Electricianul şi căpşuna, partea a treia şi ultima

Jocul de dartboard

Toată luna iulie lucrurile au lîncezit în împărăţie şi nimic nu părea să schimbe atitudinea prinţesei. Conştientizînd brusc aceasta, prinţii şi împăraţii refuzaţi hotărîră să înfiinţeze o organizaţie, să acţioneze cu scop şi obiective operaţionale precise, şi anume:
1. prinţesa să aleagă musai unul dintre ei, şi asta repede,
2. alesul trebuie să merite mîna prinţesei ( şi să dovedească printr-o faptă pe care altul nu o poată înfăptui). În acest caz, ei sunt gata să renunţe la orice pretenţie şi să se pună în slujba lui. Dacă însă prinţesa alege un nemerituos( şi fiecare se gîndea că este merituos), vor cere ca despăgubire împăratului cîte o oră pe zi în preajma prinţesei, după care vor declanşa o revoluţie pentru desfiinţarea privilegiilor ontologice şi estetice ale prinţesei faţă de restul muritoarelor, privilegii care le-au semănat în minţi fantasme şi în inimi nefericire.
Acestea fiind hotărîte, unul din ei şi-a pus duhul fermecat să întocmească un proces-verbal pe care au pus toţi degetul( cu pecetea de pe inel, bineînţeles) şi l-au trimis să-i comunice hotărîrea lor împăratului.
Asta îi lipsea împăratului! În fiecare seară, înainte de culcare îşi aranja boneta de somn în oglindă şi îşi spunea: sunt un împărat minunat, încă puternic şi simpatic, am o mare împărăţie cu o mulţime de lacuri unde aş putea pescui, cel mai bun prieten al meu este Verde şi totuşi nu mă pot bucura… Pe fondul acestei meditaţii, cînd primi scrisoarea prinţilor, îşi puse coroana peste bonetă şi plecă să se îmbete, fără să-i mai pese de nimic.
Dar ca să nu stea în cîmp atît amar de solicitanţi vestiţi organizaţi cu scop şi obiective, spiriduşii, gnomii, barbăcoţii şi alţi indivizi care se ocupau cu chestii subterane, au ridicat cît ai zice: “peşte” o pensiune cu numele “La prinţul preferat” pentru petrecerea timpului musafirilor pînă la sosirea răspunsului oficial al împăratului. Însuşi naşul lor veni şi făcu cinste. Acu, fie vorba între noi, naşul nu era un oarecare, ci un vrăjitor care se ţinea de fel de fel de trucuri ca să îşi păstreze şefia, şi toată ziua se preschimba, în funcţie de contextul situaţiei, ba în leu, ba în iepuraş, dar cel mai mult îi plăcea să şocheze transformîndu-se în ornitorinc sau cioară multicoloră (cu care îşi cam băteau capul biologii şi logicienii din ţările lumii a treia). Această abilitate îi aduse în timp un prejudiciu: nu mai ştia exact cine e. Pentru colegii şi subalternii săi, dorinţa de a-şi lămuri identitatea era semn clar de declin. Toţi ştiau că povestea cu prinţesa care te scapă de tristeţe este o ficţiune de diletant şi, ca să-l şicaneze, îi dăruiră un vis. Suspicios, vrăjitorul încercă în somnul din timpul primei şedinţe visul şi observă cum privirea albastră a prinţesei îl acceptă aşa cum e. Se trezi la sfîrşitul şedinţei fără nici un sentiment de vinovăţie şi cu înţelegerea faptului că, de fapt, chestiunea identităţii este un reziduu de tinereţe. Astfel deveni dependent de visul cu prinţesa şi, implicit de şedinţe, pînă cînd visul începu să îi joace feste. Prinţesa, care îl privea înainte numai în ochi, se concentra acum pe nişte căpşuni de hîrtie şi efectul părea să se diminueze şedinţă de şedinţă. Într-o zi începu şi el, ca orice prinţ de rînd, să aibă angoase. De furie, făcu o vrajă şi transformă căpşunile prinţesei, pe măsură ce aceasta le confecţiona, în fructe adevărate, dar care se stricau imediat cum apăreau. Prinţesa le privea mirată, fără să poată face nimic. "N-am încotro, s-a scuzat el, e singura modalitate de a o descuraja să îşi mai facă de lucru cu ele şi să aibă răgaz să mă vadă". Şi într-o noapte, obosit să tot transforme căpşuni, pentru că prinţesa nu renunţa, se hotărî să o ceară de soţie. Organiză supuşii din Underground, ridicară rapid Pensiunea şi, după inaugurare, decise să scape de toată gaşca de pierde vară care îşi permiteau să viseze acelaşi vis ca şi el.
