Se repetă septembrie

Se repetă septembrie

Din stejari cad ghindele ca ouă pierdute din cuib

Nestatornicii nori îşi varsă oful peste efemerele frunze

Unde esti tu primăvara mea

Cu brazii tăi

Cu pinii tăi

Unde-ţi sunt cocorii

înzecitelor întoarceri

Scaunul

Bilo se pregătea să vină la consiliu. Să ştiţi că Bilo este un personaj important pentru tîrgul său, deşi nici numele şi nici apariţiile sale publice rare nu par să confirme. De fapt, el este important datorită unui secret pe care vi-l dezvălui ca să-l transform în personajul principal al acestei săptămîni. Ori de cîte ori intra într-o încăpere, Bilo era invitat să se aşeze pe un scaun. Din acel moment, toate persoanele dinăuntru stăteau cu sufletul la gură urmărind reacţia lui. Nu întotdeauna el se aşeza pe scaunul care îi fusese oferit. Uneori alegea un alt scaun aiurea, alteori ieşea din sală şi venea cu scaunul portarului sau al secretarei sau pur şi simplu ridica pe cineva în picioare şi îi lua scaunul. Nimeni nu se supăra pe Bilo. În instituţiile unde Bilo era invitat, se zvonea că, dacă te aşezi pe scaunul pe care a stat el, vei avea un an norocos, care îţi va aduce nişte onoruri, onorarii şi funcţii. Bilo nu vorbea niciodată despre asta, nu încuraja apropourile. Pentru un străin, tot ce se întîmpla în jurul lui Bilo ar fi părut ciudat, stupid sau chiar jignitor, dar pentru oamenii care îl cunoscuseră şi luaseră parte în aceeaşi încăpere cu el la un consiliu, nu era nimic neînregulă. Cînd se termina consiliul şi Bilo se ridica să plece, toţi ţîşneau de pe scaunele lor şi veneau în jurul scaunului unde începea o adevărată luptă. Încercau să se stăpînească pînă cînd eroul ieşea dn încăpere, dar cu greu reuşeau. Fiecare punea cîte o mînă, un deget, cotul, îşi atingea o coapsă sau şoldul de scaun, pregătit să se aşeze întîiul, se împingeau şi se călcau. La consiliul de astăzi, participanţii s-au aşezat cîte doi pe scaun lăsînd multe scaune  libere în aşteptarea lui Bilo. 
Şefii vedeau în atitudinea lui Bilo semne că ar trebui să practice un management japonez şi să-l abandoneze pe cel european, subalternii- semne ale victoriei luptei sindicale,  responsabilii cu finaţele semne ale vizitei fiscului. In sfîrşit, Bilo îşi şterse ochelarii de cîteva fire de praf şi apăsă pe clanţă. 

reverie de toamnă

Aerul este mătăsos şi soarele blînd. Nu mai ştiu dacă e zi sau noapte.

Pe culoarul lung şi întunecos dintre cabine am văzut o dîră de lumină. Venea de jos,  dinspre podea. În bibliotecă sunt cîteva porţelanuri şi printre ele o frumoasă curtezană cu degete albe şi delicate. Pe arătător îi poposeşte un fluture. Căpitanul, la un birou cu o carafă de vin în faţă şi privirea aţintită asupra femeii de zăpadă. Am plecat singură pe punte. Vîntul adie uşor, marea este limpede. În ea murmură pîraiele vesel. Mi-am amintit că în bibliotecă nu era aprinsă nici o lumină. Picioarele lui luminau.

