2.09.08

Asta fiindcă îmi doresc o pelerină de ploaie (albastră), pentru o zi cel puţin.

	Leonard Cohen - Tori Amos / Famous Blue Raincoat

maestrul de acupunctură

iubirea mea are un maestru de acupunctură
care o învaţă odată cu ora unu
cum să mă vindece
cu precizia unui "bună ziua" de aramă şi "noapte bună" de aur
înainte de toamnă mai confundă meridianele şi periferiile,
atunci dintre tîmplele prinse în ace argintii
ţîşneşte amară gelozia,
maestrul o dizolvă repede cu 100 de înţepături fine.
dar cînd scrijeleşte riduri lîngă ochii tăi
la ora două,
ziua
maestrul îmi cere să exersez penitenţa
şi mă ameninţă că îmi transformă inima
într-o pernuţă de ace.

leapşa pe economie

Maslow spune ca nevoile fundamentale ale omului sunt cele de caldură, apă, hrană, aer, îmbrăcăminte şi altele (care ţin de macralitate), dar le-aţi descoperit şi voi, aşa că nu le mai scriu. Cam aşa încep tratatele de economie modernă. Dar omul primitiv? Care umbla în piei sau blănuri, vîna, culegea, pescuia folosindu-şi arma şi mintea( deşi cu atîtea nevoi fundamentale pe cap cine ştie cît apuca să o folosească)? Cum se descurca el? Destul de bine, dacă noi, urmaşii lui, existăm. Se înţelege că de aer, caldură şi apă se ocupa natura, punîndu-i la dispoziţie verdeaţă, peşteri, lacuri, rîuri şi diverse anotimpuri cu lumină suportabilă fix cît trebuie într-o zi. Dar mai tîrziu, odată cu apariţia blocurilor cu patru etaje, caloriferelor, robinetului, budelor, curentului electric şi uniformelor? Cum s-a mai descurcat urmaşul omului primitiv, adică tovarăşul sau domnul? Mai ales dacă nu a făcut economie? Pentru că azi aceste nevoi nu mai pot fi satisfăcute decît pe rînd, nu aşa, toate odată ca pe vremea cînd Dumnezeu era singurul care ne purta de grijă, nu o instituţie sau mai multe.
În epoca în care mi-am ars o parte a vieţii circula un banc: curentul electric şi apa se întîlnesc în faţa liftului unde nu putea intra decît unul. Curentul zice: hai, lasă-mă pe mine să urc primul, că nu stau decît 5 min. Şi apa răspunde: nu, aşteaptă, plec eu prima că nu urc decît pînă la primul etaj.
Multe povestiri sadomasochistice ale Partidului erau legate de programul de apă rece şi caldă. Cînd începeam şcoala, adică pe 14 sau 15 septembrie se făceau reviziile generale la apă şi apa era oprită cîteva zile. La fel, înainte de sărbători, cînd toată lumea făcea curăţenie sau bucătărea. În schimb în nopţile de Înviere, Crăciun sau Anul Nou era apă clocotită toată noaptea, pe o logică de care mi-a amintit Newton povestind odată de Bach, care asemenea contemporanilor săi, se îmbăia de cîteva ori pe an, printre care şi în aceste zile. Spun masochistice, pentru că oferind confortul termic şi hidrologic fix în zile cu semnificaţie religioasă, comunismul îşi recunoştea limitele, anunţînd cumva că numai Domnul mai poate să ne aducă epoca în preajma aurului. Ca să ne aducem aminte cu toţii cum datorită partidului beneficiem de o satisfacere a nevoilor de bază în maniera tehnico-ştiintifică şi pe fundamente de economie, adică raţionalitate, acele zile erau, cum ar veni, zilele de credinţă ale partidului.
Şi acum să trec la leapşa ecologică a lui Radu:
1. Câţi litri de apă menajeră consumi pe zi (aprox.)? Cât din apa asta laşi să curgă fără să o foloseşti (procente)?
Nu stiu exact. Dar îmi place cînd am de folosit apa să nu simt că fac economie. Beau puţină apă zilnic, mai puţin de un litru cu tot cu cafea, aşa că aş rezista mai bine decît alţii în deşert. Cu toate acestea nu plătesc foarte mult apa, datorită faptului ca instalaţiile în blocul meu sunt noi şi nu se pierde mult aiurea.
2. Câte ore pe zi stingi computerul? Dar monitorul?
Am laptop, şi în zilele de serviciu stă peste 8 ore închis, iar în vacanţă numai noaptea sau dacă plec de acasă.
3. Câte ore pe zi ţii televizorul aprins?
N-am mai deschis televizorul de un an şi ceva şi după cum merg lucrurile pe planetă, nu cred că am să-l mai deschid decît dacă în ţară începe o revoluţie. De fapt, de asta mai plătesc abonamentul, să nu mă prindă fără tv revoluţia în care va pica de la putere comunismul.
4. Stingi becurile după tine – în orice situaţie, destul de des, jumate din dăţi, rar sau niciodată?
Cînd sunt singură în casă, ceea ce se întîmplă foarte rar, mai las încă o încăpere luminată în afară de cea în care stau, dar cînd sunt în preajmă ai mei oameni le sting de peste tot unde nu este nimeni.
5. Ce tip de becuri ai? Laşi becurile aprinse când pleci de acasă?
Păi mai multe feluri, şi economice şi de 100 şi mici şi un neon la o lămpiţă. Nu, nu le las aprinse dacă plec.
6. Reciclezi hârtia? Unde? Câte kilograme pe an?
Nu, dar cînd fac curăţenie prin hîrtii şi arunc cîte două cutii, le arunc separat, să le recicleze alţii. Că la mine în cartier este un cuplu care se ocupă de asta.
7. Ai maşină proprie?
Nu, nu am, deşi mă gîndesc din ce în ce mai mult să am. Ar fi bine să se circule pe biciclete, dar în traficul din oraş eu nu am curaj cu bicicleta.
8. Câte ore petreci pe săptămână în maşina ta (în mers/trafic, nu ca să o repari, în garaj :D)
Acum mai nou, cîteva ore la şcoala de şoferi, iar în timpul anului în taxi aproximativ o oră pe săptămînă. Dar acestea nu-s maşinile mele.
9. Sortezi gunoiul menajer?
Nu chiar, dar pun sticlele de plastic în alt sac.
10. Poţi răspunde sincer şi public la cele de mai sus?
Da, aşa am răspuns.
Se trimite leapşa mai departe blogrollului dacă doreşte. Mie nu mi-a fost uşor să mă apuc de leapşa asta, am tot amînat-o pînă am găsit un pretext, dat de oprirea apei 3 zile la Bt. Mi-a amintit de “Dune” şi de reciclarea apei...brrr...