Ca să-i identifice exact pe rivalii autentici, vrăjitorul făcu cinste prinţilor cu un elixir fermecat ( un fel de Tutti Frutti care conţinea 400 "de euri" (Radu), cîte unul pentru fiecare an al unei vieţi de prinţ).
Tinerii prinţi băură şi se veseliră, însă a doua zi de dimineaţă începură să se comporte ciudat. De fapt, singurul care-şi dădu seama că s-au schimbat era vrăjitorul. Ciudăţenia consta în faptul că, peste noapte, inima lor s-a oprit la o anumită vîrstă, aceea în care erau fericiţi, şi această vîrstă nu era aceeaşi cu vîrsta trupului. Astfel, războinici înalţi şi arătoşi se jucau întinşi pe burtă cu maşinuţe din ouă Kinder, prinţi blonzi şi serafici jucau tabinet cu alţii la fel de serafici şi povesteau cu lux de amănunte isprăvi din luptele pentru căutarea merelor sau pepenilor de aur din tinereţea lor demult trecută...Vrăjitorul se uita cu atenţie după eventualii rivali, adică după aceia care nu se transformaseră în copilaşi sau bătrîni, ci păstrau o armonie a sufletului şi trupului. Şi nu zări niciunul, ci doar o mulţime de oameni stingheri în trupuri prea mari sau prea mici. Îl ameţi şi pe el haosul pe care îl crease şi se hotărî să scape de toţi. Atunci prezentă cel mai nou joc al pensiunii, un joc de dartboard “al Cunoaşterii de Sine” spuse el. Miza jocului este nemurirea... Pe cerul întunecat proiectă visul cu prinţesa, iar în dreptul inimii ei aşeză cercul de dartboard. Fiecare cerc atrăgea săgeata, aşa încît nu prinţul trăgea la ţintă, ci inima lui căuta locul potrivit liniştii sale, nemişcării şi neschimbării care să-i permită nemurirea.
-Există o singură modalitate de a vi se readuce armonia dintre suflet si trup. Cine îşi ţinteşte vîrsta corectă a sufletului, îşi poate transforma şi trupul după aceasta şi va putea rămîne nemuritor la acea vîrstă, le explică vrăjitorul.
La joc se înfiinţă primul împăratul, care se trezise cu capul greu de mahmureală, dar cu sufletul unui puşti de 13 ani şi cu o dorinţă arzătoare de a juca ceva pe pedepse. El nimeri din prima vîrsta sufletului, aceeaşi cu a prietenului său Verde şi se spune că ei şi pînă astăzi petrec zile şi nopţi în veşnicie jucînd “Nu te supăra, frate”. După împărat, unul cîte unul, prinţii plecară pe liniile temporale ale jocului să fie fericiţi şi nemuritori.
Electricianul le făcu semn bunicilor prinţesei că se întoarce repede şi ieşi în curte să vadă ce-i cu trăsura cu cai. Zări dincolo de gard nişte oameni aruncînd cu săgeţi în cer şi pe prinţesă încercînd disperată să salveze căpşunile vrăjite de realitatea care le împingea spre moarte. În timp ce electricianul se îndrepta spre prinţesă, vrăjitorul îl zări în mulţime şi înţelese că felul în care privea jocul de dartboard era diferit de al celorlalţi. În timp ce toţi se concentrau pe cercul vîrstei nemuritoare, electricianul i se uita prinţesei în ochi. Cînd ajunse lîngă ea, vrăjitorul îi întinse săgeata de dartboard. Electricianul îl privi, dar nu luă săgeata de joc, ci căpşuna adusă din seră şi o dădu prinţesei. Aceasta se înveseli brusc, pe chip îi reveni zîmbetul, iar inima ei tresări atît de tare încît electricianul se pomeni luat pe sus de un cîmp magnetic sau electric sau şi una şi alta, purtat prin tunele, trenuri, lifturi pînă cînd ajunse într-o trăsură care mergea legănat pe o alee din pădure. Prinţesa cu ochi albaştri, aflată lîngă el, spuse:
-Mergem să bem un suc “La gradină”?
Acolo, la o masă erau prietenii din blogroll, iar Marcel, chelnerul tocmai se apropia, într-o mînă ţinînd sticle cu nectar de căpşuni, iar în cealaltă ţigara din care fuma elegant ca Simone de Beauvoir, şi asta în timpul serviciului său.
În acel moment vrăjitorul, de care am uitat un pic, se trezi după o noapte burduşită de vise alambicate, îşi îmbrăcă o bluză veselă, apoi plecă fluierînd încetişor spre pensiunea unde surprizele abia începeau şi asta fără nici o contribuţie a sa, lucru care, contrar aşteptărilor, îl bucură.

