Frederic şi Vulpea de iarnă

Într-o dimineaţă de iarnă, prefăcută cînd în toamnă, cînd în primăvară, cu cer cînd înnorat cînd înstelat, orionat chiar, Frederic se întîlni cu Benedetto Croce. El îi expuse o chestie artistică:

- "Un pictor pictează o vulpe, pur şi simplu pentru a picta un fragment din natura animală. Nicidecum (cu sensul de ): acesta e un "simbol", fiindcă pictorul "foloseşte linii şi culori ca să exprime altceva decât linii şi culori".
- " Dumneata crezi că eu sunt o vulpe(zice animalul pictat), dar fii atent, căci greşeşti: eu nu sunt de fapt decît un cuier: în mine pictorul a vrut să etaleze tot felul de gradaţii de gri, alb, galben şi roşu".

( Benedetto Croce- Estetica - Istorie)

La pescuit

Se făcea că eram o sirenă

Ulise se dădu jos din corabie

Aşa cum te dai jos dimineaţa din

Pat şi îţi cauţi cu vîrful

Piciorului papucul.

Aşa pipăia Ulise creştetul meu de sirenă

Apoi se aşeză în mijlocul mării pe

Un scăunel, deschise o undiţă lungă

Cu mulinetă invizibilă

Şi începu să tragă din adînc sirenele una cîte una

Ele se zvîrcoleau în aer mai mult de plăcere decît de durere

Şi cădeau teatral pe puntea corabiei

Pînă cînd un marinar venea

Le punea la urechi o pereche de căşti albe

Şi le ducea într-un acvariu strălucitor.

Cum am devenit o fantezie a ta, nu fantezia aia care aduce cafea, ci una electrocasnică

Era vineri şi am început să mă simt plană

Bidimensională ca o lamă

Stăteam cu nasul în jos de obicei

Cu ironiile pe limbă ca niste boia de ardei

Dar azi nu mişcau şi nu pişcau

Ce mă plictiseau !

Atunci am început să fiu scalară

Într-o lume subţire ca un fir de liţă

Soluţia era o evadare

Pusă la cale cu multă rigoare

Siguranţa mea atîrnă de dumneata,

Domnul cu lumina.

Eseu de Ziua internationala a filosofiei

dilema carbunarului

diana carbunaru  este colega mea si este profa de biologie la 9 d, 
unde este diriginte nelu care astazi era de serviciu  si mi-a cerut numarul de telefon al lui Radu ca sa stabileasca sa faca el de la 2 si Radu de la 4, si la clasa 9 i, care este clasa vecina cu 9 g, unde este elev gabi, care stie sa facă niste jonglerii cu mingea grozave si are si talent la comedie, deci la clasa 9 i este o fata lorica, care este sensibila şi ori de cite ori citeste un text se transpune în personaje si cîteodată îi vine să plînga, eu am chemat-o la teatru, dar ea mi-a zis ca are deja o sora care este la liceul de arta ştefan luchian la sectia teatru si ca nu poate veni în oras decît daca vine şi sora ei, si sora ei nu prea vine în week-end în oras, pentru ca are des turnee în alte orase. Deci, lorica mi-a zis ieri să o ajut la desen să ii fac o schita dupa un desen al lui stefan luchian care se cheama carbunarul. Si eu am cautat desenul lui luchian ca sa ma iau dupa el si nu l-am gasit si am gasit in schimb un desen al lui stefan luchian care se cheama  lorica si l-am sunat pe Radu sa ma ajute si Radu a gasit desenul cu carbunarul. 
diana carbunaru preda si la 9b, unde invata madalina. madalina stie sa cinte la chitara si are o voce frumoasa. azi cind s-a intilnit cu mine, mi-a zimbit ca o vampiroaica.

La ultima rosa

Iarnă, tu

Te-ai născut albă ca laptele

Pentru contrastele tale copacii renunţă

Florile renunţă, fluturii renunţă

norii renunţă

ochii tăi, cîte culori amînate

oaspeţii tăi, cîte viori dezacordate

iarnă, tu,

te iubeam acum un an

şi tu mă iubeai

dar acum, te du!

Covorul persan

Am plecat. Ancora stătea înfăşurată în jurul unei stînci albe, valurile se spărgeau de ea înspumate.