8 din 64

Leapşa de la Radu- 8 lucruri aleatorii despre mine, care sunt totodată şi penibile ( ca să fiu şi în asentimentul eretelui):
1. nu mă prea iubesc, adică oscilez între a mă iubi şi a mă dispreţui. Cum îmi place un pic de mine, descopăr că, vorba lui Radu, questia aia pentru care mă plac e comună aproape întregii omeniri, iar cînd nu mă plac, la fel, văd că sunt o groază care se urăsc mult mai mult. Deşi am prietene care îmi trimit lunea dimineaţa prezentări pp în care sunt încurajată să mă iubesc pentru că sunt unică şi femeie pe deasupra, după ce le văd mă gîndesc cum să fac ca să îmi iasă rozul fix ca în slide show...şi nu prea-mi iese. Cu toate acestea, sunt numai 19% emo.
2. Îmi plac pantofii bărbaţilor, adică îmi plac bărbaţii care poartă pantofi frumoşi, aşa că e primul lucru la care mă uit cînd cunosc pe cineva
3. am citit Cireşarii de 15 ori, fiecare din cele 5 volume
4. mi-ar fi plăcut să am pe la 16 ani un copil. Dacă l-aş fi avut, aş fi renunţat la şcoală. Sper să nu citească nici una din puştoaicele de la mine din clasă... Dorinţa (legată de copii, bineînţeles) mi-a mai revenit apoi din 10 in 10 ani...
5. nu înţeleg ceremoniile nunţilor şi nici înmormîntările. De fapt, mă înfricoşează.
6. m-am jucat cu păpuşile pînă într-a 10-a cînd, oficial am donat toate rochiile lor de seară înainte de treapta a doua la fizică. Şi nu mi-a fost uşor…
7. primul tip de care m-am îndrăgostit a fost Raul din “Vicontele de Bragelone” a lui Dumas. Rar am mai găsit apoi pe cineva care să-l egaleze în frumuseţe şi virtute.
8. m-am simţit bine în secolul 20 şi mă simt bine şi în 21.
se trimite leapşa tuturor din blogroll care nu au încasat-o încă

My

Blogul meu are un an. A trecut, ca în orice fel de literatură siropoasă, prin preajma morţii, iubirii şi trădării. Fazele acestea pe care mi le-am dramatizat au fost în zile absolut obişnuite, aşa cum se cade unei interpretări realiste. Trebuie să-l sărbătoresc un pic. Mulţumesc lui Radu care l-a făcut să existe, primului comentator, vizitatorilor şi mai ales irealilor mei destinatari, fără de care totul ar fi fost cu mult mai tern. Ar fi trebuit să pun o altfel de melodie, însă Cohen e preferatul meu, iar aceasta e cea mai recentă obsesie.

23 pe faţă, 23 pe dos

Am o slăbiciune pentru cifra 23, pentru că de ea mi se leagă mai multe evenimente importante ale vieţii. Azi m-am gîndit la importanţa din august.
Prima experienţă a comunismului am avut-o în clasa a treia. Conjuncturi banale, care au devenit extraordinare, m-au împiedicat să fiu şoim al patriei şi pionier, deci m-am deghizat ani de zile pînă la avea grade, insigne şi trese. Într-a treia eram la Oneşti, cînd ne-au dus cu şcoala la o defilare pe 23 august. Probabil că învăţătoarea şi-a dorit să ne ofere o trăire ca a prizonierului lui Platon, dar ai mei fiind mai mereu plecaţi în delegaţii, nu m-au lăsat la şcoală vreo două săptămîni şi nu am participat la repetiţii. În centrul oraşului am văzut sute, mii de adulţi făcînd acelaşi lucru, adulţi cum erau părinţii mei, ca nişte zei pentru mine, ducînd pancarde unde scria “Trăiască Tovaraşul..!”, "Trăiască Partidul ..!” şi am avut o nedumerire legată de seriozitatea situaţiei. Joaca aceea avea ceva care era şi comic şi înfricoşător, pentru că eu pe atunci nu înţelegeam ce înseamnă ridicolul. Erau mulţi, sincronizaţi şi serioşi, însă văzuţi de aproape, relaxaţi şi chiar bine dispuşi. Comunismul cu defilările din august mi-a descoperit o gravitate care este doar în perspectiva aviatorului. Identificam umanitatea din eveniment în atmosfera din rîndurile din spate, cu bancuri şi agăţatul colegelor de şantier între două fluturări de steaguri şi un Trăiască...
Astfel am întregistrat dublicitatea primei experienţe ca zoon politikon, atunci, într-a treia, dublicitate pe care o simt cu stupoare revenind şi, legal, perfecţionîndu-se după mulţi ani de cînd, oficial, nu mai există contextul.
În clasa a şasea, la Severin, defilarea din august, 23 a aterizat duminica. În acea duminică am avut primul regret că trebuie să fiu acolo împotriva voinţei mele, şi e neplăcut că istoria nu ţine cont de copii. Pe strada principală a oraşului în timp ce fluturam panglici galbene în paşi de dans tematic, la televizoarele alb negru din ţară, simultan la toate, în “Arabella”, lumea reală şi a poveştilor se amestecau în al 5-lea episod. Îmi doream să fi avut unul mic, cum citisem că au japonezii, cît ceasul de la mînă, şi să mă pot uita pe furiş la film înainte să înceapă să se strige Trăiască.
În fiecare an, pe 23, ai mei, care-şi căutau cu disperare sensuri între grandioasele construcţii ale epocii, definind lumea pe zero-plus infinit, stăteau acasă. El citea romane de Dumas şi făcea rebusuri din Flacăra, iar ea îşi găsea timp să mai vorbească cu noi. Copiii celorlalţi ieşeau, după defilare, la pădure cu parinţii, la bere şi mici, dar ai mei preferau să ne ştie în casă.
"Din experienţă, spunea mama, stiu că 23 august este prima zi cînd se schimbă anotimpul", pentru că dacă mergi la plajă, îţi intră nisipul în ochi. Marea nu mai este primitoare, te goneşte.... De acum nu mai poţi sta ochi în ochi cu soarele decît din picioare. Şi cu capul descoperit.