Miji

Într-o dimineaţă căpitanul a venit în cabina mea. De obicei ne întîlnim în restaurant sau pe punte, aşa că am fost surprinsă puţin. A scos din sîn o hartă făcută sul şi a desfăşurat-o pe noptieră. Mi-a arătat o insulă în mijlocul oceanului, o insulă în formă de ureche, apoi mi-a făcut semn să mă îmbrac repede. Marinarii pregătiseră barca cu motor. Am plecat în trombă. Vaporul în spatele nostru se vedea din ce în ce mai mic. În cele din urmă s-a transformat în doar două forme geometrice simple, ca într-un desen de copii. Depărtarea de vapor mi-a accentuat un pic senzaţia de vulnerabilitate, dar căpitanul, ca de obicei a ştiut şi m-a chemat aproape, mi-a explicat cum funcţionează bordul şalupei.
- Totul este computerizat, e simplu, poţi să faci o beţie în mijlocul oceanului şi apoi să dormi dus, barca nu se opreşte, iar noi suntem oricum aproape de insulă. Numai dacă începe o furtună trebuie să fii atentă.
Am oprit într-un golf mic, cu mici ambarcaţiuni de vacanţă şi cîteva bărci de pescuit.
Căpitanul trebuia să dicute afaceri şi m-a lăsat să-l aştept cîteva ore. Am plecat să vizitez insula, era mică, în două ore se făcea un tur complet. Cîteva hoteluri, cafenele, un mic cartier de locuinţe cochete, cu două etaje, cîteva străduţe cu case acoperite de iederă. Particularitatea insulei erau pîrîurile care curgeau paralel cu străzile, traversau unele din grădini şi din loc în loc se strîngeau în mici ochiuri de apă în care erau amenajate fîntîni arteziene. Localnicii erau puţini, îmbrăcaţi mai subţire decît turiştii. Pe insulă vremea se schimba uneori brusc. Acum soarele ardea puternic. Îmi venea să intru şi eu într-o fîntînă din asta arteziană şi să mă bălăcesc cum făceau copiii de ţigani în oraşul meu. M-am aşezat pe o bancă în plin soare. Dintr-o casă a ieşit o fată tînără. Pîrîul din faţa porţii se lărgise şi era greu de traversat cu pasul. Nu mă pricepeam cum s-o ajut altfel decît luînd-o în braţe.
S-a aşezat apoi pe bancă lîngă mine şi a început să scruteze cerul.
-Astăzi o să fie furtună, mi-a spus, trebuie să te îmbraci mai gros şi să te grăbeşti spre casă.
Eu nu simţeam nimic, aerul era încremenit şi cîte o frunză cădea de plictiseală din copacul de lîngă noi ocolindu-ne ca un zîmbet superior în colţul gurii. Vocea fetei era uşor cîntată, m-am gîndit la ea ca la un fel de poezie
Vocea ei urcă şi coboară coline,
zaboveşte în beciuri şi mansarde
cîteodată se opreşte pe o silabă ca un albatros pe ţărm
întinde mîna, mîna ei de voce pe spice, pe struguri, pe un creştet de copil
Tăceam amîndouă, dar tăcerea mea era mai obositoare.
Mi se părea că dacă nu îi spun nimic, o să ne dizolvăm amîndouă în pîrîiaşul de pe stradă şi municipalitatea o să facă pe locul nostru o fîntînă arteziană.
Ca să împiedic aşa o catastrofă, am plecat repede în port.
Căpitanul mă aştepta puţin nemulţumit. Norii se răsfiraseră pe cer ca o pînză lungă de voal. Am plecat încet spre vapor. Într-adevăr, a fost furtună, dar am ajuns cu bine. Acum este noapte. Toate pisicile de mare sunt negre acum. Pînă şi luna e neagră.

Fly Me To The Moon- Sarah Vaughan

Pastorală

În pădurea adîncă de o sută de acri
E o linişte încît toţi copacii stau smirnă.
Asta îmi aminteşte de noi doi:
vîntul cîntînd din flaut,
foşnetul animalelor speriate de alte animale
peste şesuri trec turmele
clinchetul mieilor
ca un tînăr păstor sprijinit în toiag
vîntul adună fluturii şi-i asortează cu florile de cîmp, albastru lîngă albastru, galben lîngă galben
muntele se topeşte şi el
în puhoiul rîului
se adapă vitele şi cîinii fugari
peste şesuri trec turmele
oamenii cîntă
greierii ascultă

