şah mat cu pionul

Le Dîner de cons (The Dinner of Idiots), în regia lui Francis Veber, 1998. Adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume. În scena de pe You Tube, cei patru amfitrioni ai unei cine special (alta pentru fiecare): François Pignon( Jacques Villeret), Pierre Brochant (Thierry Lhermitte ), Juste Leblanc (Francis Huster) şi Lucien Cheval (Daniel Prévost).
Povestea: un grup de prieteni, bărbaţi importanţi, cu educaţie şi bani, se distrează săptămînal invitînd fiecare la cină cîte un aşa-zis “gogoman” (idiot, tăntălău, prostănac etc.). Fără ca musafirii să bănuiască, are loc un concurs jurizat tainic de gazde, cu tema: cine face mai multe gafe, adică se dovedeşte mai gogoman decît toţi. Titlul de campion este dificil de obţinut, competiţia e strînsă şi orgoliul gazdelor se identifică cu onoarea. Dincolo de slujbele şi vieţile de familie, prietenii îşi consumă mare parte a timpului, banilor şi energiei căutînd “gogomanul”. Bineînţeles, premisa de la care pleacă toţi este
“Nici unul dintre noi nu este astfel! ”
Iniţial, profilul gogomanului este: bărbat, trecut de prima tinereţe, colecţionar sau pasionat de activităţi aparent fără sens, ocupînd slujbe mai curînd birocratice, uneori pensionar. Ulterior, sfera se lărgeşte şi în ea intră scriitori, editori, liber profesionişti, inspectori fiscali...şi ar putea fi oricine. Puţin atent la cei din jur, fixat pe propriile pasiuni, cu o permanentă dispoziţie ludică, o doză de neseriozitate în relaţiile cu femeile, legile, rivalii, gogomanul nu receptează din mediul înconjurător decît o parte din indicii.

Însă gogomănia nu este un atribut definitiv, ci se dobîndeşte şi se poate pierde. De pildă, semne că individul pe care îl credeai gogoman este pe cale să îşi piardă această calitate sunt:

1. apare cineva mai gogoman decît el şi sesizează acest lucru
2. suspectează că il crezi gogoman
3. mai există şi altul, alţii care au aceleaşi probleme pe care le are şi el...
4. conştientizeaza că te foloseşti de gogomănia lui în scopuri josnice

Cînd în joc e miza regina, mutările pionului nu salvează personajele principale, ci dimpotrivă. Gogomanul, din dorinţa de a sacrifica pionul pentru a se proteja pe sine, pierde regina.
Este o comedie în care competiţia între bărbaţi ( pesonajele feminine în film sunt doar schiţate, oarecum liniare) are ca mesaj subliminal: un bărbat adevărat nu este gogoman! Să fugim de gogomănie ca dracul de tămîie! Să fim mereu pe fază, la trucurile pe care ni le pot coace ceilalţi, aşa procedează un ne-gogman !
Numai că uneori ea, gogomănia, ne vine acasă la cină şi ne este cea mai limpede oglindă.
Finalul este moralizator, aşa, ca articolele mele. Nu pot să spun că acest lucru m-a încîntat... Dincolo de conştientizarea dispoziţiei spre gogomănii, care salvează personajele din ridicol, mai rămîne avertismentul că ne paşte oricînd datul în gropi.