Acolo unde e fum, este o barbă

albastră

Acum un an
mi-am cumpărat bicicletă.
Şi de un an, noapte de noapte
mă plimb prin alcovurile mireselor lui Barbă Albastră,
da, prin cele şapte camere ferecate cu şapte lacăte,
fiecare cu alt parfum al iubirii şi trădării.
Cîteodată claxonez cînd aud
după uşi şoapte de tristeţe sau dor.
şi văd prin toate şapte cum
rătăceşte prinţul albastru pe inorog
căutînd cheiţe pierdute şi batiste cu urme de ruj...
Şi el, cu albaştri ochi strălucind negri şi chipul translucid şi părul sălbatic vîlvoi, taie aerul cu volanele răsucite odată cu spada!
În urmă-i, bicicleta îmi calcă în bălţi de sînge albastru, peste trupuri de fum cu inimi albastre străpunse.
Sub ferestre, lîngă trandafirii uscaţi ca nişte cîlţi supăraţi îşi leagă mereu inorogul şi eu de aripa lui, bicicleta.
Dimineaţă cînd trece pe lîngă mine, mormăind albastru în barbă, eu, da, eu, aş putea oare să-i zic:
-Sire, faceţi o plimbare cu bicicleta, în timp ce eu exersez zborul?
...Poate ar arunca cît colo frîul calului înaripat şi spada.
Dar nu mă aude şi
Pînă atunci îi învăţ din dicţionar cuvintele albastre...

Lear A.

Tehnica domnului Ironie( nu ştiu de ce cred că e de gen masculin, deşi limba română spune opusul): să pulverizeze disperare şi încîntare peste confuzii...
Amanda Lear - Give A Bit Of Hmm To Me

eu şi Circulaţia...

Mă iniţiez în semiotica semnelor de circulaţie şi am găsit cîteva indicatoare filosofice, ocazie cu care reinventez roata (de rezervă). Am căutat simboluri, dar nu le-am găsit pe toate. Cele mai faine sunt negre...
În tinereţe visam viaţa ca un drum cu prioritate. Păcat că uneori mi-e întoarcerea interzisă, iar în faţă drum lunecos şi aglomerat... Că mai mereu este cîte o intersecţie, iar cele mai bune hotărîri le-am luat cînd am ajuns la intersecţii cu un drum fără prioritate. Acum ştiu că sunt situaţii cînd e accesul interzis şi nu de puţine ori, totul pare o circulaţie interzisă în ambele sensuri. Ştiu că ar fi potrivită o oprire şi mă amăgesc că intersecţia cu sens giratoriu e un scurt loc de popas, dar de cele mai multe ori e fără ieşire, aşa că mă apucă dorul de sens unic, numai că el aduce alte pericole. Mai bine aş ceda trecerea. Şi uite aşa, se apropie sfîrşitul zonei de staţionare cu durată limitată, în care nu mai contează sfîrşitul interzicerii de a depaşi şi cel al limitării de viteză. Aici este sfîrşitul tuturor restricţiilor, în care, la vamă, plăteşti taxa de trecere şi iei permisul, dacă ai respectat indicatoarele şi instrucţiunile din Legislaţie. Să mă uit mai bine la semne...

joan baez - diamonds and rust

-?
-N-am nimic de zis...Îmi place melodia.

