Qvartetul lui Robinson

Negre crengi lucitoare şi în rug o floare verde ca smaraldul

Brumă în cale

Linişte

Foşnet de aripi stinghere pe-o creangă

Un La

minor

Robinson aruncă bagheta în luncă

 vin cîntăreţii tiptil

femeile ca niste amfore

O zebră un linx

Din crengi cade încet o alună

Fără flori! spune Robinson

Şi toamna strînge în poală culoarea din iarbă

Şi presară absint peste vie.

Irlanda

Dimineaţă gri- metalizat ca o maşină nou nouţă. Plecăm. Căpitanul vine şi-mi spune<<<<<<<<<<<<<<<<<<, care înseamnă pe limba noastră că va fi cerul albastru ca albăstrelele.

Mergem spre Irlanda.

În cabină este un cufăr cu cărţi vechi irlandeze. Răsfoiesc una. Este despre animale, scene de vînătoare, cai alergînd pe pajişti, oi în ţarc, o vînătoare de fazani. O alta are ilustraţii cu regele Arthur. Multe scene desenate se petrec pe malul unor lacuri limpezi, înconjurate de munţi.

Frontiera din sud

Un pîrîu şerpuieşte de-a lungul frontierei. Ţărmurile sunt roz, ca pămîntul fără vegetaţie. Pustiu în adîncime. Din cînd în cînd mi se face frig. Căpitanul scoate din buzunar o cutiuţă muzicală. O balerină se învirteşte şi cutiuţa cîntă cu clinchete cristaline o melodie clasică. Atunci frontiera se vede subţire şi pămîntul se rotunjeste în zare.

-          Hai să plecăm de aici.

Ne intoarcem. Urc în cabina mea şi vaporul pleacă pufnind. Iau o carte şi încep să citesc. “Omul fără însuşiri “ de Robert Musil. Sunt la volumul trei.

primul desen

Franz Werfel

E-un şcolar adorabil;

Prin cîrlionţi îi mişună stafii de dascăli.

Are-un nume atît de fără astîmpăr :

Franz Werfel.

Îi tot scriu scrisori

Şi-mi răspunde, pătînd cu cerneală hîrtia.

Tuturor ne e drag.

Are o inimă gingaşă.

Inima-i are ecou,

Ritmează mirarea.

Buzele-i devin pioase

În poem.

Cîte unul poartă un turban prăfuit.

E nepotul propriilor versuri.

Dar pe buzele lui

Pictată-i o privighetoare.

Grădina mea cîntă

Cînd o părăseşte.

Bucurie îi cerne glasul

Pe drum.

Else Lasker- Schΰler - in vol. Pianina Albastră

Marifoca şi dragostea

♨

                Într-o dimineaţă de august, Marifoca se trezi în cameră cu îngrijitorul care îi aducea peşte. Avea sub braţ un volum. După coperta colorată, părea de literatură. Îi puse pe o farfurioară cei cîţiva peştişori şi se opri cu braţele încrucişate doi paşi înapoi ca să o observe cum îi mănîncă. Fiecare fiinţă însufleţită are un stil propriu de a mînca peşte şi îngrijitorul bănuia că şi Marifoca se va evidenţia cumva. Dar ea privi cartea pe care o lăsase pe masă. “Nopţi albe “ de Dostoievski. Ce fel de carte e? întrebă ea.

- E de dragoste, spuse îngrijitorul. Vrei s-o citeşti?

Marifoca spuse că da şi se apucă de lectură. Pe la jumătatea cărţii plîngea în hohote.

- Mănîncă, spuse îngrijitorul. Marifoca lăsă cartea, dar nu se putea abţine.

Lacrimile cădeau peste peştişorii care se transformară în saramură.

-Hai să jucăm “ război” zise îngrijitorul ca să o mai binedispună şi scoase un teanc de cărţi de joc cu foci. Dragostea şi războiul merg  în aceeaşi operă, nu? Zice şi Camil Petrescu asta.

Cărţile înfaţişau foci îndeplinind diverse munci agricole. Unele treierau, altele secerau, altele semănau. În sfîrşit, ca la ţară. Cele mai multe puncte aveau focile în lanurile de floarea soarelui şi cele mai puţine cele care tăiau buruieni. Toate focile erau bronzate şi pielea lor maslinie i se păru Marifocăi foarte exotică.  Jucară război şi cîştiga cînd unul cînd altul, dar îngrijitorul o lăsa mai mult pe Marifoca să cîştige ca să îi mai ridice moralul. Cartea cu o focă  cu privirea lui Rudolf Valentino avea puncte interpretabile şi îngrijitorul îi dădea mereu un punctaj mare.

