Marifoca

☯

       Marifoca îşi aminteşte cu destulă precizie ce îi spunea mama ei, ori de cîte ori Marifoca pleca la joacă:

- nu uita fularul albastru şi ai grijă cum  traversezi.
Aşa că în această dimineaţă, în timp ce intra în camera ei din iglu spuse în gînd:

- nu uita fularul albastru. Se duse la dulap şi scoase fularul împăturit cu grijă, îi netezi franjurii, aprinse becul şi în timp ce-l aşeza la gît, se privi în oglindă.

Îmi vine bine fularul albastru. În lumina asta de neon se văd apele albastre ale pielii mele. În zăpada de afară este în contrast, iar uneori se asortează şi cu ochii. Celelalte foci vin mereu şi-l ating, iar una din ele, Sonia, mi l-a cerut pentru deschiderea anului polar universitar.

Stinse becul şi ieşi. Bătea un vînt rece care aducea mirosuri necunoscute, de pămînt umed. De pămînt?! Marifoca se întrebă cu uimire: cum  de ştiu acest cuvînt? Pămînt? 
Cerul se acoperise cu păsări, păsări negre, care contrastau izbitor cu albul zăpezii. Multe, multe, se roteau în vîrtejuri, se aşezau pe cîte un sloi stîncos şi apoi se înălţau ţipînd.

Păşind pe cărarea cunoscută numai de ea, Marifoca se depărtă de iglu spre debarcader.