sfîrşit.

Electricianul şi căpşuna- Partea a doua

Întîlnirile din vise

De cum văzu trăsura cu cai, electricianul se gîndi că erau sigur de cristal de cuarţ şi, uite că aici s-a ajuns cu tehnologia foarte departe, dacă electricitatea nu mai era necesară nici ca să lumineze măcar un drum.
Adună licuricii care i se aşezaseră pe păr, îi puse pe cutiuţa cu căpşuni şi porni. Licuricii luminau pădurea aşa, ca ziua şi în curînd ajunse la un zid înalt de piatră, la zidul unui turn.

Se plimbă pe lingă ziduri căutînd o intrare, dar nu găsi niciuna. Atunci îşi aminti un cîntec pe care-l visase, despre o căpşună în formă de inimă şi chiar de la primul vers ajunse în interiorul turnului.
În turn era de fapt un ţinut de vis. La propriu, nu la figurat, pentru că aici totul avea legătură cu visele. Existau şcoli care învăţau copiii de la cele mai fragede vîrste să înţeleagă simbolurile din vis, facultăţi şi fabrici care foloseau specialişti pentru crearea viselor de tot felul, dar mai ales a acelora care să ofere un sens vieţii.
Din loc în loc, agenţi de pază şi ordine verificau să nu se strecoare nici un vis nefiresc printre cele aprobate şi care zilnic erau livrate în marile magazine locale sau transportate în tiruri, vapoare şi avioane către ţările străine. Ţara era prosperă datorită mai ales comerţului cu vise. Marile companii cereau pentru angajaţii lor vise care să crească profiturile acţionarilor, spitalele vise igienizate şi chiar panacee, parlamentele statelor lumii şi armatele solicitau vise din care să nu lipsească îngredientele : « Libertate » şi « Dreptate ». Uneori şi şcolile de stat solicitau vise şi chiar familiile cu putere financiară mai mare. Pentru că visele erau fragile şi livrarea lor necesita condiţii speciale de depozitare, erau scumpe. Nerespectarea regulilor cu privire la fabricarea viselor putea duce la adevarate catastrofe, mai ales dacă într-un vis al cuiva se strecura o idee fixă a altcuiva sau dacă simbolurile se amestecau în mod nepotrivit....Atunci visul se transforma în coşmar, beneficiarii lor deveneau nefericiţi într-un mod cronic. Nu pot să vă explic cum de ştia electricianul toate acestea, dar le stia şi încă bine, pentru că am observat o tresărire, aş putea spune chiar de teamă atunci cînd păşi în interiorul unui supermarket de vise. Se amestecă printre cumpărătorii care priveau cu atenţie ultimele produse. Aproape toate conţineau chipul prinţesei cu ochii albaştri.
Electricianul se gîndi că dacă ar cumpăra un vis, ar putea cere detalii despre prinţesă, şi asta fără să bănuiască cineva ceva. Îl întrebă pe unul din consultanţii de la un mic birou: cît costă un vis cu prinţesa, cît durează, dacă se poate repeta, dacă are garanţie şi unde poate fi găsită. Pînă la ultima întrebare, consultantul îi răspunse politicos, apoi începu să-l cerceteze cu atenţie. Pentru că totuşi privirea electricianului nu îi transmitea nimic periculos, îşi spuse că este cu siguranţă vreun turist care trebuia trezit la realitate.
-Prinţesa nu există, îi spuse el rîzînd sarcastic, este un produs publicitar. Iar ochii ei albaştri sunt ingredientul cel mai profitabil. Să ştii că s-a lucrat foarte mult la obţinerea acestei nuanţe naturale.
-Nu se poate, eu am întîlnit pe cineva care spunea că a cunoscut-o, care mi-a descris-o aproximativ astfel, spun “aproximativ” pentru că aţi uitat să adăugaţi coşul cu căpşuni de hîrtie, insistă personajul nostru.
-Aş, căpşunile sunt inexistente şi ele. Au rezultat dintr-o greşeală care ne-a adus pagube uriaşe. Creau în jurul lor numai cîmp negativ, iar clienţii nu agreau această imagine a prinţesei cu căpşuni. Din produsele mai noi le-am eliminat, pentru că ni s-au făcut reclamaţii cum că în urma acestor vise mulţi au căpătat alergii.
Electricianul se hotărî să îi arate angajatului că nu este adevărat şi îi întinse o căpşună din cutiuţă, dar pentru că nu reacţionă i-o plimbă prin faţa ochilor şi i-o aşeză chiar în palmă, dar el întoarse mîna ca să-şi aranjeze basca şi capşuna căzu pe podea. Încercă acest lucru şi cu alţii şi dintr-o cutie întreagă mai rămase cu o singură căpşună. Concluzia pe care o trase electricianul a fost aceea că locuitorii din ţara respectivă pur şi simplu nu vedeau căpşunile. Se întristă la gîndul că nici în ţara tuturor posibilităţilor locuitorii nu le tolerau. Atunci, pe lîngă el trecu în fugă un copil strigînd: Promoţie! Vise cu prinţesa la jumătate de preţ! Vise noi! Ofertă limitată!
Oamenii se îmbulziră să cumpere visele şi formară o coadă lungă, care se despărţea la două ghişee.
Deasupra unuia scria: “Vise alb-negru”, iar a celuilalt- “Vise color”. Fiecare ghişeu avea o imagine mare cu prinţesa aşezată pe tron, cu privirea senină şi albastră şi, din orice direcţie te uitai, ţi se părea că se uită numai la tine. Electricianul se hotărî să meargă la ghişeul cu vise alb-negru, pentru că acolo coada era mai mică.
Cînd ajunse în faţă, vînzătorul îi spuse că visele noi tocmai s-au terminat. Văzîndu-i dezamăgirea, adăugă:
-Dar vă putem da un vis mai vechi, din cele refuzate la export, în care prinţesa face origami. Din acestea mai avem multe. Dintr-o neglijenţă, un angajat a strecurat aceste căpşuni în vis şi nu le-am mai putut scoate. A folosit pentru lipituri particule necunoscute pentru noi şi a refuzat să ne spună reţeta. Electricianul se interesă cine era angajatul.
-Era un electrician, a fost angajat demult, de altfel sîrguincios şi onest, dar a încălcat Regulamentul şi noi l-am concediat. Nu mai există decît o fotografie a lui în arhivele Academiei de Vise.
După ce cumpără un tablou de vis alb-negru plecă la Bibliotecă. Acolo, cînd privi fotografia inventatorului căpşunilor, electricianul încremeni.
În imagine era el.
Ieşi în stradă tulburat. Cumpărătorii se grăbeau să intre fiecare în noul vis propriu. În scurt timp, electricianul rămase singur pe stradă, contemplînd chipul prinţesei. Căpşuna din mîinile prinţesei, ţinută cu gingăşie era mai frumoasă decît tot ce cultivase el vreodată. Atunci simţi cum cutiuţa din mînă devine caldă, se luminează şi arde. O lipi de căpşuna din tablou şi se făcu deodată un arc electric. O lumină albastră îl învălui, închise ochii şi cînd îi deschise, era într-o casă bătrînească. La masă, bunicii prinţesei zîmbeau.
Chiar atunci se deschise poarta casei şi văzu pe geam o trăsură trasă de doi cai. Ca-n interbelică.
Sfîrşitul părţii a doua
image by Newton

văratice

Ce repede trece vara! Deja mi-e dor de Crăciun.