Luna de sticlă

Verde închis al dimineţii de august  cînd luna de sticlă răsare

Se aşează pe geamuri

La balcon Julieta scutură cearceaful de vise

Pufi, ghemotoace, banchize

E război şi şuieră gloanţe prin pereţii subţiri

Tinereţea mea se strecoară prin fisuri, mă şi mir că puteam odată zbura

Picături de ploaie sfîrîie goale ca-n formula lui einstein

Cu-n timp evantai

Soarele mănîncă o bucată de lună, o bucată candel

Dulce sirop se revarsă în frunze

Seara vine 

Walkman

   ♭   ♩♫♪♬♩

  În port sosise un vapor. După pavilion, era portughez. Marifoca se ascunse după un colţ de gheaţă şi privi agitaţia de pe punte. Marinarii erau îmbrăcaţi în haine colorate şi aveau pe cap căciuli îmblănite. În albul întins, erau ca petele de culoare într-un tablou.

Deodată simţi o strînsoare puternică în jurul trupului şi o lovitură în corp. Aproape leşină de durere. În jurul ei se ţipa şi se făcu aproape întuneric. Se lăsă încet să cadă şi cîteva braţe o ridicară şi o cărară o bucată de drum, apoi o înghesuiră într-o cuşcă. Trebuia să stea într-o singură poziţie, cu capul aplecat şi ghemuită. Pentru o fiinţă rotunjoară ca Marifoca, nu era tocmai comod.

Lada în care era fu tîrîtă o vreme pe gheaţă, apoi urcată pe vapor. Într-un colţ, pe punte, stătu zile în şir, multe, poate chiar săptămîni.  Aerul rece se schimba treptat, pe măsură ce trecea timpul şi încet - încet se simţi în briza oceanului urme de viaţă străină, de alge şi soare. Într-o zi, ajunseră într-un port. Cîţiva marinari luară lada în care era Marifoca şi o transportară într-un cărucior pînă la aeroport. Acolo urcară într-un avion. În cala cu bagaje, Marifoca zbură la 8000 de metri altitudine şi oricît încercă să compare experienţa cu ceva anume, nu îi veniră în gînd decît concursurile de patinaj pe care le organiza în faţa debarcaderului împreună cu colegele de şcoală. Cînd au aterizat, Marifoca fu scoasă din ladă. În jur totul era verde şi colorat la fel ca hainele marinarilor pe care îi văzuse în portul îngheţat. Dar trecuse prin atîtea întîmplări nu tocmai plăcute, încît ceea ce-şi dorea cel mai mult era un walkman în care să poată asculta ţipetele focilor. Unul dintre îngrijitori, care ştia mai multe limbi străine, printre care şi marifocheza, aduse într-o dimineaţă un aparat. De atunci, Marifoca stătea cu căştile la urechi sub privirile curioase şi pline de păreri ale vizitatorilor. În jur zburau fluturi, răsărea curcubeul dupa ploaia caldă, vîntul împrăştia frunzele, iar Marifoca asculta muzica ţinutului arctic. 

Pietre albastre

Lîngă rîu sunt pietre albastre ştii luna

Ca un crai nou răsare în zare sunt păsări

Mari aripi întinse, cînt răguşit

Cai cu coame albe şi lungi, cu nerabdare în copite în coamă

Tăcută trece căruţa pe drum, multe priviri şoapte în spate

Albastre pietre dimineaţa la rîu şi o floare albă ca laptele

Fluturi care se iubesc cîte doi cîte trei adie...

Marifoca

☯

       Marifoca îşi aminteşte cu destulă precizie ce îi spunea mama ei, ori de cîte ori Marifoca pleca la joacă:

- nu uita fularul albastru şi ai grijă cum  traversezi.
Aşa că în această dimineaţă, în timp ce intra în camera ei din iglu spuse în gînd:

- nu uita fularul albastru. Se duse la dulap şi scoase fularul împăturit cu grijă, îi netezi franjurii, aprinse becul şi în timp ce-l aşeza la gît, se privi în oglindă.

Îmi vine bine fularul albastru. În lumina asta de neon se văd apele albastre ale pielii mele. În zăpada de afară este în contrast, iar uneori se asortează şi cu ochii. Celelalte foci vin mereu şi-l ating, iar una din ele, Sonia, mi l-a cerut pentru deschiderea anului polar universitar.