Vernisaj în Alexanderplatz

Din portul Berlinului de Est pînă în Alexanderplatz străzile sunt largi, cu copaci rari pe margine. Circulă maşini puţine şi din cînd în cînd, lunatică o bicicletă cu un adult. Clădirile sunt masive şi rare, din loc în loc fabrici părăsite şi blocuri neterminate. În centrul oraşului este un teren viran, locul unei fundaţii pentru un edificiu care n-a mai fost ridicat. Distanţele între intersecţii sunt mari, se merge mult în linie dreaptă, iar populaţia pare să fi migrat toată către Vest.
În Alexanderplatz este un vernisaj cu temă istorică. Pe panouri mari sunt imaginate scene din istoria Germaniei ultimului secol. Războiul, bombardamentele, zidul, rămăşiţele zidului, fulgurante crize economice, mitinguri. Tablourile înfăţişează scenele istorice într-o manieră domestică, cu puţine personaje, pline de culoare şi tensiune. Suntem conduşi de un ghid portughez, cu părul negru ondulat. Pronunţă „h- urile” cu un accent dulce. Căpitanul discută aprins cu el. Sunt amîndoi bronzaţi şi pasionaţi de istorie. Eu îmi închipui că de fapt îi interesează formula secretă a briantinei. Am rămas cîţiva paşi în urmă şi i-am pierdut din vedere. Un neamţ înalt şi blond, cu un copil mic în braţe îmi arată ieşirea spre Berlinul de Vest, îmi vorbeşte calm şi blînd. Vocea lui mă conduce spre o schimbare radicală de peisaj: clădiri multe cu destinaţie comercială, aglomeraţie, un aer luminos, oamenii veseli şi senini. Ma simt din nou în prezent pentru cîteva clipe, deşi acest fapt este înspăimîntător cînd se întîmplă dintr-o dată.
Pe vapor, căpitanul şi ghidul portughez joacă serioşi o partidă de şah.
Mă aşez pe o băncuţă lîngă ei şi închid ochii cîteva clipe. Plecările noastre din port sunt mereu surprinzătoare. Vaporul porneşte toate motoarele şi se răsuceşte 40 de grade spre stînga, apoi ţărmul, portul, celelalte nave devin din ce în ce mai absente. În cîteva minute simţim vîntul cum ne vîjîie la urechi, suntem doar noi, păsările, norii şi în faţă albastrul nesfîrşit.

sfera norilor ficşi

Mergem cu o viteză foarte mare, vîntul ne ajută. În jurul meu se întîmplă multe, trec stoluri de păsări grăbite, semn că undeva aproape este pămîntul.

Amsterdam

Am ajuns la Amsterdam chiar la sărbătoarea reginei. Mai mult, de ziua de naştere a reginei, care este o dată la patru ani, pe 29 februarie. Am uitat să vă spun că aici, acum este februarie. Fiind năcută în această zi, poporul olandez aşteaptă cu bucurie ziua ei de naştere ca să sărbătorească. Oraşul era plin de oamenii îmbrăcaţi vesel, cu coifuri colorate împodobite cu panglici de mătase. Toţi mîncau îngheţată şi ronţăiau acadele. Însă ziua era importantă şi pentru un alt eveniment.
În apropierea palatului regal era o nuntă, nunta prinţesei moştenitoare. Toţi priveau, ca la orice fel de nuntă, numai în faţă. Numai prinţesa moştenitoare a întors brusc capul, s-a uitat în mulţime şi m-a fixat pe mine cu privirea. Bineînţeles ca mulţi oameni au crezut că îi priveşte pe ei, dar prinţesa a plecat în fugă de lîngă mire şi de lîngă nuntaşi, a coborît treptele, a venit la mine, m-a îmbrăţişat, apoi a scos din poşetuţa ei de dantelă o scrisorică pentru căpitan. Am devenit preţ de cîteva clipe un personaj foarte important în Olanda, dar atît de repede s-a petrecut totul, încît ziariştii şi garda de corp încă nu s-au dezmeticit. Dar numai cîteva clipe, pentru că prinţesa a aruncat buchetul de mireasă şi tot oraşul a uitat pe loc că exist. M-am întors pe vapor traversînd cîteva străduţe pustii pavate cu piatră cubică. Pînă şi ferestrele caselor erau vesele, aveau flori pe pervaze şi erau toate deschise.