Demnitatea în sistem

Loading
Constat cum adesea este parafrazat cronicarul: bietul om e sub sistem şi îşi vede demitatea dependentă de el. M-am gîndit să scriu concluziile personale ale ultimelor evenimente din prezentul meu, făcînd o comparaţie între cele două sisteme care mă ţin captivă: sistemul de stat şi cel privat.
Eu văd o diferenţă şi ea nu are legatură în aceste rînduri cu tipul de proprietate dominantă, ci cu felul în care este înţeleasă contribuţia demnităţii omului la propăşirea sistemului. În sistemul de stat auzi adesea: din pricina sistemului nu putem progresa, nu suntem creativi şi cu iniţiative, ţinem cu dinţii de birouaşul unde ne-am cuibărit, aici e demnitatea noastră. Pe de altă parte, cei din privat spun: şi noi ne dorim demnitate, de aceea ne permitem să fim agresivi şi alunecoşi. De-adevăratelea, ne simţim fragili în demnitatea noastră, dar asta este deocamdată calea prin care o putem obţine.
„ Sistemul este o construcţie în care fiecare individ e vital pentru sistem” spune ministrul/acţionarul principal din cînd în cînd despre oamenii săi, în anumite momente festive...şi atunci toţi, indiferent de tipul de sistem simt că le-a fost redată demnitatea. Numai că aceste momente trec repede.
„Care este rolul individului în sistemul de stat...se întreabă cîteodată angajatul cu sentiment acut al ratării, care îl prinde o dată la 10 ani de cînd lucrează în acelaşi loc, (iar cu intrarea într-una din „cele 64 dimensiuni ale timpului”, din ce în ce mai des)....”? Să conserve o ordine a sistemului? Aceasta ordine înseamnă că fiecăruia i se trasează nişte sarcini şi nu contează foarte tare rezultatele la care ajunge, ci mai curînd faptul că este ocupat.
Eşti ocupat în sistem dacă desfăşori o activitate care îţi justifică banii pe care sistemul îi consumă cu tine. Activitatea este egală cu eficienţa. De aceea, la stat, prima regulă pe care trebuie să o înveţi este că în faţa şefului nu stai degeaba, ci stai făcînd o activitate fără rezultat. La rîndul său, seful trebuie să aibă activitate şi să o dovedească atunci cînd vin în control ierarhicii. Dar bineînţeles, ea este de altă natură. Pentru că şi locul natural al şefului este altul...Ea are un rezultat, lipsa de rezultate la nivelul subalternilor.
În sistemul privat este important rezultatul. Calea pe care ai ajuns la el te priveşte, uneori sistemul se oboseşte să îţi dea cîte o reţetă care a funcţionat prin America, Anglia sau aiurea, unde cică este tradiţie. Important este aici să ai grijă cum socoteşti şi cum eşti văzut, adică să veghezi la imaginea sistemului. Rezultatele nu trebuie să se obţină pe un deficit de imagine, care să afecteze viitoarele rezultate.
Şi acum, să revenim la demnitate. La stat eşti competent dacă ai activitate, nu rezultate. Rezultatele sunt o chestiune care deranjează sistemul şi indivizii din el. Rezultatele determină competiţie şi invidie, „ ca la ăilalţi” în plus, cer evaluări diferenţiate...şi lucrul ăsta este complicat. Aşa că mai bine stai în banca ta şi te faci că ai treabă. Ştii că demnitatea ta este dependentă doar de locul în sistem. Cu timpul, ea devine din ce în ce mai evidentă pentru că statul îţi permite o avansare pe principiul creşterii în timp a numărului de activităţi desfăşurate, ( de evenimente petrecute, cum e, mai nou, în sistemul de unde provin eu...), deci a energiei consumate. Cu cît ai înaintat mai mult în vîrstă, cu atît sistemul te-a golit mai tare de energie, deci eşti mai uşor şi poţi urca, spune Aristotel, „către locul (tău ) natural, aşa cum cele uşoare tind către cele uşoare, iar cele grele către cele grele....”
Urcuşul în ierarhie îţi aduce mai puţină activitate şi mai uşoară.....Însă nu trebuie să uiţi că scopul tău principal este să împiedici pe oricine are chef de alte chestii decît activitate de dragul activităţii, de pildă, rezultate, să se ţină de prostii dintr-astea ...
La privat, demnitatea ta depinde de rezultate. Rezultatele sunt însă fluctuante, ele acuşi te ridică pe nivelul 2, acuşi te aduc în pragul falimentului personal. De aceea, demnitatea ta este uşor labilă. Cînd zici că ai dobîndit-o, uite că ai pierdut-o. Şi ajungi să nu îţi mai pese foarte tare dacă o mai ai sau nu...
De aceea, în sistemul privat, ai nevoie de tot mai dese update-uri... Nevoia de demnitate este cea care ţi-o cere.
Este totuşi confortabil să simţi că locul tău natural este unul în care demnitatea îţi este conservată mai mult timp...Dar pentru asta trebuie să intri în alt tip de sistem... de peste vreme...

olandeză

Ora de noapte bate prin coborîrea storului

dar am văzut într-un film sau am visat,
cum
În Olanda
nu sunt perdele la geamuri
În ţinută de seară, domnul
oferă doamnei farfuria cu fragi

cum o să le culeagă, mă întreb,
cu mîna sau lingura, cu gura...