Stinse becul şi ieşi. Bătea un vînt rece care aducea mirosuri necunoscute, de pămînt umed. De pămînt?! Marifoca se întrebă cu uimire: cum  de ştiu acest cuvînt? Pămînt? 
Cerul se acoperise cu păsări, păsări negre, care contrastau izbitor cu albul zăpezii. Multe, multe, se roteau în vîrtejuri, se aşezau pe cîte un sloi stîncos şi apoi se înălţau ţipînd.

Păşind pe cărarea cunoscută numai de ea, Marifoca se depărtă de iglu spre debarcader. 

Nori de furtună

Nici un om în această pădure

Nici pietre în cale, totul neted

Din frunzişuri se desprind  libelule

Roze aripi, lungi ca nişte plete

Duse sunt zilele cu zîmbete, zilele gureşe

În tainiţa sufletului se zdruncină uşile

Sus, pe un stîlp stă un pui de barză

Jos, pe cărare, un pui de pisică

Lumea e totuşi frumoasă şi albă

Ca un izvor săltăreţ trece un mînz

Cine culege fructele coapte din cale?

Zîna corcoduşelor sau un şir de furnici?

Lîngă mine, nevăzut, îngerul vine

Şi-mi culege din păr paie uscate

Afară se-adună nori de furtună

Se umplu din nou izvoare secate.

pisicologică

☂

         De cînd s-a terminat de renovat blocul de vis-a-vis este mai interesant totul, mi se confesează pisica înainte de a trage un pui de somn pe umărul meu. Nu ştiu ce i se pare ei interesant, poate faptul că la blocul de vis-a-vis mai sunt doua mîţe, una la etajul doi şi una la trei şi mai ies din cînd în cînd în balcon.- Ai uitat cîinii, unii sunt mari ca niste urşi, eu de fapt chiar am crezut că este urs unul, mormăi prin somn şi apoi începu să sforăie fără jenă. Şi este o ea, nu un el....în sfîrşit. Plouă şi nu prea sunt insecte, asta e ceva plictisitor, dar vezi, stropii nu sunt puţini. Am numărat 2 bilioane 3 sute.E cam grăsună pisica şi mă apasa pe umar. O dau jos şi se cocoaţă pe televizor. În timp ce - şi aranjează blana îmi zice: ai observat umbrelele? Eu: Nu prea. Ea: Doamnele nu au umbrele ca niste castronaşe de supă, cum le tot vezi tu prin picturile asiatice, ci au umbrelele ca niste platouri. Asta face ca totul să pară plat de fapt. Azi am văzut domni care nu au deloc umbrelă, consideră că e sportiv. Copiii aleargă de-a binelea prin ploaie. Eu, dacă aş fi om, aş avea o umbrelă din frunze de palmier.

Ce putea să-mi spună ea.... totuşi am înţeles ceva. 

Lămpiţa cu gaz

Început de iarnă polară. Întuneric. Frederic vine lîngă mine şi îmi spune:

- E ca şi cum ai merge printr-un tunel, nimic neobişnuit la prima vedere.  Orice obiect luminos se vede imediat. Uită-te bine la mine, mă vezi?

Mă uit la el, acelaşi Frederic.

- Uită-te mai bine.

Mă uit. Ochii cenuşii, obrajii roşii, fruntea înaltă.

- Ştii ce înseamnă asta? Oricît ar fi de întuneric, tot mai este undeva o lămpiţă cu gaz.

Merg în urma lui.

bonjour

Păunul din parc.

Lupuşor

Vîjj, vine vîntul prin cîmpul cu maci

Culcă iarba la pămînt, smulge florile, zburleşte penele

Atunci este timpul pentru blana de iarnă, pentru ochiul de noapte

Cînd trece bidiviul, cu coama aramie

Şi alb iepurele de vis

Întoarce capul spre locul de unde vine fumul, ascute urechea,

Din zare

Un lup mai mare vine să te înveţe un dans.

Anzii Cordilieri

Traversăm Anzii Cordilieri, îmi spune căpitanul, trebuie să mergem cu trenul. Stăm amîndoi în gara unei cunoscute capitale, eu pe o bancă, el în picioare cu bagajele.Trece un  mecanic prin faţa noastră, negru de fum şi supărat. E amuzant.

Trenul vine cu zgomot, urcăm. Eu mă aşez lîngă căpitan, dar el îmi spune să merg la fereastră, citeva locuri mai în stînga. Compartimentul e aproape gol. Intrăm într-un tunel la puţin timp după plecarea din gară. Întuneric. Compartimentul se aglomerează brusc şi în întuneric se aud voci care dispar încet odată cu ieşirea la lumină. Cînd ziua ţîşneşte suntem din nou doar noi. În faţa noastră se întind munţii albi şi înaintăm spre ei ca un vapor care taie valurile verzi. 