Zile şi nopţi pe mare, corabia uşoară, cerul senin

Seară veştedă

uşoare  răbufniri ale vîntului, potolite repede

cobor în nacelă, este un hublou. Prin el se văd adîncurile, sunt nerăbdătoare, deşi este noapte şi aici luminile sunt doar cele ale corabiei. Privesc cu căpitanul prin gemuleţul rotund. Alge lungi, răsucite de curenţi ca desenele dintr-un covor persan. Maro, verde, negru, bej....mult albastru....

o sirenă, părul lung blond, a doua, tot blondă...duc amîndouă în palmă pahare făcute din hîrtie, seamănă cu corăbioarele şi, curios lucru, apa nu le înmoaie....Visez.

Dragul meu Robinson,

de cînd ai plecat, am plantat o viţă peste cerdac

cu struguri albi, mii de ochi ai lui Argus

mă urc pe acoperiş ca într-un plop şi răzuiesc cerul de porţelan

după steaua nordului

să o vezi, să vii din nou la mine

cît strugurii sunt copţi

am deja o vrabie

stă agăţată de lună ca o desagă de-un băţ  

cînd va creşte am să îţi trimit cu ea o scrisoare

pînă la stea mai este un pic

pînă la  insulă un strop

pe insula ta este mereu primăvară, chiar văd ploaia cum cade în noapte şi –n zi

aici se strîng frunzele uscate aşa cum strînge soarele bruma,

doar cu un zîmbet luminos

îmi lipseşte oceanul,

sarea,

briza

ssst...pe aici dă cîteodată tîrcoale nevasta lui Ovidiu,

cel cu Pontul Euxin

poetul

îţi mai scriu eu

La Prima Vez - Pina

Sora mea, sonata avea doi fii

Dimineaţă de toamnă, mă chemi

Să-ţi văd  Secunda care desparte ziua de noapte,

dintr-o  clipire a ochiului Domnului

Mîncăm mînătărci pe  marginea drumului

Şi apoi aiurăm amîndouă despre bine şi rău

Pe bărbatul cu favoriţii lungi

Nu ştiam că într-o zi îl voi găsi şi îl voi iubi

Şi el se va întorce la mine, aşa cum se întoarce viaţa dinspre moarte

ca un obraz rotund cu un zîmbet

din viitorul secol 19.

Sala unde era Miruna

Îmi amintesc,

Era o sală înaltă, ca o catedrală

Cu siluete întunecate ca nişte călugăriţe ghemuite în rugăciune

O femeie avea mîini reci de statuie

O alta degete însorite

Prin vitraliile albastre treceau pe rînd aştrii, Mercur, Luna

Un om căuta un pian, altul o chitară

Chipuri tăcute de îngeri

chipuri sfioase de muze

....ca apa pe ţărmuri scria Miruna.....

palmier

mi-au crescut pe dedesubt două ramuri

se văd dacă te uiţi bine, pe obraji

cu frunze răsfirate ca  o margaretă

m-am uitat cu atenţie, abia au răsărit ieri nu le aveam

şi pielea- ca un pămînt desţelenit, se vedea că săpaseră adînc în nisip.

