrăcaseră în flori decît pe sfert, iar cerul era în proporţie de 80% acoperit. Ziua asta anunţa că se vor rezolva toate pînă la 100%. O zi de vară cu parfum de primăvară, fifty- fifty. 

Pe la tropice

Cîteva zile a fost furtună. Nava se clătina ca o coajă de nucă şi, deşi nu am văzut niciodată o coajă de nucă năucită de furtună, asta e cea mai obişnuită comparaţie. Fiecare vălurel, fiecare rechinaş care treceau pe lîngă cală contribuiau la tangaj. Eu am stat închisă în cabină zilele astea. Am scos nasul dimineaţa şi seara pe punte şi m-am întors repede înapoi. Azi pe la prînz, valurile s-au potolit, marea s-a întins obosită şi cenuşie în faţa noastră şi marinarii au pornit cu chiote motoarele.

Seara, pe punte, spuneau glume despre nevestele lor. Pentru unii, nevestele aveau grade militare: generăleasa, căpităneasa, doamna colonel, pentru alţii, administrative: doamna director, doamna ministru, doamna inspector, pentru cei mai tineri aveau epitete vegetale sau animale. Cele mai nostime erau avicole: puişorul meu, bibilica mea, coţofana dragă, doamna găină, doamna curcă, doamna păuniţă şi altele. Se vedea că le era dor de ele. Cu aceste apelative şi datorită veseliei lor, vaporul devenise dintr-o dată ca o arcă a lui Noe, plină de vieţuitoare perechi.

Ne-am apropiat de tropice. Cînd am trecut pe lîngă tropicul capricornului, marinarii deja cîntau, cînd am trecut pe lîngă tropicul racului, unul dintre ei a început o baladă sfîşietor de tristă şi cei mai mulţi dintre ei plîngeau în hohote. Tristeţea lor se propaga ca o undă şi am fugit de pe punte spre cabina căpitanului. În faţa unei coli mari de hîrtie, căpitanul desena o hartă. Era concentrat şi numai de mine nu avea nevoie în ceasul  acela.

-Sunt efectele secundare ale răului de mare, mi-a spus înainte să îl întreb ceva. Du-te şi bea ceva acrişor, un ceai cu lămîie.

Am ieşit încet din cabină. Pe masa din bucătărie stăteau pe o farfurie patru roşioare gata să-şi ia zborul. Am luat o gură de ceai. Repede, pentru că în cană începea să crească un arbore tropical.

Australia

-          Epoca maimuţei a fost cea mai rea, spuse căpitanul prividu-şi sabia pusă pe genunchi. Supuşii nu mai aveau consideraţie faţă de împărat şi străzile erau pline de derbedei. Lăcomia îi împingea pe bogaţi să îşi trimită fii de foarte tineri să lucreze şi aceştia ajungeau să îşi urască părinţii.

-          Mergem în Australia?

-          Da. Dar stăm puţin, o singură zi.

-          De ce mi-ai spus de maimuţe?

-          Sunt semne că vremurile se întorc. Ursul panda e bolnav şi cangurul e obosit. Asta le face pe maimuţe obraznice.

-          Şi noi?

-          Noi stăm aici o singură zi. O să pun să se facă focul în cabina ta.

-          Şi cocoşul de munte?

-          E absent. Meditează. În ultima vreme am mers mult pe uscat. Se întorc raţele sălbatice şi vaporul e gata de plecare pe un drum mai lung. 
Şi mie mi-era dor de apă şi linişte. Îmi răsună încă în urechi pufăitul vaporului.

Genele de aur ale lunii

Lumina venea de undeva de sus, din genele de aur ale lunii

Peste ochiul verde al pămîntului sfios ca într-o zi de aprilie

Cînd un musafir nepoftit vine pe umeri cu o hlamidă roşie

Uşa se întredeschide şi vîntul scutură perdelele

Ca pe ale amiezii îndoieli.