Doamna deschide ochii
şi mişcă pleoapele sau buzele, nu mai ştiu...
apoi ia betişoarele chinezeşti şi prinde o boabă
cu gestul unui samurai
înainte de sepuku,
mereu uimit, domnul priveşte farfuria mai uşoară

Pe perete se ridică uriaşă umbra rochiei de seară

Urătură de primăvară: Să ai o babă veselă!

Pe cînd primăvara înlocuia în oraşul meu lumina “palidă” (cum ar zice Regele) cu alta în culori, noi repetam cu lehamite la “Baba Dochia”. Eu treceam printr-o lipsă totală de fantezie, iar artiştilor le ardea de orice, numai nu de repetiţii. Noroc de noua sală de fitness, unde am considerat toţi că trebuie să exersăm cîte ceva din diverse motive (vedeţi la Radu, care a fost chiar Baba ). Aşa că Dochia, Ielele, Ileana şi Dragobete, Velerim, cei doi Mărţişori şi lunile anului s-au dat în spectacol ( baba şi-a ridicat chiar poalele-n cap, aşa stană cum era) şi i-au facut pe invitaţii din cele 3 ţări străine să nu zică despre primăvara noastră că este cea mai urîtă din lume. Deşi n-au înţeles aproape nici un cuvînt, ne-au zîmbit prietenos toată săptămîna babelor. La plecare, şi-au cumpărat mărţişoare, care( aşa au înţeles ei) aduc noroc în dragoste şi te scapă de urît...

Iar eu, cu încă o primăvară “în buchetul vieţii” mă simt mai aproape de babă.

basm de spus primăvara

Primul efect al culturii portugheze asupra mea a fost dat de un basm. În care primăvara era soluţia amăgitoare a vieţii.
J.L. Gonçalves, "Querido Pai"
Un rege îşi trimite soldaţii să cucerească toate ţinuturile care se văd în faţa ochilor. Din cucerire în cucerire, aceştia ajung într-o ţară a albului nesfîrşit de iarnă. Prinţesa din acel ţinut este foarte frumoasă şi soldaţii îi duc regelui vestea. Regele o ia de soţie şi o duce în ţara sa, iar ţinuturile ei sunt lăsate libere. Cînd prinţesa ajunge în noul şi bogatul imperiu o copleşeşte dorul de zăpadă şi se stinge încet, încet. Regele, care îşi iubeşte soţia, se perpeleşte zi şi noapte cum s-o facă fericită. Se hotărăşte într-un tîrziu, cînd tînăra soţie e mai mult moartă decît vie, să-i planteze în faţa ferestrei o livadă imensă de migdali. Dimineaţa, regina deschide fereastra şi cît vede cu ochii este întinderea albă a florilor ...şi crede că a nins... Povestea spune că îi mai trece dorul de ţara ei ...cîteva săptămîni pe an.

Hău de mărţişor

Zilnic merg la liceu ca la serviciu sau la serviciu ca la liceu... Drumul pînă acolo este înconjurat de gropi. Se construieşte mult, este un oraş care şi-a propus să fie de jur împrejur, precum şi de jos în sus - nou. Unele gropi sunt imense, cum este cea pentru parcarea subterană a Mall-ului. Altele sunt minuscule, ca în incinta blocului meu( unde în primăvara trecută o mîţă şi-a ascuns puii o lună. Cred că noii pui vor sta tot acolo, altfel nu mai are sens groapa...).
Bineînţeles, aceste îmbunătăţiri ale oraşului vor să mă bucure, voi fi mai implicată în procesul de vînzare-cumpărare, care este sufletul progresului, care este sufletul comfortului, care este sufletul tihnei, care este sufletul?.... Si nu mă voi mai simţi ca o pensionară care urăşte comunismul…cînd am să merg în Mall? Cu gînduri aşa…devitalizante… Uite, deja a fost 1 martie. Azi mi-am permis să văd zidurile casei Sofian în acea culoare sepia a amintirilor. Nu ştiu cum de am putut, nu îmi iese mereu. În plus, am mai numărat cîteva stele, lucru pe care, din pricina dorinţei nebune de tihnă şi mai ales bucurie, nu l-am mai reuşit de un an…Şi eu care credeam că stelele se împuţinează cu fiecare zi! Nu e adevărat. Aşa îmi explicam uneori de ce oamenii, odată cu trecerea timpului, se uită mai mult în jos decît în sus. În rest, e primăvară.