...................
Am călătorit cîteva zile în Persia. Căpitanul dorea să trateze nişte afaceri cu prinţul Persiei şi a dorit să îl însoţesc. Fiind o ţară înconjurată de apă, oraşele persane au mulţi palmieri. Palatul prinţului era în deşert, în mijlocul unei oaze. A trebuit să mergem cu elicopterul. Eu, care aveam capul plin de filme cu caravane, mi-am închipuit fel de fel de întîmplări legate de lipsa apei şi fete morgane. Dar am ajuns într-un timp foarte scurt.
În palat era linişte, dar nu era sumbru. Fiecare încăpere a palatului este perfect izolată faţă de celelalte, aşa încît în unele poate fi forfotă şi glasuri puternice, în altele se poate studia, în altele se cîntă şi chiar sunt amenajate bazine cu apă unde femeile şi copiii îşi petrec o parte din zi.
În camera prinţului, mai ales cînd are treburi importante, politice sau economice, nu intră femei, dar prinţul ţine la căpitanul meu şi mi-a dat voie să stau pe o pernuţă undeva lîngă divanul pe care era aşezat el. Abia cînd m-am aşezat am zărit tigrul. La spatele prinţului, cît el de lung, stătea un tigru alb şi dormea. Prinţul îşi trecea degetele prin blana lui în timp ce vorbea. Erau drăgălaşi şi înspăimîntători. Cînd s-a terminat conversaţia, prinţul i-a întins mîna căpitanului şi tigrul, privat de mîngîiere s-a trezit şi ne-a privit pe mine şi căpitan cu interes.

o seară dulce

Pe cer trec norii lunguieţi şi denşi ca nişte peşti. Sunt ştiuci, somoni. Vîntul îi mută de colo-colo pe deasupra vaporului. Eu stau pe punte în răcoarea serii şi îi privesc puţin speriată. Printre stîlpii catargului se strecoară un schelet de crap.
- Uite, carnea i-am ciugulit-o eu, spuse căpitanul, şi îmi întinse o uriaşă vată de zahăr.

Otilie

Am zărit-o pe Otilie la braţ cu un bărbat în vîrstă, poate îi era tată, poate era un soţ şi ea a doua lui soţie
căutau ceva pe malul lacului, poate o cheie, poate pe mine
Otilie avea un mers uşor
te îndemna să o iei de mînă şi să zbori pînă în vîrful pomului după ultimele trei corcoduşe
care nu cad oricît ai zgîlţîi trunchiul
cînd a ajuns în dreptul meu am văzut lama cuţitului cu care trebuia să despice peştele
m-am repezit să rup trestiile din calea paşilor ei, să nu i se încurce în sandale
dar Otilie a făcut stîngaîmprejur şi a trecut pe poarta parcului cu părul plin de alge şi scoici.