Electricianul şi căpşuna

Povestire în trei părţi
Partea întîi: Cine-s personajele şi ce vor ele
Ce legătură este între o prinţesă oarecare şi nemurire, o să mă întrebaţi? Însăşi substantivul cu pricina trimite la o fiinţă înzestrată cu nişte calităţi care o anticipează, adică frumuseţea şi veselia. Pe mine, povestitorul, oricum aş scrie, mă interesează chestiunea, mai ales că blogspotul îsi doreşte să devină ţinutul fără de moarte al tuturor celor pe care viaţa adevărată nu-i mai poate ţine captivi. Prinţesa noastră căuta ceva care avea legătură cu nemurirea.
Şi a găsit un electrician căpşunar.
Acestea au început cînd prinţesa s-a hotărît să fugă din povestea unde era personaj principal. Taică-su, un individ comun, ca mai toţi împăraţii, hotărîse să o mărite, adică să scape de grija de a-şi mai bate capul cu ea. Voia să iasă la pensie, să pescuiască liniştit şi să joace cîte un pocheraş cu vecinul Verde şi se cam săturase să o păzească de fel de fel de indivizi dubioşi. În plus, cînd pierdea la joc, mai ales dacă era şi un pic ameţit, toţi prietenii, împăraţi în toată firea, cu copii cît fie-sa, i-o cereau de nevastă, gata să divorţeze. Hotărît, a dat sfoară în ţară că prinţesa lui îşi caută un soţ căruia să îi dăruiască frumuseţea şi blîndeţea, în toate nopţile şi zilele vieţii ei. Prinţi de peste mări şi ţări trimiseră cv-ul suveranului şi veniră la interviul cu prinţesa, deşi auziseră că mofturoasa avea o privire albastră otrăvită, care cobora pînă în sufletele peţitorilor şi-i transforma din regi în oameni umili, şovăielnici şi plictisitori.
Toţi aveau experienţe importante şi mai ales un portofoliu de competenţe: iarba fiarelor, ouăle nenumărate cu tot cu cloşcă, mere şi pere aurite, paloş fermecat, lampă magică, arc cu săgeţi....şi multe altele...uimitoare şi strălucitoare. Şi pe toate acestea le puseră la picioare prinţesei ca pe daruri de soi.
Cocoţată pe tron în lotus şi cu ochii închişi, uneori prefăcîndu-se că doarme de-a binelea ( ţinea lîngă ea un papagal care chiar imita bine sforăielile reginei mame) sau făcînd căpşuni-origami din hîrtie creponată, prinţesa îi privea scurt pe fiecare în ochi. Prinţii erau frumoşi şi victorioşi, spuneau vorbe inteligente. În plus, darurile fermecate îi învăluiau într-o lumină specială, cu altă culoare pentru fiecare.
Erau curajoşi şi o măsurau cu îndrăzneală, gîndind însă ce pedepse să-i coacă ca să-i mai taie din elan, dar asta după nuntă, bineînţeles, iar prinţesa le vedea sufletul...
Totuşi, prinţii ştiau că nu e o prinţesă oarecare, deşi n-ai fi zis după ce părinţi avea..., ci avea un dar special. Dacă alegea unul din ei, alesul avea să fie pînă la sfirşitul zilelor vesel, pus pe şotii, plin de energie şi mai ales, avea să găsească fiecare secundă a vieţii încîntătoare. Privirea albastră a prinţesei îndrăgostite, transparentă, le-ar fi dezvăluit bucurii nemaivăzute, aşa că prinţilor nu le-ar mai fi rămas de făcut altceva decît, atunci cînd i-ar fi cuprins plictiseala, boala sau tristeţea, să i se uite în ochi.
Pînă una alta, prinţesa nu alesese nici unul, iar prinţii descumpăniţi îşi adunau darurile şi plecau, brusc îmbătrîniţi şi obosiţi.
Cică unii s-ar fi sinucis ( deşi nu ştiu dacă în lumea poveştilor asta se poate) neputînd să mai trăiască fără merele sau armele de aur, alţii au acceptat slujbe umilitoare numai să o vadă zilnic. Iar unii, deşi au fost înainte personaje pozitive, s-au transformat în spîni, zmei, pitici bărboşi şi gheboşi, încăierîndu-se toată ziua unul cu altul şi gîndindu-se că poate asta îi place mai mult prinţesei.

În vreme ce se petreceau toate acestea, undeva într-un orăşel-port trăia un electrician.
Era, ca să înţeleagă toată lumea, frumos şi iscusit în toate. Toţi locuitorii oraşului aveau curent electric datorită lui, care descoperise electronul şi inventase becul cu mult înaintea altora. Din cînd în cînd, de ziua oraşului, organiza un spectacol de lumini cu laser şi amplasa un nou felinar-unicat în formă de căpşună în faţa cîte unei case în care locuiau oameni care, aflase el, se iubeau.
Şi asta pentru că marea sa pasiune erau căpşunile.
În afara conexiunilor la reţeaua electrică, cultiva căpşuni într-o mică seră unde, independent de anotimp, era lumină şi căldură blîndă de primăvară. Le urmărea cum încep să crească, se colorează încet în gălbui, apoi în verzui şi roz. Cînd le culegea, roşii şi parfumate, i se umplea sufletul de bucurie. Din păcate, în oraşul lui, toţi locuitorii erau alergici la căpşuni, aşa că electricianul le strivea în dulceţuri şi siropuri pe care le transporta cu o barcă în alte orăşele. Cînd apărea un străin în port, primul lucru pe care îl făcea era să îl ducă la seră şi să îi ofere căpşuni. Mulţi însă întrebau dacă nu are să le dea un pahar de rachiu mai degrabă. Atunci electricianul ofta, dar desfăcea o sticlă cu lichior şi petrecea cu străinul toată noaptea părînd că rîde de glumele deocheate, dar bucurîndu-se de fapt că nu erau irosite de tot căpşunile.

