Vine unul la mine și- mi zice că e tenor. Îl cred într- o primă fază. Pe urmă îl întreb:
- Poți să- mi cânți ca Domingo?
El:- Numai dacă sunt pe câmp.
Eu:- De ce? Te inspiră verdele?
El:- Nu, păsărelele mii și mii.
Mergem la pădure.
Își cară cu el ditamai bagajul, cu boxe, sintetizator, microfon de scenă, microfon de fond, până și o mandolină.
Îi ia ceva timp să le instaleze.
Stau răbdător și aștept. Avusesem de gând să invit și câțiva amici pentru apluze și bis- uri, dar în ultimul moment m- am răzgândit.
Se așează pe o buturugă și începe să cioplească un fluieraș de os dintr- un corn de elefănțel. Încep să intru la bănuieli. Nu cumva eu sunt solistul și nu el?
Îl întreb într- un târziu:- Nu cânți ceva?
El:- Nu, nu am inspirație.
Eu:- Nu sunt suficiente păsărele?
El:- Ba da, dar îmi lipsește fix cucul.
Îl înțeleg.
Îl întreb:- Trebuie să așteptăm mult? Am o întâlnire cu cineva.
El:- Depinde. Uneori poate să întârzie toată ziua.
Eu:- Atunci ce facem? Plecăm?
El:- Nu, avem răbdare.
Eu:- Unde se duc cucii?
El:- Să mai aducă niște păsărele.
Râd. Îmi dau seama că e mort după mine.
Suntem singuri în mijlocul pădurii și eu vreau să îl aud cântând ca Domingo. Unde mi- a fost mintea?!
Îmi chem ielele nebune, încing cu ele o horă mitologică și după ce sunt suficient de înciupercat și mătrăgunat îi trag un futai de zile mari.
Țipă pe două octave complete, suspină pe șapte și înainte să mă trântesc pe iarbă ca să- mi trag răsuflarea, bagă două arii complete din Domingo.
Adormim îmbrățișați.
Când ne trezim, din stejarul care păzește luminișul auzim :- Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu!
Îi zic:- Doar nu ai de gând să începi iar!
El:- Nu, mă duc să duc sculele în mașină.
Eu:- Așa da, așa te vreau, să- ți recunoști talentul!