Hans Memling - Îngeri muzicanţi

Acasă la Frederic

A fost odată ca niciodată un tînăr shogun. Uneori îşi petrecea seara cu servitorul său, care îi spunea povestiri pescăreşti. Rîul liniştit, spunea servitorul, este asemenea vieţii omului. Din cînd în cînd un peşte vine din adîncuri, trece aproape de suprafaţă şi apa se tulbură. În ea apar cercuri, unde, mici vîrtejuri. Sare cîte unul de bucurie sau teamă foarte sus şi apa rîului se încordează după el. Cînd adie vîntul, cînd cad picături de ploaie o vezi cum se înviorează, e jucăuşă. Dacă apa este prea lină, sau prea rapidă, se pregăteşte furtuna. Cînd este furtună, stăpîne, pescarul trebuie să plece acasă, atunci peştii nu mai cred în momeli. Tînărul shogun îl asculta zîmbitor şi uneori adormea legănat de undele visului precum peştii de apele rîului Barά.
Tînărul shogun se trezi într-o dimineaţă devreme şi plecă spre oraşelul aflat la o oarecare distanţă de casa sa. Aici se hotărî să petreacă ziua în compania lui Frederic. Nu îşi dorea să înveţe ceva de la el, deşi ar fi avut foarte multe de învăţat pentru că Frederic, eheei... nici nu aveţi idee....
În pavilion era o atmosferă însufleţită, poeţii, pictorii şi muzicienii erau ca la ei acasă în camera lui Frederic.
Cu puţin înainte de a intra în curte văzu în faţa casei lui o tufă mare de trandafiri sălbatici. Mai exact, un rug cu flori roşii scînteietoare. Frederic, care în acele timpuri purta flori la urechi, îl invită pe tînărul nostru să facă la fel. Cu Frederic ziua trecu uşor ca o adiere. Au privit norii şi cireşele coapte printre crengi şi shogunul s-a simţit din nou ca un peştişor purtat de curenţii rîului spre mare.
Seara, la fereastră, zări mişcare dincolo de tufă, dar florile erau dese şi nu îşi dădu seama dacă o femeie sau un bărbat se uită printre frunze spre el. Întinse mîna printre crengi şi, zgîrîiat pînă la coate îi atinse părul. Era catifelat şi ud, ca după baie.
A doua zi, dincolo de tufa de trandafiri, Shi-do zări un lac. Pe apa lui pluteau raţe sălbatice şi peisajul era tipic pentru un lac, cu sălcii şi papură. Pe malul lacului stătea servitorul lui pescuind şi cugetînd despre rolul trestiilor pe lume. Alături de el, o tînără femeie îi încîlcea plutele şi meşina de pescuit. Ea arunca în apă fiecare peşte pe care pescarul îl punea în coş.
Soarele se ridicase sus şi ardea cu putere. Lacul era foarte aproape, dacă treceai de tufa de trandafiri puteai să simţi deja răcoarea apei. Femeia avea o voce veselă. Intra din cînd în cînd în apă şi îl stropea pe servitor.
Frederic îşi suflecă pantalonii şi îl chemă în apă, aşa, îmbrăcat. Shi-do simţi la tălpi bancurile de peşti gîdîlîndu-l. Printre florile tufei de trandafiri, în amurg Shi-do zări fulgerînd libelulele ca nişte comete.
Se lăsa noaptea. Shi-do îşi luă rămas bun de la Frederic şi plecă. Bătea un vînt rece şi lacul îngheţase atît de tare, încît Shi-zu mai mult aluneca decît mergea.

Groenlanda

Este o săptămînă de cînd am schimbat ruta călătoriei noastre. Este din ce în ce mai frig. După zilele de arşită terbilă, totul este schimbat pe vapor. Sunt ţurţuri peste tot. Marinarii şi-au lăsat plete şi barbă. Barba le creşte foarte repede, de pildă, la cafeaua de dimineaţă nu au nici un fir pe faţă şi dintr-o dată, dacă îi prinde subiectul, se acoperă foarte încet cu puf şi cînd se ridică de pe scaune, au barbă în toată regula. Nu ştiu care este cauza acestui fenomen, poate curenţii de aer, poate cîmpurile magnetice, care aici sunt mult mai puternice.
Eu mă bucur de vremea rece pentru că am un urson lung cu care mă mîndresc. Cerul este senin încă, dar barometrul din ochii căpitanului anunţă nori plumburii şi vînt tăios. Căpitanul uneori face plonjări în oceanul rece şi se bălăceşte ca un delfin. Stăm toţi cu sufletul la gură, dar el apare mereu vesel din valuri. Marinarii se înghesuie pe holuri să îi aducă papucii, halatul, ceaiul şi ziarele. Un timp nu am înţeles scufundările căpitanului şi am crezut că este vorba despre sirene. În apropiere de Groenlanda locuiesc sirene polare. Se spune că sunt irezistibile. După întîlnirea cu ele, ochii căpitanului meu au în loc de iris, hyacint. Sirenele i-au dăruit căpitanului pietre de lapslazzuli care, dacă sunt ţinute sub limbă cîteva minute, te fac sa cînţi cu cîteva tonuri mai sus şi cîteva mai jos, după dorinţă.