apoi am căutat un loc unde să cresc, un loc paradoxal

cu soare şi un pic de umbră

sau altfel spus cu blonde şi brunete

de aici se aude oceanul, sunt bărci cu motor, două pictoriţe pe plajă

pictează

şi se bronzează

 fac şi cîte o cură cu aer sărat, trei într- una

de cînd sunt palmier am devenit pretenţioasă

şi singuratică, înfumurată

îmi place cîte o maimuţă care mă caută de banane

dar nu am încă nici un fel de fructe

din observatorul meu am aflat că

meteorologii anunţă ninsoare, mă cam derutează frigul

mă pune pe fugă în jurul meu însămi

şi am cum se spune probleme de conştiinţă

care ajung, cînd e crivăţ,

probleme de logică, nu mai ştiu sunt plantă sau pom

şi ca să schimb subiectul, ruşii zic că o să fie iarnă grea,

ceea ce e un loc comun pentru ei,

de la nemţi am aflat că prima ninsoare cade întîi în cer

apoi pe pămînt

aştept iarna asta fulgii care seamănă cu mine

mici palmieri cu tulpinile invizibile

damur

Ca păstrăvii prin ape trec orele

La maluri se opresc oile

Cîinii latră

Cîntă viorile

Iubitul meu vine

Odată cu ploile

Ca gîndul prin minte vin zorile

 Pe cîmp se usucă florile

Trec norii

Cocorii

Prin apa înaltă

Iubitul meu saltă

În taină se închide o poartă

În seara cu lună deşartă

În ora întoarsă

De linişte stoarsă

Iubitul meu aduce

Cu o piatră arsă

Pisica şi mărul

☏   Pe un gard stătea o pisică. Era roşcată şi rotofeie, avea în burtă pui. Un copil a trecut pe lîngă ea, a mîngîiat-o, s-a mirat că poate sta aşa în echilibru şi pisica a început să toarcă. Copacii, iarba, aerul, totul a devenit roşcat şi a început să toarcă. Au fost cîteva zile cu vînt puternic. Copilul a plecat.

☏  Pe masa din dormitor era un măr, un dar. Era roz cu galben pe o parte şi cu o codiţă mică. Pisica l-a văzut, l-a mirosit şi l-a rostogolit cu lăbuţa pe duşumea. O vreme l-a purtat în gură, apucat de codiţă ca pe un şoarece. Pentru că mărul era exact potrivit pentru pisică, nici prea mare şi nici prea mic, pisica s-a jucat cu el mult timp. Şi acum aud cum se rostogoleşte mărul prin cealaltă cameră.

Copenhaga

Cerul e ca o acuarelă gri. Am oprit în Copenhaga şi merg cu căpitanul spre un muzeu de artă. În faţa galeriei stau grupuri de turişti aşteptînd deschiderea. Sunt şi două bulgăroaice, o mongolă. Intrăm odată cu grupul femeilor. În stînga este o pictură care reprezintă un portret al lui Robespierre. Poartă pantofi înfloraţi, o ironie a pictorului. Mîna îi odihneşte leneşă într-un buzunar. În spatele lui, asortat încălţămintei, un castan înflorit şi în acelaşi timp desfrunzit, pe un fundal de toamnă arămie.

În dreapta lui Robespierre, un tablou al unui savant, cu un teanc de volume legate în piele şi pe masa de lucru  o lupă, o pereche de ochelari şi un telescop. Un supraefect.

În mijlocul galeriei, pe un scăunel rotund, în picioare, o femeie tînără îmbrăcată în rochie de bal pozează pentru cîţiva pictori. Rochia ei  este albastră, din mătase, are multe volane şi o talie înaltă. De dincolo de o mască aurie cu marginile negre, privesc doi ochi de aceeaşi culoare ca şi rochia. Îl caut pe căpitan să îi arăt modelul, dar nu-l văd lîngă mine. Deodată, femeia care pozează îmi zîmbeşte. Îi zîmbesc şi eu pentru că îmi este familiar zîmbetul. Îmi vine să mă tot învîrt în jurul ei, atrasă ba de rochie, ba de ochii femeii, dar pictorii de pe margine sunt nemulţumiţi, aşa că mă îndepărtez. La ieşirea din galerie, un tablou uriaş,Sfîntul Sebastian cu Iisus copil în braţe. Sfîntul e frumos şi transparent din pricina tinereţii.

Ajung singură acasă. Îmi amintesc zîmbetul femeii în rochie albastră. Era zîmbetul căpitanului.

Plecăm din nou pe mare.

Păstorul din Copenhaga tundea oile cerului

Prin lîna pufosă, mîinile negreselor ţeseau aripi de vulturi.

Cele 100 de concubine ale împăratului

Pe baloţii mari şi pufoşi de lînă stătea sfetnicul împăratului scrutînd orizontul. Din depărtare, cu doar douăzeci de ani în urmă, împăratul venise cu o mică escortă şi, ridicînd în aer arătătorul arătase vîrful unui bambus pînă la care trebuia să se înalţe palatul. Acolo avea să locuiască prima din cele 100 de concubine ale sale.