Electricianul şi căpşuna, partea a treia şi ultima

Jocul de dartboard

Toată luna iulie lucrurile au lîncezit în împărăţie şi nimic nu părea să schimbe atitudinea prinţesei. Conştientizînd brusc aceasta, prinţii şi împăraţii refuzaţi hotărîră să înfiinţeze o organizaţie, să acţioneze cu scop şi obiective operaţionale precise, şi anume:
1. prinţesa să aleagă musai unul dintre ei, şi asta repede,
2. alesul trebuie să merite mîna prinţesei ( şi să dovedească printr-o faptă pe care altul nu o poată înfăptui). În acest caz, ei sunt gata să renunţe la orice pretenţie şi să se pună în slujba lui. Dacă însă prinţesa alege un nemerituos( şi fiecare se gîndea că este merituos), vor cere ca despăgubire împăratului cîte o oră pe zi în preajma prinţesei, după care vor declanşa o revoluţie pentru desfiinţarea privilegiilor ontologice şi estetice ale prinţesei faţă de restul muritoarelor, privilegii care le-au semănat în minţi fantasme şi în inimi nefericire.
Acestea fiind hotărîte, unul din ei şi-a pus duhul fermecat să întocmească un proces-verbal pe care au pus toţi degetul( cu pecetea de pe inel, bineînţeles) şi l-au trimis să-i comunice hotărîrea lor împăratului.
Asta îi lipsea împăratului! În fiecare seară, înainte de culcare îşi aranja boneta de somn în oglindă şi îşi spunea: sunt un împărat minunat, încă puternic şi simpatic, am o mare împărăţie cu o mulţime de lacuri unde aş putea pescui, cel mai bun prieten al meu este Verde şi totuşi nu mă pot bucura… Pe fondul acestei meditaţii, cînd primi scrisoarea prinţilor, îşi puse coroana peste bonetă şi plecă să se îmbete, fără să-i mai pese de nimic.
Dar ca să nu stea în cîmp atît amar de solicitanţi vestiţi organizaţi cu scop şi obiective, spiriduşii, gnomii, barbăcoţii şi alţi indivizi care se ocupau cu chestii subterane, au ridicat cît ai zice: “peşte” o pensiune cu numele “La prinţul preferat” pentru petrecerea timpului musafirilor pînă la sosirea răspunsului oficial al împăratului. Însuşi naşul lor veni şi făcu cinste. Acu, fie vorba între noi, naşul nu era un oarecare, ci un vrăjitor care se ţinea de fel de fel de trucuri ca să îşi păstreze şefia, şi toată ziua se preschimba, în funcţie de contextul situaţiei, ba în leu, ba în iepuraş, dar cel mai mult îi plăcea să şocheze transformîndu-se în ornitorinc sau cioară multicoloră (cu care îşi cam băteau capul biologii şi logicienii din ţările lumii a treia). Această abilitate îi aduse în timp un prejudiciu: nu mai ştia exact cine e. Pentru colegii şi subalternii săi, dorinţa de a-şi lămuri identitatea era semn clar de declin. Toţi ştiau că povestea cu prinţesa care te scapă de tristeţe este o ficţiune de diletant şi, ca să-l şicaneze, îi dăruiră un vis. Suspicios, vrăjitorul încercă în somnul din timpul primei şedinţe visul şi observă cum privirea albastră a prinţesei îl acceptă aşa cum e. Se trezi la sfîrşitul şedinţei fără nici un sentiment de vinovăţie şi cu înţelegerea faptului că, de fapt, chestiunea identităţii este un reziduu de tinereţe. Astfel deveni dependent de visul cu prinţesa şi, implicit de şedinţe, pînă cînd visul începu să îi joace feste. Prinţesa, care îl privea înainte numai în ochi, se concentra acum pe nişte căpşuni de hîrtie şi efectul părea să se diminueze şedinţă de şedinţă. Într-o zi începu şi el, ca orice prinţ de rînd, să aibă angoase. De furie, făcu o vrajă şi transformă căpşunile prinţesei, pe măsură ce aceasta le confecţiona, în fructe adevărate, dar care se stricau imediat cum apăreau. Prinţesa le privea mirată, fără să poată face nimic. "N-am încotro, s-a scuzat el, e singura modalitate de a o descuraja să îşi mai facă de lucru cu ele şi să aibă răgaz să mă vadă". Şi într-o noapte, obosit să tot transforme căpşuni, pentru că prinţesa nu renunţa, se hotărî să o ceară de soţie. Organiză supuşii din Underground, ridicară rapid Pensiunea şi, după inaugurare, decise să scape de toată gaşca de pierde vară care îşi permiteau să viseze acelaşi vis ca şi el.
Ca să-i identifice exact pe rivalii autentici, vrăjitorul făcu cinste prinţilor cu un elixir fermecat ( un fel de Tutti Frutti care conţinea 400 "de euri" (Radu), cîte unul pentru fiecare an al unei vieţi de prinţ).
Tinerii prinţi băură şi se veseliră, însă a doua zi de dimineaţă începură să se comporte ciudat. De fapt, singurul care-şi dădu seama că s-au schimbat era vrăjitorul. Ciudăţenia consta în faptul că, peste noapte, inima lor s-a oprit la o anumită vîrstă, aceea în care erau fericiţi, şi această vîrstă nu era aceeaşi cu vîrsta trupului. Astfel, războinici înalţi şi arătoşi se jucau întinşi pe burtă cu maşinuţe din ouă Kinder, prinţi blonzi şi serafici jucau tabinet cu alţii la fel de serafici şi povesteau cu lux de amănunte isprăvi din luptele pentru căutarea merelor sau pepenilor de aur din tinereţea lor demult trecută...Vrăjitorul se uita cu atenţie după eventualii rivali, adică după aceia care nu se transformaseră în copilaşi sau bătrîni, ci păstrau o armonie a sufletului şi trupului. Şi nu zări niciunul, ci doar o mulţime de oameni stingheri în trupuri prea mari sau prea mici. Îl ameţi şi pe el haosul pe care îl crease şi se hotărî să scape de toţi. Atunci prezentă cel mai nou joc al pensiunii, un joc de dartboard “al Cunoaşterii de Sine” spuse el. Miza jocului este nemurirea... Pe cerul întunecat proiectă visul cu prinţesa, iar în dreptul inimii ei aşeză cercul de dartboard. Fiecare cerc atrăgea săgeata, aşa încît nu prinţul trăgea la ţintă, ci inima lui căuta locul potrivit liniştii sale, nemişcării şi neschimbării care să-i permită nemurirea.
-Există o singură modalitate de a vi se readuce armonia dintre suflet si trup. Cine îşi ţinteşte vîrsta corectă a sufletului, îşi poate transforma şi trupul după aceasta şi va putea rămîne nemuritor la acea vîrstă, le explică vrăjitorul.
La joc se înfiinţă primul împăratul, care se trezise cu capul greu de mahmureală, dar cu sufletul unui puşti de 13 ani şi cu o dorinţă arzătoare de a juca ceva pe pedepse. El nimeri din prima vîrsta sufletului, aceeaşi cu a prietenului său Verde şi se spune că ei şi pînă astăzi petrec zile şi nopţi în veşnicie jucînd “Nu te supăra, frate”. După împărat, unul cîte unul, prinţii plecară pe liniile temporale ale jocului să fie fericiţi şi nemuritori.
Electricianul le făcu semn bunicilor prinţesei că se întoarce repede şi ieşi în curte să vadă ce-i cu trăsura cu cai. Zări dincolo de gard nişte oameni aruncînd cu săgeţi în cer şi pe prinţesă încercînd disperată să salveze căpşunile vrăjite de realitatea care le împingea spre moarte. În timp ce electricianul se îndrepta spre prinţesă, vrăjitorul îl zări în mulţime şi înţelese că felul în care privea jocul de dartboard era diferit de al celorlalţi. În timp ce toţi se concentrau pe cercul vîrstei nemuritoare, electricianul i se uita prinţesei în ochi. Cînd ajunse lîngă ea, vrăjitorul îi întinse săgeata de dartboard. Electricianul îl privi, dar nu luă săgeata de joc, ci căpşuna adusă din seră şi o dădu prinţesei. Aceasta se înveseli brusc, pe chip îi reveni zîmbetul, iar inima ei tresări atît de tare încît electricianul se pomeni luat pe sus de un cîmp magnetic sau electric sau şi una şi alta, purtat prin tunele, trenuri, lifturi pînă cînd ajunse într-o trăsură care mergea legănat pe o alee din pădure. Prinţesa cu ochi albaştri, aflată lîngă el, spuse:
-Mergem să bem un suc “La gradină”?
Acolo, la o masă erau prietenii din blogroll, iar Marcel, chelnerul tocmai se apropia, într-o mînă ţinînd sticle cu nectar de căpşuni, iar în cealaltă ţigara din care fuma elegant ca Simone de Beauvoir, şi asta în timpul serviciului său.
În acel moment vrăjitorul, de care am uitat un pic, se trezi după o noapte burduşită de vise alambicate, îşi îmbrăcă o bluză veselă, apoi plecă fluierînd încetişor spre pensiunea unde surprizele abia începeau şi asta fără nici o contribuţie a sa, lucru care, contrar aşteptărilor, îl bucură.