Bine, şi care-i legătura cu...? (mă întreabă împăratul).
Păi vestea frumuseţii şi veseliei prinţesei ajunse într-o zi şi pe marea care uda ţărmul oraşului său. Tocmai schimbase becul la Far, cînd unul din marinarii veniţi atunci începu a-i vorbi brusc despre obîrşia lui, odată nobilă, şi despre nenorocirea care îi stăpînea acum inima. “numai s-a uitat la mine şi mi-am văzut toate merele de aur viermănoase...Şi ea, fără nici o remuşcare, a continuat să umple coşul din poală cu căpşuni de hărtie”.
Electricianul îi spuse că trebuie să vadă altfel problema pentru că, dacă nebunia ar fi posibilă în ţara poveştilor, ar putea spune că prinţesa e nebună şi mai bine că a scăpat de ea, dar acest lucru e cam greu de demonstrat aici, că ar face mai bine să nu devină un personaj marginal, care nu mai foloseşte niciunui povestitor de-acu încolo. “ uite, eu de cînd cu curentul electric am învăţat să văd mai ales polul pozitiv”.
Învăluit în cîmpul pozitiv cîteva zile şi nopţi, după discuţia cu marinarul-prinţ, electricianul se hotărî să plece în căutarea prinţesei. Luă cu el o cutiuţă cu cele mai ochioase căpşuni să i le ducă prinţesei.
Urca în autobuzul 23 prăfuit şi plin de oameni care mergeau către plajă, turtiţi unul în altul, cu colacele de salvare şi bărcile pneumatice gata umflate, pregătiţi să se arunce în apă cum ajung. Ţinea cutiuţa cu căpşuni deasupra capetelor tuturor, stînd pe vîrfuri, aproape de becul uitat aprins de şofer. Merse aşa mult, pănă cînd autobuzul opri la marginea unei livezi. Oamenii coborîră bucuroşi şi lăsară toţi colacele pe iarbă, se descălţară, înşfăcară cîte un coş de nuiele şi se puseră pe cules mere, pere, prune şi ce se mai găsea pe acolo pînă cînd dispărură de tot.
Electricianul coborî şi el, deschise cutia de căpşuni şi le verifică dacă nu s-au înmuiat de la căldură, apoi porni să rătăcească prin livadă.
Nu merse prea mult, dar cînd se uită în urmă, autobuzul nu mai era şi livada se îndesi plină de roade pe crengile grele, care îi strecurau în piele şi haine un miros dulce-acrişor. Livada era a unor bătrîni care nu o mai culegeau de mult, dar care erau bunicii unei prinţese frumoase şi vesele. Nu ştiu de unde îi veni gîndul acesta, s-ar putea să i-l fi spus eu, ca să mai scurtez. Luă cîteva fructe şi le băgă în sîn, apoi îşi aminti de grija pentru capşuni şi, cînd să muşte din prima pară, auzi în spatele lui zgomotul unei porţi care se deschidea chiar din trunchiul copacului sub care stătea. De acolo ieşiră în goană doi cai transparenţi trăgînd după ei o trăsură ca-n interbelică.
Sfîrşitul primei părţi.

Dimineaţa de după

Între rafturile pline de carneţele cu numele iubitelor şi adresele lor de mail, Don Juan răsfoia distrat unul din volume, al 373-lea.
Ordonate alfabetic, numele fetelor şi femeilor care-l iubiseră, suferiseră şi îl mai visau încă se înşirau melodios...la, le , li, lo....ma, me, mi, mo....na, ne, ni, no....pa, pe, pi, po....
Deodată, lui Don Juan îi izbucni în minte o amintire a unui nume fără vocale, dintr-o ţară nordică şi începu febril să caute în agende combinaţii de consoane: lm, sq, rh...toate înfundatele şi tăinuitele sunete ale numelor auzite în treacăt, sunete surde ale pămîntului şi lemnului încă viu sub lama toporului, şoptit de un dulce glas graseiat...şi căută, şi căută toată ziua şi noaptea...
Dimineaţa veni cu ceaţa reamintirii, însă îi aduse o linişte prietenoasă, de la femeia de departe îşi dorea doar deprinderea de a-i rosti cu uşurinţă numele.