zile de vară

M-am trezit cu noaptea în cap. Străzile împrăştiau o lumină difuză şi nu circulau maşini. Era o atmosferă industrială. M-am oprit în staţie să aştept tramvaiul, care a venit destul de plin, probabil erau muncitorii de la fabrica de confecţii. Oricum nu aveam de gînd să mă preocup de ei şi am reuşit destul de repede să rămîn singură. Aroape de gară am coborît din obişnuinţă, aici stăteau cîteva rude. Atunci mi-a venit în minte gîndul că aş putea merge la o biserică. Eram convinsă încă din timpul somnului că azi este duminică. Biserica era închisă, încă nu se luminase. Am urcat din nou în tramvai şi am mai mers înapoi cîteva staţii. Am coborît tot în dreptul unei biserici, care era şi ea închisă. Felinarul de deasupra uşii îi dădea un aer de secol şaisprezece. Am mers aiurea pe cîteva străzi şi am ajuns într-un bazar. Era plin de oameni care pipăiau mărfurile cu siguranţă, în ciuda semiîntunericului. Acolo m-am întîlnit cu căpitanul. Nu părea mirat, dar eu m-am bucurat că l-am văzut.
-Unde te duci?
-Nu ştiu, unde găsesc o biserică deschisă.
-Ai păţit ceva?
-Nu, dar azi e duminică.
-Nu e duminică, ai visat, e altă zi.
Mai conta ce zi e? În staţia de tramvai oamenii căscau gurile la o fereastră de unde zburau diverse pancarde. Era periculos, pentru că erau mari, dar tocmai asta îi încînta. M-am gîndit să îi sun pe proprietari, dar am uitat.
Căpitanul mă ţinea de mînă şi mi-am dat seama ca asta se petrecuse dintr-o dată şi fără avertismente. Căpitanul are un mod de a ţine omul de mînă încît nimic nu mai este stînjenitor pe lume.

O zi
Este o dimineaţă limpede. Pe punte se aude în surdină Sonata Lunii.

India
A venit din nou vara. Este aproape un an de cînd suntem plecaţi de acasă.
În India sunt multe rîuri şi este răcoare în oraşe. Printre lujerii lungi ai crinilor portocalii se plimbă păuni, cercetîndu-le mugurii cu sute de ochi critici. Crinii se sfiesc de ei şi îi salută întinzînd florile pline de parfum şi fluturi.
Am fost cu căpitanul la un concert al trupei U2. Cît am stat în sala de spectacol, a început furtuna. Străzile erau pline de florile crinilor smulse de vînt.
La plecare, mi-am cumpărat dintr-un magazin de suveniruri o rochie din voal portocaliu.

dacă actorul nu e, nimic nu e

Rolul actorului este să creadă într-o născocire străină şi s–o trăiască sincer, ceea ce este mai greu decît să creadă într-o născocire proprie . K. S. Stanislavski
La mulţi ani, Paul Ovidiu!

Rimel

Îmi petrecusem o parte bună de seară căutînd
urme de paşi peste care treceau
tunete secetă inundaţii viforniţe
Între timp gîngăniile tremurau sub pînzele lor cronologice
nu ştiţi, el a trecut pe aici, poate l-aţi văzut, poate a scris ceva şi despre voi,
Primul meu iubit a fost un poet
noaptea m-am întîlnit cu Winnetou ştiţi cum e Winnetou
mereu preocupat de linia ferată mustangi bricege
Cu Winnetou am descoperit o pasiune comună
ceva gen pipa păcii
dimineaţa, în faţa mea stătea acuzatul cu peruca lui şi îmi spunea „din pricina ta” şi cîte şi mai cîte poate să înşire un artist cînd e supărat
Primul meu poet mi-a fost iubit i-am spus şi de aceea
caut o rimă pentru ochii lui plînşi
din care curge peste toate întîmplările zilei rimelul albastru