sfîrşit.

Electricianul şi căpşuna- Partea a doua

Întîlnirile din vise

De cum văzu trăsura cu cai, electricianul se gîndi că erau sigur de cristal de cuarţ şi, uite că aici s-a ajuns cu tehnologia foarte departe, dacă electricitatea nu mai era necesară nici ca să lumineze măcar un drum.
Adună licuricii care i se aşezaseră pe păr, îi puse pe cutiuţa cu căpşuni şi porni. Licuricii luminau pădurea aşa, ca ziua şi în curînd ajunse la un zid înalt de piatră, la zidul unui turn.

Se plimbă pe lingă ziduri căutînd o intrare, dar nu găsi niciuna. Atunci îşi aminti un cîntec pe care-l visase, despre o căpşună în formă de inimă şi chiar de la primul vers ajunse în interiorul turnului.
În turn era de fapt un ţinut de vis. La propriu, nu la figurat, pentru că aici totul avea legătură cu visele. Existau şcoli care învăţau copiii de la cele mai fragede vîrste să înţeleagă simbolurile din vis, facultăţi şi fabrici care foloseau specialişti pentru crearea viselor de tot felul, dar mai ales a acelora care să ofere un sens vieţii.
Din loc în loc, agenţi de pază şi ordine verificau să nu se strecoare nici un vis nefiresc printre cele aprobate şi care zilnic erau livrate în marile magazine locale sau transportate în tiruri, vapoare şi avioane către ţările străine. Ţara era prosperă datorită mai ales comerţului cu vise. Marile companii cereau pentru angajaţii lor vise care să crească profiturile acţionarilor, spitalele vise igienizate şi chiar panacee, parlamentele statelor lumii şi armatele solicitau vise din care să nu lipsească îngredientele : « Libertate » şi « Dreptate ». Uneori şi şcolile de stat solicitau vise şi chiar familiile cu putere financiară mai mare. Pentru că visele erau fragile şi livrarea lor necesita condiţii speciale de depozitare, erau scumpe. Nerespectarea regulilor cu privire la fabricarea viselor putea duce la adevarate catastrofe, mai ales dacă într-un vis al cuiva se strecura o idee fixă a altcuiva sau dacă simbolurile se amestecau în mod nepotrivit....Atunci visul se transforma în coşmar, beneficiarii lor deveneau nefericiţi într-un mod cronic. Nu pot să vă explic cum de ştia electricianul toate acestea, dar le stia şi încă bine, pentru că am observat o tresărire, aş putea spune chiar de teamă atunci cînd păşi în interiorul unui supermarket de vise. Se amestecă printre cumpărătorii care priveau cu atenţie ultimele produse. Aproape toate conţineau chipul prinţesei cu ochii albaştri.
Electricianul se gîndi că dacă ar cumpăra un vis, ar putea cere detalii despre prinţesă, şi asta fără să bănuiască cineva ceva. Îl întrebă pe unul din consultanţii de la un mic birou: cît costă un vis cu prinţesa, cît durează, dacă se poate repeta, dacă are garanţie şi unde poate fi găsită. Pînă la ultima întrebare, consultantul îi răspunse politicos, apoi începu să-l cerceteze cu atenţie. Pentru că totuşi privirea electricianului nu îi transmitea nimic periculos, îşi spuse că este cu siguranţă vreun turist care trebuia trezit la realitate.
-Prinţesa nu există, îi spuse el rîzînd sarcastic, este un produs publicitar. Iar ochii ei albaştri sunt ingredientul cel mai profitabil. Să ştii că s-a lucrat foarte mult la obţinerea acestei nuanţe naturale.
-Nu se poate, eu am întîlnit pe cineva care spunea că a cunoscut-o, care mi-a descris-o aproximativ astfel, spun “aproximativ” pentru că aţi uitat să adăugaţi coşul cu căpşuni de hîrtie, insistă personajul nostru.
-Aş, căpşunile sunt inexistente şi ele. Au rezultat dintr-o greşeală care ne-a adus pagube uriaşe. Creau în jurul lor numai cîmp negativ, iar clienţii nu agreau această imagine a prinţesei cu căpşuni. Din produsele mai noi le-am eliminat, pentru că ni s-au făcut reclamaţii cum că în urma acestor vise mulţi au căpătat alergii.
Electricianul se hotărî să îi arate angajatului că nu este adevărat şi îi întinse o căpşună din cutiuţă, dar pentru că nu reacţionă i-o plimbă prin faţa ochilor şi i-o aşeză chiar în palmă, dar el întoarse mîna ca să-şi aranjeze basca şi capşuna căzu pe podea. Încercă acest lucru şi cu alţii şi dintr-o cutie întreagă mai rămase cu o singură căpşună. Concluzia pe care o trase electricianul a fost aceea că locuitorii din ţara respectivă pur şi simplu nu vedeau căpşunile. Se întristă la gîndul că nici în ţara tuturor posibilităţilor locuitorii nu le tolerau. Atunci, pe lîngă el trecu în fugă un copil strigînd: Promoţie! Vise cu prinţesa la jumătate de preţ! Vise noi! Ofertă limitată!
Oamenii se îmbulziră să cumpere visele şi formară o coadă lungă, care se despărţea la două ghişee.
Deasupra unuia scria: “Vise alb-negru”, iar a celuilalt- “Vise color”. Fiecare ghişeu avea o imagine mare cu prinţesa aşezată pe tron, cu privirea senină şi albastră şi, din orice direcţie te uitai, ţi se părea că se uită numai la tine. Electricianul se hotărî să meargă la ghişeul cu vise alb-negru, pentru că acolo coada era mai mică.
Cînd ajunse în faţă, vînzătorul îi spuse că visele noi tocmai s-au terminat. Văzîndu-i dezamăgirea, adăugă:
-Dar vă putem da un vis mai vechi, din cele refuzate la export, în care prinţesa face origami. Din acestea mai avem multe. Dintr-o neglijenţă, un angajat a strecurat aceste căpşuni în vis şi nu le-am mai putut scoate. A folosit pentru lipituri particule necunoscute pentru noi şi a refuzat să ne spună reţeta. Electricianul se interesă cine era angajatul.
-Era un electrician, a fost angajat demult, de altfel sîrguincios şi onest, dar a încălcat Regulamentul şi noi l-am concediat. Nu mai există decît o fotografie a lui în arhivele Academiei de Vise.
După ce cumpără un tablou de vis alb-negru plecă la Bibliotecă. Acolo, cînd privi fotografia inventatorului căpşunilor, electricianul încremeni.
În imagine era el.
Ieşi în stradă tulburat. Cumpărătorii se grăbeau să intre fiecare în noul vis propriu. În scurt timp, electricianul rămase singur pe stradă, contemplînd chipul prinţesei. Căpşuna din mîinile prinţesei, ţinută cu gingăşie era mai frumoasă decît tot ce cultivase el vreodată. Atunci simţi cum cutiuţa din mînă devine caldă, se luminează şi arde. O lipi de căpşuna din tablou şi se făcu deodată un arc electric. O lumină albastră îl învălui, închise ochii şi cînd îi deschise, era într-o casă bătrînească. La masă, bunicii prinţesei zîmbeau.
Chiar atunci se deschise poarta casei şi văzu pe geam o trăsură trasă de doi cai. Ca-n interbelică.
Sfîrşitul părţii a doua
image by Newton