întrebare?

Cu cîte o întrebare
el şi ea ne asteaptă
Zilnic şi Singuri.
Venim cu
doruri acasă
aşa cum în copilărie ne aducea cercul
mai repede decît chemarea tatălui
zilnic paşii mei taie firele ierbii
ai tăi firele inimii
astfel văd limpede
un chip numai al meu
partea dreaptă îi e mai frumoasă decît stînga
Şi dacă nu este bine ce-am să-i spun
Şi nici drept
Nici prea nici cît
Nici
?

voturi artistice.

Cînd e vorba de făcut conturi, scot din mine rezistenţa, pacea şi cadenţa. Într-un final am reuşit. Am votat pentru Roblogfest2008. Am văzut o listă lungă care cred că avea în ea bloguri speciale, am să le vizitez curînd...cum mai scap de milioanele de obligaţii. Anul acesta am votat invitaţii mei pe blog.
Cel mai bun blog personal- mutuo fulcimur. Pentru că Radu îmi este prieten şi coleg, pentru că este un prof. care ar putea să ţină locul oricui în mod profesionist. Pentru că este poet, actor şi cîntă. Iar mie îmi plac artiştii.
Cel mai bun blog nou- Stelian Mihai Grădinariu. Pentru că m-a încurajat să scriu, comentează cu miez şi provocator, poate ţine locul oricărui elev, pentru că este şi el un pui de artist, ocazional poet şi actor.
Cel mai bine scris blog- oleacăderăgaz, Gînditor Privat, pentru că scrie poezie foarte frumoasă, pentru că este un spirit universal, joacă teatru de-adevăratelea, deci şi el este artist, şi, în plus!!
Cel mai bun blog de divertisment, filonous, pentru că Tibi scrie cu umor şi ar fi fost un pictor bun. Şi, în plus, pentru că am copilărit împreună.
Cel mai bun blog despre muzică- muzicăşimuzicieni, pentru că este al unei tinere doamne frumoasă şi pasionată de artă şi în plus, şi ea o artistă, Corinne.
Cel mai bun blog sportiv- fcbotosanionline, pentru că, deşi nu sunt microbistă consecventă, am o mulţime de prieteni care sunt. Din Botoşani. Iar unii dintre ei au cochetat cu teatrul. De pildă, Newton.
Cel mai bun blog- eye-contact, pentru că are fotografii foarte frumoase.
Cel mai bun blog colectiv- citatepedia, pentru că imi pare o idee grozavă să esenţializezi în proverbe cultura lumii. Pe blog.
Din păcate acestea au fost secţiunile la care am putut vota. Pentru că mai am musafiri dragi pe blog, m-am hotărît să mai inventez eu cîteva secţiuni:
Cel mai bun blog muză- Anielle, pentru că îmi place tot ce scrie, optimismul ei …din scris şi pentru că o bănuiesc şi pe ea un pic artistă.
Cel mai bun blog educativ- Ciprians, pentru rezolvările pe care le dă dilemelor morale.
Cel mai bun blog problematic- Dida, pentru subiectele tratate incisiv.
Cel mai bun blog în aşteptare. Aici aş avea două nominalizări, Ocălătoare şi Liviu. Pentru că scriu bine şi au talent muzical(ea) şi dramatic(el).
După cum vedeţi, reperele mele sunt estetice şi afective. Sper spiritele riguroase de pe blog să nu le considere neserioase, pentru mine sunt cele mai importante.

februarie

Din albumul "Elemential" al Lorenei Mckennit, "Carrighfergus", melodia mea de descîntec pentru trecerile dintre anotimpuri.

toporaşi

Bătrîna cu rochia vaporoasă
vinde toporaşi
În pămîntiile mîini e
floarea violetă - ţine!
cît de suavă! - ţine!
dacă îşi mută la mine în suflet
floarea
cu amintirile ei...
Bătrîna cochetă zîmbeşte
fantomei violete
- Ţine!