Nebunul

Era o paradă a cailor şi regele era vesel
şi răbdător cu cei care făceau reverenţa stîngaci
trecuse amiaza şi lumea nu se împărţise în două
încă treceau fluturi printre salcîmii roz
vrăbiile zburau ca inorogii
herghelii întregi uşoare
la fereastră stăteai tu tînără şi frumoasă
şi îţi pieptănai părul
eu treceam pe acolo bineînţeles intenţionat
tu ţi-ai tăiat un cîrlionţ
l-ai legat cu o fundă albastră şi mi l-ai aruncat
sau cam aşa ceva
ar fi putut fi începutul
dar asta s-a mai scris şi despre alte femei,
şi cu ce suntem noi diferite de ele?
nu suntem,
doar parada asta este diferită
iar felul în care sticla reflectă
buclele tale pline de cuiburi
şi vrăbiile antrenate în zborul lor cabalin
se vede doar din acest unghi

Donovan - She

obsi obsa

Am început un pachet nou de Kent. Să îţi zic de ea, de nevasta-mea. Nevastă-mea e obsedată de curăţenie. Cum are o clipă liberă începe să şmotruiască. Casa devine atunci o uzină în care parcă huruie strunguri, bormaşine, betoniere. Nu particip la acest război, este doar al ei. Dar cînd totul este terminat, cînd ferestrele strălucesc, cînd bibelourile sunt albe ca frişca şi podeaua lustruită, îmi las în locuri strategice şosetele sau chiloţii. Ea vine adulmecînd ca un ciine poliţist şi le scoate de sub pat cu două degete, apoi încruntă sprîncenele şi mă priveşte cu nasul încreţit de dispreţ. Am citit pe bloguri confesiunile altor bărbaţi, în proză sau versuri, de unde am dedus că mai mulţi au problema asta cu nevestele, nu e numai a mea, face parte din să-i zic... dinamica unui cuplu. Chestia este că dacă nu m-ar privi dispreţuitor, m-aş îngrijora. Uneori este prea obosită sau se simte rău şi atunci îmi strînge rufele murdare cu lehamite, ca şi cînd ar face parte din destinul ei nefericit să aibă un bărbat aşa de împuţit, unul care nu respectă munca şi nici alte valori, care în mintea ei au legătură oarecum cu morala. De fapt, pentru nevasta-mea, morala este totuna cu igiena, iar sistemul sanitar este reprezentatul moralei în cetate. Nu poate fi ceva mai imoral decît să fii boschetar, să umbli jegos şi să mănînci de pe jos sau să dormi pe unde apuci. Cînd trece o salvare, un om este salvat de un viciu, iar asistentele sunt pentru ea cele mai virtuoase persoane. Atît de curate, atît de pricepute. Asta şi pentru că sunt femei majoritatea. Dar nevastă-mea nu a fost mereu aşa. În tinereţe eram eu în felul acesta. Consideram femeile impure şi bărbaţii imaculaţi. Căutam femeile doar pentru că mă simţeam atît de inocent uneori că mi se părea că sunt transparent. Femeile mă ungeau cu particulele lor de aer sau carne şi redeveneam vizibil. Şi cred ca asta se întîmplă tuturor bărbaţilor.
Dar vorbeam de nevasta-mea. Pentru mine, lumea este adesea plictisitoare, dar nu lipsită de un oarecare farmec. Pentru ea, plictiseala se identifică cu lipsa totală de activitate. Atunci începe să îi dea tircoale neantul existenţei şi fuge de el în curăţenie. La început mă enerva zelul ei, mă opuneam dinadins, mă certam, îi ascundeam detergenţii şi gelurile de lustruit faianţa, opream curentul de la contor sau închideam robineţii de apă. Apoi am început să pun minele şosetelor prin sufragerie. E o formă de război din care fac parte şi eu, e al nostru. Aşa nu se mai simte singură. E drept că e furioasă, dar datorită minelor, ceasornicul ei interior începe să ticăie din nou, eu i-l aud şi ştiu că nu-i sunt încă indiferent. Dacă nu aş face asta, într-o zi nevastă-mea m-ar părăsi, zburînd prin fereastra cu perdelele scrobite spre o lume plină de aspiratoare, iar eu aş redeveni inocent.