văratice

Ce repede trece vara! Deja mi-e dor de Crăciun.

Electricianul şi căpşuna

Povestire în trei părţi
Partea întîi: Cine-s personajele şi ce vor ele
Ce legătură este între o prinţesă oarecare şi nemurire, o să mă întrebaţi? Însăşi substantivul cu pricina trimite la o fiinţă înzestrată cu nişte calităţi care o anticipează, adică frumuseţea şi veselia. Pe mine, povestitorul, oricum aş scrie, mă interesează chestiunea, mai ales că blogspotul îsi doreşte să devină ţinutul fără de moarte al tuturor celor pe care viaţa adevărată nu-i mai poate ţine captivi. Prinţesa noastră căuta ceva care avea legătură cu nemurirea.
Şi a găsit un electrician căpşunar.
Acestea au început cînd prinţesa s-a hotărît să fugă din povestea unde era personaj principal. Taică-su, un individ comun, ca mai toţi împăraţii, hotărîse să o mărite, adică să scape de grija de a-şi mai bate capul cu ea. Voia să iasă la pensie, să pescuiască liniştit şi să joace cîte un pocheraş cu vecinul Verde şi se cam săturase să o păzească de fel de fel de indivizi dubioşi. În plus, cînd pierdea la joc, mai ales dacă era şi un pic ameţit, toţi prietenii, împăraţi în toată firea, cu copii cît fie-sa, i-o cereau de nevastă, gata să divorţeze. Hotărît, a dat sfoară în ţară că prinţesa lui îşi caută un soţ căruia să îi dăruiască frumuseţea şi blîndeţea, în toate nopţile şi zilele vieţii ei. Prinţi de peste mări şi ţări trimiseră cv-ul suveranului şi veniră la interviul cu prinţesa, deşi auziseră că mofturoasa avea o privire albastră otrăvită, care cobora pînă în sufletele peţitorilor şi-i transforma din regi în oameni umili, şovăielnici şi plictisitori.
Toţi aveau experienţe importante şi mai ales un portofoliu de competenţe: iarba fiarelor, ouăle nenumărate cu tot cu cloşcă, mere şi pere aurite, paloş fermecat, lampă magică, arc cu săgeţi....şi multe altele...uimitoare şi strălucitoare. Şi pe toate acestea le puseră la picioare prinţesei ca pe daruri de soi.
Cocoţată pe tron în lotus şi cu ochii închişi, uneori prefăcîndu-se că doarme de-a binelea ( ţinea lîngă ea un papagal care chiar imita bine sforăielile reginei mame) sau făcînd căpşuni-origami din hîrtie creponată, prinţesa îi privea scurt pe fiecare în ochi. Prinţii erau frumoşi şi victorioşi, spuneau vorbe inteligente. În plus, darurile fermecate îi învăluiau într-o lumină specială, cu altă culoare pentru fiecare.
Erau curajoşi şi o măsurau cu îndrăzneală, gîndind însă ce pedepse să-i coacă ca să-i mai taie din elan, dar asta după nuntă, bineînţeles, iar prinţesa le vedea sufletul...
Totuşi, prinţii ştiau că nu e o prinţesă oarecare, deşi n-ai fi zis după ce părinţi avea..., ci avea un dar special. Dacă alegea unul din ei, alesul avea să fie pînă la sfirşitul zilelor vesel, pus pe şotii, plin de energie şi mai ales, avea să găsească fiecare secundă a vieţii încîntătoare. Privirea albastră a prinţesei îndrăgostite, transparentă, le-ar fi dezvăluit bucurii nemaivăzute, aşa că prinţilor nu le-ar mai fi rămas de făcut altceva decît, atunci cînd i-ar fi cuprins plictiseala, boala sau tristeţea, să i se uite în ochi.
Pînă una alta, prinţesa nu alesese nici unul, iar prinţii descumpăniţi îşi adunau darurile şi plecau, brusc îmbătrîniţi şi obosiţi.
Cică unii s-ar fi sinucis ( deşi nu ştiu dacă în lumea poveştilor asta se poate) neputînd să mai trăiască fără merele sau armele de aur, alţii au acceptat slujbe umilitoare numai să o vadă zilnic. Iar unii, deşi au fost înainte personaje pozitive, s-au transformat în spîni, zmei, pitici bărboşi şi gheboşi, încăierîndu-se toată ziua unul cu altul şi gîndindu-se că poate asta îi place mai mult prinţesei.