în umbre chinezeşti

În mirajul ultimei poveşti a lui Radu, scurte meditaţii din folclorul chinez:
• Cînd vezi un om bun gîndeşte-te să-l întreci, cînd vezi un om rău, cercetează-ţi inima.
• Efortul de a gîndi seamănă cu săparea unui puţ; acesta dă la început apă tulbure, apoi ea se limpezeşte încetul cu încetul.
• În spatele unui om priceput se află întotdeauna alt om priceput.
• A te hrăni cu puţin orez, a bea apă, a-ţi sprijini capul pe braţul îndoit, înseamnă adevărata stare de mulţumire.
• A reuşi să-ţi stăpîneşti un moment de mînie înseamnă a-ţi scuti un secol de remuşcări.
• Dacă trei oameni sunt o inimă, pămîntul galben se preface în aur, dacă trei oameni sunt trei idei, chiar aurul se transformă în praf.
• A bea o mie de pahare de vin cu un prieten e puţin lucru; a spune o jumătate de cuvînt celor care nu-ţi împărtăşesc ideile, este deja prea mult.
• Cu cît sunt mai multe legi, cu atît sunt şi hoţi mai mulţi.
• Omul care nu ştie să surîdă să nu-şi deschidă prăvălie.
Mai multe, aici.

De la Stelian Mihai Gradinariu leapşă: Cînd ai plîns ultima oară?
Plîngeam pe vremuri destul de rar, o dată la un an şi atunci trebuia să se întîmple ceva foarte grav, de pildă, să moară personajul principal în plină glorie şi tinereţe sau să simt pe pielea mea umilirea şi trădarea dinspre cei dragi şi apropiaţi. Deci, din motive manelistice plîngeam ...Cu trecerea timpului şi şubrezirea sistemului, acest lucru se întîmplă mai des, o dată la cîteva săptămîni. Şi de fiecare dată are legătură cu un soi de disperare pentru care mă învinovăţesc, pentru că ştiu că e nefirească.
Se trimite leapşa lăcrimoasă lui Ştef şi Aniellei, dacă vor.

de la radu şi sagy

Pîna la urmă tot trebuie să înfrunt realitatea crudă. Atîtea celebrităţi care mi-au furat cîte ceva, un ochi, o ureche, părul..! Şi trebuie să trăiesc cu lipsurile astea, care sunt ale mele, zilnic... E o poză din vară, în care mai semăn şi cu femei, cu unele tinere şi frumoase, nu doar cu bărbaţi de peste 60 de ani, ca în cea mai recentă fotografie. Nu mă îndur să o postez, că e primul printre ei fostul papă...

http://www.myheritage.com/collage

Leap Şă

Radu mi-a trimis o leapşă dificilă “Cele mai bune voci din industria muzicală românească”. Am ales 7 dintre cele care-mi plac după un criteriu care e personal...asocierea cu Li Tai Pe, unul din poeţii mei preferaţi. Pentru că românii cîntă...
La o ceaşcă de vin
"Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin!

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri!
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri!

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti!

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini!
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit!
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar!
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar...

Te sfătuiesc, ascultă:
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea!

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni!"

1. Ileana Sărăroiu- Inimă de dor nu ştii
2. Ioana Radu- I-auzi valea cum mai sună
3. Fărămiţă Lambru- La crama din Drăgăşani
4. Anda Călugăreanu- Ninsoarea cea rară
5. Nicu Alifantis- Umbra
6. Tudor Gheorghe- Mi-aduc aminte şi plîng
7. Zavaidoc- De cînd ne-a aflat mulţimea
Numerotarea nu este o ierarhizare. Mai cu seama din partea mea. I-aş mai trece aici pe cîţiva puşti cu voci extraordinare: Claudia, Bianca şi Sebastian pe care, sper, industria muzicală românească să-i considere cît mai repede...o investiţie profitabilă. Nu mai am cui trimite leapşa, aşa că...oricine vrea, poate să fredoneze la cote maxime...