Ziua aceea fusese ambiguă ca o zi cu viscol

În genele lunii strălucea nisipul fierbinte

În ochiul albastru al pămîntului înfloreau toporaşii

În sala de bal paşii dansatorilor lăsau în covoare doar praful alb

Cum albă e conversaţia dintre două nopţi.

Flori de primăvară

1. Floarea de mucegai

în dimineaţa asta am stat la masă cu o asiatică

galbenă, galbenă, foarte galbenă

cu cîteva flori de pînză în păr

un colier şi cercei cu pisici aurii

am vorbit despre grădina botanică din kyoto

afară ieşise soarele

pisicile ei străluceau

(la fel şi ea cînd zîmbea).

La 1 fix a plecat

Am rămas singură ca o floare de hîrtie creponată

începuse să plouă iar

şi aerul mirosea a mucegai

asta e primăvara cea nouă, m-am întrebat

şi din cîteva inspirări m-am şi obişnuit cu ea.

2. Floarea de nu mă uita

Cînd ai să fii celebru şi puternic, nu mă uita

aşezată într-o vază de sticlă fumurie

sau presată între coperţile unui alt iluminist celebru,

poate Voltaire, poate Rousseau

cheamă-mă cînd înverzeşte iarba,

cînd îşi scutură rîul somnul

ca un mînz fluierat de stăpîn, povara.

3. Floarea de lalea

Floarea de lalea are un lujer fragil

Şi e plină de vise legate de ordine şi disciplină

O grădină de lalele e ca o armată de teracotă

Incă visez laleaua neagră,

Eu şi Dumas.

La fotograf

Fotograful avea pe cap o pălărie albastră veche, care se albise pe margini. O ridică puţin de pe frunte şi sprîncenele i se iviră zburlite peste doi ochi frumoşi, cenuşii.

Pe două scăunele joase stăteau o femeie şi un bărbat. Femeia, îmbrăcată într-o haină uşoară, vaporoasă privea absentă peretele din faţa ei, unde era pictat un peisaj alpin, cu munţii albicioşi în depărtare şi pini acoperiţi cu chiciură. Bărbatul era negricios, purta o salopetă cărămizie şi avea mîinile murdare de pămînt.

-          Vreţi să vă fotografiez din faţă sau din profil? întrebă fotograful.

-          Ce înseamna din profil? spuse bărbatul mohorît. E o aluzie la discriminarea economică?

-          La prima vedere. În realitate, e din contra, din faţă se văd mai bine ochii, iar din profil se vede mai bine nasul.  Lungimea lui. De aici expresia: a lua nasul la purtare.

Femeia ceru o fotografie în care să se vadă atît ea, cît şi peisajul din faţa ei. Fotograful îi ceru să se aşeze cu spatele la peisaj şi astfel vor apărea amîndoi, dar femeia insista să îl privească şi dorea ca acest fapt să se vadă în fotografie.

Fotograful îi întinse femeii aparatul şi o invită să îi facă o fotografie lui, cu peisajul în spate. Femeia îl poză.

 – Vedeţi, aşa ne vedem amîndoi, şi eu, şi peisajul.

 Fotograful le  făcu poze din profil şi după ce ei plecară, trase storurile.  Apoi aprinse lumina în studio şi intră în camera obscură ca să developeze filmul. Gura femeii era ca un ochi, iar ochiul ca o gură. 

Greierii

Şareta goni peste  drum şi pietre săriră în iarbă

Sub copite, pămîntul se-ncinge ca fierul

De două ori potcoviţi, caii trag după ei mingea de foc a lumii

În coamă au clinchet, în urechi flori de lînă

Drum şerpuit, murmur prin sălcii,

azuriu

Doi fluturi roşii scutură praf peste iarbă-

sămînţă de maci timpurii

Albă, amintirea luceşte ca gheaţa.

Şi totuşi e zi.

Pe cer trec vulturi, nepăsători sunt greierii –n cîmp.