image by .lucidreamer

Inversiuni

Acum aproape o lună am fost la un concert de romanţe dat de Constantin Florescu şi Filarmonica noastră. Mergeam întîia oară la un astfel de eveniment. Odată această muzică a oraşului era la modă şi o ascultau cei care aveau 20 de ani. Oare părinţii şi bătrînii o tolerau, le părea firească şi o fredonau şi ei? Sau avea mai multă exaltare decît puteau ei, cei de atunci, îndura? Destinată trăirilor saturniene, sau prilej de apropiere şi bucurie în doi, trei...cîte, cîţi vrei... ? O muzică despre timp şi fragilitatea lui, despre mirajul secundelor care ar putea salva o viaţă întreagă de fantoma irosirii... O muzică a posibilităţii, a aşteptării, a revenirii, a dorului ce înnoadă clipele pierdute. Pare aşa astăzi, cînd numai pensionarii ascultă romanţe( am găsit pe net şi o pensiune- “Romanţa”). În sală erau tineri de la un cămin de copii, (concertul a fost filantropic), bătrini de la un azil şi, pe ici colo, adulţi...Reacţia la muzică era diferită, tinerii se amuzau, bătrînii zîmbeau nostalgic, iar adulţii erau gravi. Şi eu printre ei. Îmi păreau romanţele ca un descîntec pentru teama de bătrîneţe, uscăciune a inimii şi nebunie. Cel mai mult m-a încîntat ironia romanţelor. Ca un zîmbet (de cinci minute) al străbunicii la 20 de ani, pe care îl regăseşti în şăgălnicia zilnică a stranepotului, dar care de fapt nu zîmbeşte niciodată în fotografii.
Din nefericire, concertul s-a terminat brusc din cauza excesului de admiraţie al spectatorilor care au aplaudat atît de intens o melodie, cu ridicat în picioare şi bis-uri, încît şi orchestra şi interpretul au considerat că sunt invitaţi să se retragă...

O romanţă a lui Daniel Iordăchioae.


Sa nu ne despartim
Asculta mai multe audio Muzica »

suspiciune

La început a fost aprilie apoi mai în zare cu o linie ferată
ca două gînduri care se lipesc şi spui: acolo sigur e vorba de dragoste,
deşi în receptorul
telefoanelor albastre cu fise de trei lei răspunde străină o voce alo! Alo! E
cineva acolo?
cuvintele - ţi desenau orele ca peste prăfuite oglinzi, cînd
învăţam
întîi la telefonul din gară apoi la cel fără fir
să suspectez vocile de ecouri mai devotate decît batrînul paznic
al casei
Sofian,
să suspectez trifoiul de doar cele trei foi
şi perechea perfectă a cireşelor de oglindirea
roşului în rotund şi dulcelui în zadar
Azi
În toate gările liniile sunt paralele şi lucesc egale.
pînă la tine
e cineva acolo.


image byAminaM

Didei

“Tot ceea ce este bun vine dintr-o moştenire.”
(Nietzsche “Amurgul idolilor”)

de-a parmenide

Aşa cum alegi, i-ar fi zis Platon lui Socrate, aşa am să-l fac, numai spune. Scriu măreţul meu dialog logic de batrîneţe dedicat ţie. De bătrîneţe, pentru că eu sunt bătrîn şi tu eşti bătrîn, deşi ţi-e gîndul aiurea...adăugă, aruncînd un ochi spre Alcibiade care chicotea alături de alţii de vîrsta lui. Socrate cel bătrîn este înţelept şi ar fi cazul să nu se mai ţină de fel de fel de aiureli estetice şi dialectice, ca să nu le mai spun altfel...
Socrate alesese de mult, dar aştepta numai prilejul să aibă şi el un maestru, că se cam săturase. Aşa că Socrate cel tînăr a început să spună platitudini, să se abată de la subiect şi mai ales să tacă, culmea şi asta să îi placă. Alături de Alcibiade, Socrate, îndemnă briciul raţiunii să-şi taie venele adevărului şi falsităţii lăsînd mintea să zburde printre contradicţii, nu doar inima.
Şi aşa s-a născut “Parmenide”.

şi ?

Serile îşi descarcă tristeţile aşa
cum descarci un camion cu ciment ca să ridici vesel şi zgomotos
Noul Magazin Universal cu 3 cinematografe şi nu ştiu cîte firme străine
Şi după ce huruiala bolovanilor de pe suflet, hai să fim serioşi, domnilor, a pietricelelor, se stinge
Îşi aprind baghetele magice zînele din perdelele camerei
Şi desenează stele pe pereţi
în vis se preschimbă în lumini de gloanţe ce vin cu viteză către mijlocul minţii, aşa, ca-n distribuţia de la Superman,
Acolo unde stai ascuns într-un singur gînd albastru
Ţi-aş spune să fugi dar mai bine fantezia mea sinucigaşă ar
inventa o contravrajă mai puternică să apere i-ul de l şi de o şi ve şi altele care dau mereu să se unească şi ce mă mai fac eu cu atîtea litere străine şi cu muzica lor vanghelisantă?
Azi aici oraşul miroase a tei
Pe firma unui magazin din Iaşi scria Giuvaergerie
Şi asta în anii 90 şi
de atunci teii de pretutindeni sunt condamnaţi să fie ca acolo şi toate magazinele de bijuterii ca giuvaergeria
şi toţi ochii din lume ca ai tăi.
Şi ce dacă mai este încă o vară?
trece, cum trec toate verile cu aceleaşi temeri şi doruri (comune, s-ar spune),
pînă cînd teii ajung să fie ruginii ca perdelele celeilalte camere.

pictorul de porţelanuri

Vecinii îl vedeau rar. Trecea ca o umbră pe lîngă garduri, cu paşi mărunţei, ca de femeie, cu ochii acoperiţi de pălăria mare de paie, mereu grăbit. Din cînd în cînd se sprijinea de un copac şi ridica privirea spre coroană. Atunci căldura îi învăluia ameţitor chipul văduvit de vedere. Sub paşi, scîrţiitul frunzelor deja uscate urca în arabescuri pînă sub pleoape. Prin căptuşeala buzunarelor pipăia frunzele rupte. Verdele deschis şi greu îşi strecura asprimea în palme venind cu lumină, apoi gusta din unele din ele. Ajuns acasă, lua penelul şi, pe ceştile subţiri, albe, desena miraculoşi păuni, cu zeci de ochi în coadă, ochi verzi şi galbeni, arămii. Îi picta încet, cu unduiri line ale pensulei, ca într-un dans tainic, cu ochii închişi pentru totdeauna unei lumi fără delicateţe.