Simple înflăcărări

Ce se poate face din dragoste pentru Soare:
1. se fură focul de la zei
2. se inventează aripi
3. se construiesc morminte imense pentru oameni singuri
4. se neagă tot ce spun înţelepţii. Atunci universul devine “un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”.
5. sau... se poate da foc la casă, apoi de dimineaţă pînă seara i se dedică soarelui tot ce are omul mai bun, imaginaţia şi emoţiile. Iar dacă aceste lucruri s-au petrecut demult...înseamnă că au legătură şi cu noi, de azi... La acestea m-am gîndit ieri, cînd am fost la Muzeul de istorie din oraş.
În afară de imaginile unor vase pictate din carţile de istorie antică, din care reţinusem motivul spiralei şi faptul că erau foarte vechi, nu ştiam altceva despre Cucuteni. Am aflat o poveste care pune la bătaie ciudăţenii măcar cît Triunghiul Bermudelor, scrierile presocraticilor sau ultima noastră revoluţie.
Acum 200 de ani se găsesc aici în Moldova, lîngă Iaşi, primele vase, vechi de peste 5000 de ani. Altele la fel, pe un teritoriu din jumătatea de nord a României, prin Basarabia spre Ucraina. Mii de locuinţe organizate într-un fel de oraşe (acţiunea se petrece în neolitic, cînd tribul era maxima structură socială). Se constată ca aceste vase seamănă cu unele descoperite în China, dar fabricate cu 1000 de ani mai tîrziu.
Nu există cimitire şi nici indicii ale unor ritualuri de înmormîntare, deci nu se ştie ce făceau acei oameni cu morţii lor.
Pereţii locuinţelor, făcute din lemn şi chirpici, erau arşi la temperaturi foarte mari, aproape 1000 de grade, ceea ce îi făcea să capete consistenţa cărămizii. Nu se ştie tehnica arderii pereţilor. La un moment dat, acum cîţiva ani s-a făcut un experiment ( care a plecat de la presupoziţia că, după ce se construia casa, i se dădea foc, imaginea este aici) şi s-a recreat şi incendiat o casă de acest tip, dar au ars şi bîrnele de lemn care o susţineau. Cucutenienii ardeau pereţii caselor şi îi făceau foarte solizi, dar bîrnele rămîneau intacte.
O altă ciudăţenie a acestei culturi este dispariţia ei bruscă. Cu vreo 800 de ani înainte de primele semne ale epocii bronzului i se stinge orice urmă. Specialiştii au presupus că s-a sfîrşit în marele potop de care vorbeşte Biblia şi nu numai, sau că un incendiu de proporţii ar fi ras totul în cale, sau că...asta mi s-a părut mie cea mai interesantă...acestor oameni le-a dispărut elanul vital, au obosit brusc şi s-au lăsat asimilaţi de triburi inferioare cultural, au renunţat la originalitatea lor şi nu le-a mai păsat. Aproximativ 400.000 de oameni s-au stins violent sau lent fără să mai lase nimic după ei. Nimic nou.
Apoi ceramica...arsă în cuptoare cu temperaturi reglabile, ceramica are aproape fineţea porţelanului. Istoriografii spun că sunt uimiţi de numărul imens de vase descoperite în fiecare locuinţă. Vase fără utilitate casnică, cele mai multe şi cele mai frumoase (pentru că vasele pentru depozitat alimente nu erau pictate, iar cele pictate n-au fost niciodată folosite în acest sens ). Motivele sunt spirala, linii paralele, curbe, ovaluri, dar ele sunt combinate în maniere foarte originale. Pare că aceşti oameni stăteau de dimineaţa pînă seara şi pictau ceramica.
Din toate vasele pe care le-am văzut mi s-au lipit privirile pe unul, căruia i se spune „vaza-binoclu”. În spaţiul dintre cele două vase sunt două inimi, una aşa cum o arată anatomia şi una aşa cum ne reprezentăm noi iubirea. Dar ca sa le vezi trebuie să priveşti vasul invers. O cultură obsedată de simetrie şi mişcare.