Acum cele 100 de concubine, care la început coseau în gherghefuri mici păsări colorate şi liane  lucrau tapiserii cît peretele. Împăratul era disperat. Stătea în faţa paharului cu sake şi vorbea doar cu sine. Într-o zi îi crescu în vîrful capului un coc mic, răsucit, iar perciunii îi coborîră ca la evrei. Ochii aveau gene lungi şi negre şi gura se rotunjea delicat cu zîmbetul celei de-a 36 -a gheişe. Se apropie de oglindă şi o sărută. Apoi fugi ca vîntul care se luptă cu umbrelele deschise. Afară ploua ca din ochii celor 100 de concubine.

Venus

Arid, arid…aşa este ţinutul acesta prin care mergem de cîtva timp. Cocostîrci de deşert, lungiţi pe picioroange ciugulesc din drumul soarelui pe boltă. Plictiseală de consistenţa norilor pe cerul nopţii...ierburi pitice cu frunze pline de ţepi, pietre roşiatice cu luciri de bronz, pe care poposesc colibri. Ne tăvălim în nisip de pe o parte pe alta, ca să ne răcorim. Sub stratul uscat, nisipul e umed şi rece, ca o încăpere cu podeaua de marmură. Miezul pămîntului susură ca un cîntec la oboi. Cînd ne ridicăm în picioare, suntem deja acoperiţi cu armură. Prin viziera căpitanului, ochii lui ca porumbiţele albastre din lună aşteaptă. 

Despre puritatea rasei

Atrocele marşuri de la Discovery ţiuie în urechile filelor de istorie

Şi mormane de oase întinse pe pereţii clădirilor, mormane de dinţi în scobiturile scărilor, în dalele străzilor simultan mestecă hap după hap

În capătul cîmpului apune o lună cu un soare de mînă

Întîi roz, apoi palizi obrajii şi inimile bat tic tac tic tac

Pînă vîrfurile copacilor se înroşesc odată cu primele stele

Lîngă clipocitul rîului de mîine se pregătesc licuricii, se coace pîinea între conversaţii vesele

Hristos anină în rădăcinile întoarse picăturile noilor izvoare

Somn uşor pînă la ziuă pescarilor! marea e lină şi curenţii se pot vedea la buletinul de ştiri. 

Joyce Jonathan - Ça Ira

p3

Din însemnările lui Frederic, scrise pe susanul covrigilor:

♥ Covrigii sunt un exemplu pentru maya. Vederea şi gustul pot fi înşelate, dar consistenţa?

♡ Unele filme, cum este Chungking Express, seamănă cu două bucăţi de catifea bleumarin. Copiii foarte mici ar putea învăţa cu ajutorul lor ce înseamnă dragostea.

♤ Doi oameni pot fi foarte asemănători, la mers, statură, îngîndurare. Unul se poate să nu te cunoască şi altul să te cunoască. Şi nici unul dintre ei să nu te vadă. Acesta este un exemplu de perspectivă liniară cu două puncte de fugă. 

♠ Literatura s-a născut într-o zi cînd un băiat a strigat: lupul, lupul şi nu era nici un lup în spatele său. El însuşi avea o şapcă cu o mască de lup. Îl trimisese maică-sa dis de dimineaţă să ducă gunoiul. 

♣În funcţie de vîrstă, călătorii dintr-o staţie de autobuz privesc în direcţii diferite ale şoselei. (☚☛).Un copil va privi după colţul refugiului. 

a.m.

Dimineţile cînd trebuie să călătoreşti cu trenul au un aer special. Mirosul canapelelor din compartimente, praful din gară, aşteptarea ca un aer stătut, încins şi uscat şi, bineînţeles, o anumită febrilitate a călătorilor, foarte puţin atenţi la cei din jur. Peronul atinge limita dintre posibil şi actual odată cu intrarea trenului în gară. Timpul se taie în felii, ca un tort redesfăcut din straturi, de la frişcă spre blat.

Mă trezesc devreme şi plec la gară să îl aştept pe Frederic. Încă nu sunt oameni pe străzi, răzleţ trece cîte o maşină. Un oraş uriaş doar pentru mine. Blocurile şi casele, ziduri calde, prietenoase ca nişte verişoare. Pe gazonul de lîngă gară, doi cîini se joacă. Un corb croncăne nervos în concurenţă cu crainica.

Pe peron, o orchestră de pensionari. Vorbesc şoptit. Îşi ţin cu afecţiune şi atenţie instrumentele. Asteaptă o solistă de operă. Lîngă mine, o femeie strănută. Pensionarii îi spun în cor “Sănătate!”