De gustibus

Pe strada cu cele 7 ţări şi mări,
Cînd tocmai terminasem de machiat toate genele domniţelor
împăraţilor vecini şi credeam că totul e
Gata de Bal,
cînd
Se întinseseră covoarele din care mai respirau adormiţi tigrii,
m-am hotărît să te aştept
În locul inimii mele ai ascuns
salăţile din grădina ursului,
şi, pentru că nu pot altfel,
acum aştept un transplant.
din cînd în cînd, mai ales sîmbăta, rup cîte o frunză,
neaşteptat, lumea este mai verde şi mai uşoară
mai crezi că mărul de aur
şi bobul de muştar-mărgăritar dăruite atunci
încă simt lumea în culori ?
Prin somn, domniţele şi tigrii vin şi ei pentru cîte o gură,
mai cu seamă pentru că mi-e inima o varză .
iar eu,

iar?
Eu?
te aştept

încă mai

Duşi cu balonul

Cu inima plină de duioşie, maestrul respiră adînc şi privi spre micul discipol care, tolănit în fotoliu, făcea baloane de săpun.
- Ce-ar fi să-ţi spun o poveste? Va fi o poveste plină de imaginaţie şi de învăţăminte. Este, zise maestrul căutînd agitat prin încăpere existenţa care va fi îmblînzită, povestea unui... balon de săpun.

A fost odată un balon de săpun, care a căzut pe masa din sufragerie. Era un balon special, nu s-a spart imediat, aşa cum făceau cele mai multe. În el se reflectau biblioteca cu învăţătura filosofică şi ştiinţifică, cu albume de artă şi celebre cărţi de literatură, mesele, scaunele ...mă rog, totul. Prin geamul deschis a intrat deodată o pală de vînt şi balonul a zburat afară. Acum reflecta iarba, salcîmii înfloriţi, casele şi maşinile, copiii care se jucau cuminţi prin parcuri, adulţii care mergeau la serviciu, punctuali şi plini de zel... Apoi s-a ridicat din ce în ce mai sus şi oglindea stoluri de păsări, avioane, soarele, luna...Ce este? Ce s-a întîmplat?

Micul disciopol se ridică:
- Nu s-a întîmplat aşa. Să-ţi spun eu cum a fost. Balonul fermecat plutea prin cameră, fericit şi fără nici o culoare. A venit un om mare cu un ac şi l-a înţepat. Balonul a pocnit şi s-a enervat. Şi de nervi s-a întors în tubul cu soluţie de săpun. Vezi ce ai făcut ? Acum nu mai vrea să iasă. Din cauza ta şi a poveştii tale prosteşti!

prima din mai

The young girl, Irving Amen

Trezită cu noaptea în cap de un straniu sentiment al lipsei de control, bătrîna vrăjitoare se îndreptă, sprijinită în mătură, spre şifonierul cu costume de serviciu prost croite (ca pentru scenele de groază hollywoodiene, îşi spuse). Pe uşă, uriaşa oglindă care le arăta musafirilor o realistă imagine a chipului, strălucea fără sens. Pe bătrîna vrajitoare nu o interesa nicicum realismul, ci optimismul. Deschise şifonierul şi se uită în oglinda optimistă. Era o oglindă idealistă cu bun simţ, în sensul că nu se vedea în ea ca o tinerică apetisantă, aşa cum arăta pe vremea colegiului de magie şi cum o prezenta orice glob ordinar de prin laboratoarele colegilor de breaslă (Escrocii!), ci precum o distinsă candidată la preşedinţia Americii, cu dress-coat şi părul strîns în coc, cu zîmbet superior, dar totuşi atrăgător. Cu un baston cochet care îi corecta mersul... După cîteva secunde de contemplare, încuie cu grijă dulapul, îşi trecu mîna prin părul ciufulit şi îşi pipăi obrazul creponat, dar pe care palma le simţea moi, calde, catifelate, apoi trase draperiile peste ferestre, încărcată cu energia motivatoare a unei noi zile magice.

prin Galaţi cu mine

Galaţii, aşa cum i-am văzut eu în doar cîteva zile ploioase, printre şase emoţii... naţionale.

Mi-a plăcut :
Arhitectura clădirilor vechi, care îşi dezveleşte frumuseţea mai ales celui cu capul în nori...balcoanele cu basoreliefuri, cariatidele, streşinile caselor cu valuri şi scoici…
Împărţirea oraşului în “Micro...19, 20,39,40”...denumiri chimice, alchimice...
...că te plimbi prin centru şi ajungi la Dunăre.
că te duci la terasă pentru o pizza şi te poţi opri la pescuit lîngă bar.
O sală de cinema în care m-am simţit ca într-o călatorie cu trenul, cu măsuţe în faţa canapelelor.
Teatrul Muzical şi toate celelalte teatre, unde, în timp ce noi plecam, era "Traviata",
parcurile cu migdali, cei mai frumoşi copaci din cîţi am văzut
că la Mănăstirea măicuţelor ...cireşele mai au un pic şi se coc, în timp ce în alte părţi ale oraşului abia s-au scuturat florile...