În vreme ce se petreceau toate acestea, undeva într-un orăşel-port trăia un electrician.
Era, ca să înţeleagă toată lumea, frumos şi iscusit în toate. Toţi locuitorii oraşului aveau curent electric datorită lui, care descoperise electronul şi inventase becul cu mult înaintea altora. Din cînd în cînd, de ziua oraşului, organiza un spectacol de lumini cu laser şi amplasa un nou felinar-unicat în formă de căpşună în faţa cîte unei case în care locuiau oameni care, aflase el, se iubeau.
Şi asta pentru că marea sa pasiune erau căpşunile.
În afara conexiunilor la reţeaua electrică, cultiva căpşuni într-o mică seră unde, independent de anotimp, era lumină şi căldură blîndă de primăvară. Le urmărea cum încep să crească, se colorează încet în gălbui, apoi în verzui şi roz. Cînd le culegea, roşii şi parfumate, i se umplea sufletul de bucurie. Din păcate, în oraşul lui, toţi locuitorii erau alergici la căpşuni, aşa că electricianul le strivea în dulceţuri şi siropuri pe care le transporta cu o barcă în alte orăşele. Cînd apărea un străin în port, primul lucru pe care îl făcea era să îl ducă la seră şi să îi ofere căpşuni. Mulţi însă întrebau dacă nu are să le dea un pahar de rachiu mai degrabă. Atunci electricianul ofta, dar desfăcea o sticlă cu lichior şi petrecea cu străinul toată noaptea părînd că rîde de glumele deocheate, dar bucurîndu-se de fapt că nu erau irosite de tot căpşunile.

Bine, şi care-i legătura cu...? (mă întreabă împăratul).
Păi vestea frumuseţii şi veseliei prinţesei ajunse într-o zi şi pe marea care uda ţărmul oraşului său. Tocmai schimbase becul la Far, cînd unul din marinarii veniţi atunci începu a-i vorbi brusc despre obîrşia lui, odată nobilă, şi despre nenorocirea care îi stăpînea acum inima. “numai s-a uitat la mine şi mi-am văzut toate merele de aur viermănoase...Şi ea, fără nici o remuşcare, a continuat să umple coşul din poală cu căpşuni de hărtie”.
Electricianul îi spuse că trebuie să vadă altfel problema pentru că, dacă nebunia ar fi posibilă în ţara poveştilor, ar putea spune că prinţesa e nebună şi mai bine că a scăpat de ea, dar acest lucru e cam greu de demonstrat aici, că ar face mai bine să nu devină un personaj marginal, care nu mai foloseşte niciunui povestitor de-acu încolo. “ uite, eu de cînd cu curentul electric am învăţat să văd mai ales polul pozitiv”.
Învăluit în cîmpul pozitiv cîteva zile şi nopţi, după discuţia cu marinarul-prinţ, electricianul se hotărî să plece în căutarea prinţesei. Luă cu el o cutiuţă cu cele mai ochioase căpşuni să i le ducă prinţesei.
Urca în autobuzul 23 prăfuit şi plin de oameni care mergeau către plajă, turtiţi unul în altul, cu colacele de salvare şi bărcile pneumatice gata umflate, pregătiţi să se arunce în apă cum ajung. Ţinea cutiuţa cu căpşuni deasupra capetelor tuturor, stînd pe vîrfuri, aproape de becul uitat aprins de şofer. Merse aşa mult, pănă cînd autobuzul opri la marginea unei livezi. Oamenii coborîră bucuroşi şi lăsară toţi colacele pe iarbă, se descălţară, înşfăcară cîte un coş de nuiele şi se puseră pe cules mere, pere, prune şi ce se mai găsea pe acolo pînă cînd dispărură de tot.
Electricianul coborî şi el, deschise cutia de căpşuni şi le verifică dacă nu s-au înmuiat de la căldură, apoi porni să rătăcească prin livadă.
Nu merse prea mult, dar cînd se uită în urmă, autobuzul nu mai era şi livada se îndesi plină de roade pe crengile grele, care îi strecurau în piele şi haine un miros dulce-acrişor. Livada era a unor bătrîni care nu o mai culegeau de mult, dar care erau bunicii unei prinţese frumoase şi vesele. Nu ştiu de unde îi veni gîndul acesta, s-ar putea să i-l fi spus eu, ca să mai scurtez. Luă cîteva fructe şi le băgă în sîn, apoi îşi aminti de grija pentru capşuni şi, cînd să muşte din prima pară, auzi în spatele lui zgomotul unei porţi care se deschidea chiar din trunchiul copacului sub care stătea. De acolo ieşiră în goană doi cai transparenţi trăgînd după ei o trăsură ca-n interbelică.
Sfîrşitul primei părţi.