Cum se mai poate face filosofie, care e tot din dragoste pentru soare? Se desenează cu o pensulă subţire spaţiul dintre cer şi pămînt. De la naştere pînă la moarte şi... înapoi. Cu delicateţe, în culori de alb, negru şi roşu.

de tras cu ochiul la vecinii vecinilor

Din colecţiile folclorice ale altor popoare (georgian), care au avut legătură, ca şi noi, mai mereu cu Marea Neagră şi cu ruşii...frumoase căciuli, pălării şi oameni, pe o muzică la fel.

plouă cum se nimereşte

Mi-era dor de o leapşă. Multe probleme "importante" mi-au înghesuit orele azi. Dar acum s-au dus pe apa sîmbetii... Pe birou am mai multe cărţi plictisitoare pentru o leapşă, dar am şi Fraţii Grimm. Am scăpat aseară de citit a suta oară "Klaus cel mic şi Klaus cel mare", cea mai lungă poveste de Andersen, în care povestitorul adoarme inevitabil înainte de final...şi am trecut la Fraţii Grimm.
Leapşa de la Anielle spune:
Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseşte a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.
5. Nu îndrăzni sa scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Dă leapşa mai departe la alţi 6 prieteni
La pagina 123 e chiar începutul unei poveşti, "Nătîngii", iar următoarele 4 propoziţii după a cincea sunt:
"-Că doar ştii că ai căzut în cap cînd erai de-o şchioapă şi-ncă şi acu ţi-o mai ia mintea razna din pricina asta; da bagă de seamă ce-ţi spun, că dacă faci vreo prostie, uite, cu toiagul ăsta de-l ţin în mînă, îţi trag un toc de bătaie de-o să-ţi aduci aminte de ea cîte zile oi avea; şi-o să am grijă să te altoiesc aşa de bine, de să nu se ducă vineţeala un an!
Şi zicînd acestea, omul plecă la treburile sale. A doua zi dimineaţă, femeia se pomeni în ogradă cu negustorul de vite, dar nu fu nevoie să se tocmească prea mult cu el, că omul cum auzi preţul, se învoi numaidecît.
-Mă învoiesc bucuros să le iau, îi zise el femeii, că, drept să-ţi spun, îmi pare că preţul e bun pentru aşa frumuseţe de vaci."
Ce text! Ţăranului parcă i s-au înnecat toate corabiile... Apropo de înnecat. Ştiţi cum se conjugă la noi verbul "a ploua"? Eu am aflat azi.
eu ploi
tu ploi
el, ea plouă
noi plouăm
voi plouaţi
ei, ele plouă
Aici, unde a ajuns leapşa plouă şi parcă e mereu ora 16. Dar la voi? Sper că nu...plouaţi..? Mai bine conjugam verbul "a ninge"
Se trimite leapşa mai departe: lui Tibi, lui Stelian-Mihai Grădinariu, Didei, lui Liviu (după sesiune), lui Ciprians( dacă are chef), şi oCalătoarei.