Şi toate acestea doar cu privire la locuri, cît despre oameni, am să mai scriu după ce îmi mai îngheţ amintirile şi le înţeleg sensul.

Înviere

În Nazaret e-o primăvară dulce
şi zburdă-n ea copilul de dulgher.
Şi prag se-neacă-n aur şi ungher,
oriunde el surîde sau se duce.

Atinge-un lemn şi stropi de juvaer
ţîşnesc din ciotul pus să se usuce.
Aleargă-n drum şi uliţa străluce,
ca noaptea, drumul robilor pe cer.

Se joacă-n praf şi colbul ca o iască
musteşte flori sub tălpile lui mici
A rîs: scaieţii-ncep să gîngurească.

Şi pietrele prind viers de rîndunici.
Un pas: şi pomii-n haină îngerească
merg după El cu paşi de ucenici.

“ În Nazaret”
Radu Gyr

primăvară cu clasă

În spatele gardului înalt şi des, noul proprietar al vilei contemplă primul său grădinar manevrînd maşina de tăiat iarbă.
În faţa proprietarului, grădinarul contemplă prima sa maşină de tăiat iarbă care, apăsată pe un singur buton, într-o oră face munca lui de o zi.
Sub privirile celor doi, prima iarbă din an se aşterne simetric în urma maşinii.
Dinspre gard vin izuri calde de primăvară.

noi în aprilie vechi

Se făcea că era aprilie. Eu abia învăţasem cîteva litere, dar ştiam să citesc bine lecţiile din urmă, nu luasem niciodată cele 10 linii-muchie la palmă pentru greşeli de citit. Asistam în fiecare zi la supliciul colegilor, care se întorceau în bănci cu dinţii încleştaţi şi ochii în lacrimi. Apoi, creionul le tremura în mînă toată ziua...
În clasă eram trei de-a-ntîia, cinci de-a doua, cinci de-a treia şi şase de-a patra. Cei de-a patra erau toţi băieţi. Mă întorceam cu ei acasă la bunică-mea mereu pe acelaşi drum, urcam şi coboram două dealuri, primăvara, direct de-a berbeleacul (ne întindeam pe pămînt şi ne răsuceam ca un balot pînă la poale). Doi dintre ei treceau pe acasă şi luau caii. Îmi era frică de ei, eu, orăşeancă, văzusem cai de-aproape numai în poze. Se lăudau cu peripeţiile serilor cînd se întorceau cu vitele. Rădeau de noi, ăştia de-antîia, şi mai ales de mine, de lipsa mea de accent, de faptul că nu înţelegeam înjurăturile, că urma să merg la şcoală şi după ce terminam a patra. Ei aveau să nu mai meargă. Prima comună unde erau clase de gimnaziu era departe, la 10 km, dura prea mult timp şcoala şi vitele trebuiau scoase la iarbă.
În dimineaţa aceea de aprilie învăţătorul n-a venit. Era un bărbat de vreo 30 de ani, făcea naveta de la Bucureşti…A venit o femeie, care ne-a spus că va fi învăţătoarea noastră anul acela. Nu ştiu dacă s-a ţinut sau nu de cuvînt, pe mine părinţii m-au luat de la bunici şi m-au înscris la o şcoală în noul oraş în care urma să locuim.
Se oprise ploaia, după vreo săptamînă mohorîtă şi am ieşit toţi în curte. Ne atîrnam de crengile înflorite ale corcoduşilor ca-n huţuluş. Doi bărbaţi în haine militare au inceput să care în iarbă cărţi dintr-o sală în care nu intrasem niciodată. Şcoala avea o singura clasă, în care învăţam toţi. Au cărat mult timp…noi am jucat ascunselea şi ţin minte că tocmai ochisem un loc bun între uşă şi zid, cînd învăţătoarea ne-a chemat. Ne-a spus să ne aducem ghiozdanele şi să ne punem în ele cîte cărţi putem duce, dar geanta să se închidă totuşi. Repede, pînă nu se întorceau bărbaţii plecaţi după chibrituri. Apoi, ne-a trimis în clasă. Pe fereastră vedeam flăcările ridicîndu-se pînă la crengile copacului. Ce păcat, m-am gîndit, or să se afume florile …
Nu am avut timp să citim titlurile cărţilor sau să le răsfoim. Simţeam şi geanta închisă în bancă arzînd. Nu mă puteam gîndi la nimic legat de lecţii. Atunci am făcut primele greşelii de citit. În geantă am găsit acasă o carte de Caragiale, un volum despre mituri ale creaţiei şi un manual interbelic de latină. A, şi un roman rusesc despre trei puşti care nu iubeau şcoala. Aceea a fost prima carte citită. A doua zi, învăţătoarea ne-a spus că în aprilie s-au născut tovarăşul Lenin şi Hitler.
Din ziua aceea nu a mai luat nimeni din clasă linii la palmă.

S-a oprit ploaia. Dacă aş fi ştiut că Wittgenstein şi-a trăit viaţa şi filosofia tot de-a lungul lunii aprilie, aş fi înţeles ce jocuri ne fac să suportăm sau nu trecutul. Sau poate că nu...

Interpretări

"Concertul este extraordinar, părul dirijorului se mişcă perfect!" Dragoş
Preferatul meu clasic, Beethoven, Uvertura Egmont. Dirijează tînăr, Celibidache