-          Am fost atacaţi, îmi spune, vaporul din port a fost atacat de piraţi.  Acum e bine, ne aşteaptă în Elveţia.  Îmi întinde nişte reviste. Uite, mergem la ursul de aur.

-          Dar nu e în Berlin?

-          Acolo e o sosie a lui, destul de reuşită de altfel, dar adevăratul urs de aur e în Elveţia. Acolo e şi peştişorul de aur. Urs-peştişor....înţelegi?

-          Şi vulpea?

-          Vulpea călătoreşte incognito prin Europa. Dacă o să avem răgaz, ne vedem şi cu ea, îmi e prietenă. Acum  caută nişte staţiuni bune, maseori profesionişti, să ştii că e sensibilă la tot ce e din blană sau puf. Vezi ce faci cu vecina ta de banchetă.

În stînga mea stătea o uriaşă pasăre pufoasă ca o pisică persană, doar că avea guler de dantelă.

-          Deschide fereastra, zise căpitanul, trebuie să o lăsăm să zboare, produce alergii dacă stă închisă aici.

- Pasărea - pisică ieşi pe geam şi dispăru în Anzii Cordilieri care se acoperiră pe loc cu păduri.

Cosmina Interbelică

Plecasem de acasă pe catalige şi mă miram

De frunzişul unduios al salcîmilor şi de bradul bătrîn, bun de pus pe foc

înconjurat de păuni

Cînd o maşină a timpului a poposit lîngă marea de gelatină a amiezii

Interbelică ai venit, Sale Rosa

Perfect tăiat bretonul tau, rotund gulerul de caşmir

Rotund ca pămîntul din zare

Cu violete şi cereale

Păşeam cu grijă în urma ta să nu-ţi trezesc omul

Pe care îl purtai în braţe ca pe o jucărie de pluş.

Mylady

Dimineaţă insinuantă ca o mahmureală

Optimist trilul zorilor gîlgîie lîngă fereastră

Sforăitoare trece tinereţea ca un tambur major aburi îi ies din nări, clinchet pe stradă

Somn liniştit cu vise de capă şi spadă doarme iubita lui Athos

Mylady

Ce-i mic e mare ce-i mare e mic spune bufonul şi şterge cu cotul iarba de praful din lună

Tril lîngă tril vuiet şi zgomot ziua adună.

Frumoasa fată cu coc

Cît de albastru e cerul de mai

Şi frunzele întunecate ale merilor

în josul rîului este o casă cu pridvor

e dimineaţă

şi frumoasa fată cu coc priveşte melancolică o urmă de ceaţă

sorbită de lumină ca o mînă poposind pe hermină

Ţipă în crîngul cu plopi un cintezoi

dincolo de noi Domnul citeşte

penele îngerilor scrijelesc cerul

fruntea ei e înaltă, ochii ei sunt adînci

rotund e safirul ce-l ţine în mînă.

Scrisoare către Robinson

Domnule Robinson,

abia coborît din copac sunt de aceea mă impresionează încă tot ce aduce a liană, a pasăre sau a banană

Limba cu care îmi vorbeşti o înteleg doar cînd picură din umbrar sirop de arţar

În rest orbecăi după sensuri ca un cal singur printre armatele gata de mat

Ieri în loc să merg după cremene am mers după pieptene

În loc să fac un arcan am cusut un volan

Am stat în frig două nopţi şi o zi din pricini de păpădii

Ia-mă de mînă în zi cu furtună şi-mi zi

Că după vineri mai este o zi.

Rusia

 De cîteva ori am trecut pe lîngă Rusia, dar nu am oprit pînă acum. O fustă verde de catifea grea, obraji rumeni, paşi cadenţaţi pe trotuare.... mîini mari şi deloc uşoare, aşa vedeam altădată Rusia.

Căpitanul meu trece pe lîngă mine şi îşi  întoarce privirea. În urma  lui e mai frig, în jurul meu e mai frig. Suntem în Rusia.  Caut o sticlă de vodkă.

Pe vapor sosesc doi hamali cu cufere mari, deschid unul din cufere. În el sunt smaralde. Multe, rotunde, colţuroase, plate. Au o lumină mată şi intunecată ca de apă în pragul dimineţii.

- La ce folosesc? îl intreb pe Căpitan?

- În comunicaţii, îmi răspunde punînd la ureche unul. Apoi mi-l întinde,

În el se aude un ocean, foşnetul vîntului, a unui lan de grîu şi picături de apă curgînd încet, un tril, iarba crescînd, două gîze iubindu-se.