etichete colorate profesionist

Umanitatea îmi este o sumă de însuşiri dăruite zgîrcit de alţii. Prima experienţă cred că am avut-o înainte de naştere. Şi semăna cu aceasta: „Sarcina are 13 săptămîni, a spus domnul care plimba un fel de mouse pe burta mamei şi ochii pe ecran. Fătul e viu. Uitaţi, aici e inima." Fătul...
Au urmat ani îndelungaţi în care, cînd mi-era lumea mai dragă, o doamnă de la catedră îmi spunea ”Elevă”. Mă simţeam brusc deposedată de grijă, atenţie, tandreţe şi veselie.
Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la un salon de coafor. În anticameră, printre doamnele, domnişoarele şi domnii cu capetele înfăşurate în vopsele strălucitoare, fata care făcea curaţenie întreba amabil: „Vrei o cafea?” Şi zîmbea prietenos. Mi-a adus o cafea, eu mă simţeam deja un pic mai bine...şi a ieşit strigînd: „Nicol, ţi-a venit o clientă!” Ah, eram o clientă! De-aia mă simţeam aşa, încă mai purtam cu mine reziduurile de acasă....
Cînd am stat în spital şi a intrat echipa ce făcea vizita de dimineaţă, medicul a întrebat asistenta (nu pe mine, care eram conştientă şi aveam numai nişte oase fracturate, nu şi limba sau mintea): "Ei, cum s-a comportat pacienta azi- noapte?" Eram pacientă... Dacă nu mi-a vorbit direct mie, probabil că nu am făcut ceva corect, adică sigur nu am făcut din moment ce am ajuns acolo, sau poate că unui pacient nu-i vorbeşti niciodată direct cînd sunt şi alţi specialişti de faţă...că îţi ieşi din personaj, şi se strică tot efectul vizitei...
N-am avut încă această experienţă, dar ştiu un tip care a rămas fără serviciu şi mai multe luni nu a avut nici un ban numai pentru că nu putea să se audă strigat cu „Şomerul”.
Mă gîndesc cum va fi cînd voi muri şi în prima jumătate de oră încă vor vorbi despre mine spunînd „mama mea a murit” sau „soţia mea a murit”...apoi vor suna la spital să anunţe că au un cadavru.
Dar pînă atunci mai e. Toate etichetele astea sunt deranjante pentru că indică o lipsă? Întregul e ştirbit... Întregul? Care întreg? Ne macină lipsa noastră de perfecţiune. O căutăm în etichetele: angajată, cadru didactic, cetăţean...Să nu exagerez, poate că mai sunt totuşi unele profesioniste mai prietenoase cu mine şi nu-mi vin acum în minte, că este o zi mohorîtă, în care toate hainele oamenilor sunt gri...

Prin ochii lui Eminescu

Vedeţi, cum să spun... călătorim uneori spre meleaguri străine cu cîte o prejudecată legată de personalităţi sau evenimente notabile. Uneori simţim că e ultimul loc în care vom sta, alteori că e doar o vacanţă. Cînd m-am mutat pe litoral, ştiam că acolo îşi trăise ultimele decenii Ovidiu şi am perceput locul ca pe unul în care îţi consumi nostalgii, deşi dobrogenii sunt mai curînd orientaţi spre prezent şi viitor decît spre trecut...Probabil că această prejudecată cu care plecăm ne atinge într-un anumit fel zilele de după. În amintirea trecutului, lui Ovidiu edilii i-au dedicat numele unui liceu şi al unei pieţe...care este în centrul vechi al oraşului.
Cînd am ajuns în Botoşani, am avut iarăşi sentimentul acela că voi fi în vacanţă. Cu sentimentul acesta au trecut deja 10 ani şi nu cred că voi pleca prea curînd. Prejudecata mea legată de Botoşani avea legătură cu Eminescu. Mi-a plăcut oraşul pentru că, mă gîndeam eu înainte de a ajunge, dacă el ar fi vrut să moară la mare, aici sigur i-a fost dor să trăiască. O dată pe an, tot în centrul vechi, la biserica Uspenia unde a fost botezat, părintele aminteşte la liturghie de cîteva ori numele lui. Botoşănenilor nu ştiu cît de drag le este oraşul sau Eminescu, dar i-au închinat şi ei cîteva edificii.... un parc, un liceu, un bulevard, o librarie, o statuie, un teatru... Chestie de percepţie. Acum am ajuns unde vroiam la început. La percepţie, adică mai exact la vedere, la privire, la ochi. Îmi place Eminescu pentru că are o specială percepţie a ...vederii. Sunt foarte multe versuri legate de ochi, privire, uitătură, căutătură. Cîteva mi-au atras şi mie privirea, (cele mai multe le-aţi mai văzut probabil):
“Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,...”.

“De-al genei tale gingaş tremur
Atîrnă viaţa mea de veci.”

„...Ochii mari şi minunaţi
Lucesc adinc, himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric”

“Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,”

“Şi ochi ce scanteie de vii
Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii”

“Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...”

“Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,”

Transparenţi

Iubitul meu
mă vizitează oficial
în fracul ca o mantie de poet rege
Imi cîntă şi mai ales zîmbeşte
Zîmbetul său e perfect, privirea ta e caldă
Mîinile-i sunt ocupate, atît de uşoare ale tale
ca un sărut prin geamul îngheţat
Iubitul meu
adună, împarte şi mai ales
nu uita niciodată să salvezi
nopţile mele.