Dimineaţa de după

Între rafturile pline de carneţele cu numele iubitelor şi adresele lor de mail, Don Juan răsfoia distrat unul din volume, al 373-lea.
Ordonate alfabetic, numele fetelor şi femeilor care-l iubiseră, suferiseră şi îl mai visau încă se înşirau melodios...la, le , li, lo....ma, me, mi, mo....na, ne, ni, no....pa, pe, pi, po....
Deodată, lui Don Juan îi izbucni în minte o amintire a unui nume fără vocale, dintr-o ţară nordică şi începu febril să caute în agende combinaţii de consoane: lm, sq, rh...toate înfundatele şi tăinuitele sunete ale numelor auzite în treacăt, sunete surde ale pămîntului şi lemnului încă viu sub lama toporului, şoptit de un dulce glas graseiat...şi căută, şi căută toată ziua şi noaptea...
Dimineaţa veni cu ceaţa reamintirii, însă îi aduse o linişte prietenoasă, de la femeia de departe îşi dorea doar deprinderea de a-i rosti cu uşurinţă numele.

image by .lucidreamer

Inversiuni

Acum aproape o lună am fost la un concert de romanţe dat de Constantin Florescu şi Filarmonica noastră. Mergeam întîia oară la un astfel de eveniment. Odată această muzică a oraşului era la modă şi o ascultau cei care aveau 20 de ani. Oare părinţii şi bătrînii o tolerau, le părea firească şi o fredonau şi ei? Sau avea mai multă exaltare decît puteau ei, cei de atunci, îndura? Destinată trăirilor saturniene, sau prilej de apropiere şi bucurie în doi, trei...cîte, cîţi vrei... ? O muzică despre timp şi fragilitatea lui, despre mirajul secundelor care ar putea salva o viaţă întreagă de fantoma irosirii... O muzică a posibilităţii, a aşteptării, a revenirii, a dorului ce înnoadă clipele pierdute. Pare aşa astăzi, cînd numai pensionarii ascultă romanţe( am găsit pe net şi o pensiune- “Romanţa”). În sală erau tineri de la un cămin de copii, (concertul a fost filantropic), bătrini de la un azil şi, pe ici colo, adulţi...Reacţia la muzică era diferită, tinerii se amuzau, bătrînii zîmbeau nostalgic, iar adulţii erau gravi. Şi eu printre ei. Îmi păreau romanţele ca un descîntec pentru teama de bătrîneţe, uscăciune a inimii şi nebunie. Cel mai mult m-a încîntat ironia romanţelor. Ca un zîmbet (de cinci minute) al străbunicii la 20 de ani, pe care îl regăseşti în şăgălnicia zilnică a stranepotului, dar care de fapt nu zîmbeşte niciodată în fotografii.
Din nefericire, concertul s-a terminat brusc din cauza excesului de admiraţie al spectatorilor care au aplaudat atît de intens o melodie, cu ridicat în picioare şi bis-uri, încît şi orchestra şi interpretul au considerat că sunt invitaţi să se retragă...

O romanţă a lui Daniel Iordăchioae.


Sa nu ne despartim
Asculta mai multe audio Muzica »

suspiciune

La început a fost aprilie apoi mai în zare cu o linie ferată
ca două gînduri care se lipesc şi spui: acolo sigur e vorba de dragoste,
deşi în receptorul
telefoanelor albastre cu fise de trei lei răspunde străină o voce alo! Alo! E
cineva acolo?
cuvintele - ţi desenau orele ca peste prăfuite oglinzi, cînd
învăţam
întîi la telefonul din gară apoi la cel fără fir
să suspectez vocile de ecouri mai devotate decît batrînul paznic
al casei
Sofian,
să suspectez trifoiul de doar cele trei foi
şi perechea perfectă a cireşelor de oglindirea
roşului în rotund şi dulcelui în zadar
Azi
În toate gările liniile sunt paralele şi lucesc egale.
pînă la tine
e cineva acolo.


image byAminaM

Didei

“Tot ceea ce este bun vine dintr-o moştenire.”
(Nietzsche “Amurgul idolilor”)

de-a parmenide

Aşa cum alegi, i-ar fi zis Platon lui Socrate, aşa am să-l fac, numai spune. Scriu măreţul meu dialog logic de batrîneţe dedicat ţie. De bătrîneţe, pentru că eu sunt bătrîn şi tu eşti bătrîn, deşi ţi-e gîndul aiurea...adăugă, aruncînd un ochi spre Alcibiade care chicotea alături de alţii de vîrsta lui. Socrate cel bătrîn este înţelept şi ar fi cazul să nu se mai ţină de fel de fel de aiureli estetice şi dialectice, ca să nu le mai spun altfel...
Socrate alesese de mult, dar aştepta numai prilejul să aibă şi el un maestru, că se cam săturase. Aşa că Socrate cel tînăr a început să spună platitudini, să se abată de la subiect şi mai ales să tacă, culmea şi asta să îi placă. Alături de Alcibiade, Socrate, îndemnă briciul raţiunii să-şi taie venele adevărului şi falsităţii lăsînd mintea să zburde printre contradicţii, nu doar inima.
Şi aşa s-a născut “Parmenide”.

şi ?

Serile îşi descarcă tristeţile aşa
cum descarci un camion cu ciment ca să ridici vesel şi zgomotos
Noul Magazin Universal cu 3 cinematografe şi nu ştiu cîte firme străine
Şi după ce huruiala bolovanilor de pe suflet, hai să fim serioşi, domnilor, a pietricelelor, se stinge
Îşi aprind baghetele magice zînele din perdelele camerei
Şi desenează stele pe pereţi
în vis se preschimbă în lumini de gloanţe ce vin cu viteză către mijlocul minţii, aşa, ca-n distribuţia de la Superman,
Acolo unde stai ascuns într-un singur gînd albastru
Ţi-aş spune să fugi dar mai bine fantezia mea sinucigaşă ar
inventa o contravrajă mai puternică să apere i-ul de l şi de o şi ve şi altele care dau mereu să se unească şi ce mă mai fac eu cu atîtea litere străine şi cu muzica lor vanghelisantă?
Azi aici oraşul miroase a tei
Pe firma unui magazin din Iaşi scria Giuvaergerie
Şi asta în anii 90 şi
de atunci teii de pretutindeni sunt condamnaţi să fie ca acolo şi toate magazinele de bijuterii ca giuvaergeria
şi toţi ochii din lume ca ai tăi.
Şi ce dacă mai este încă o vară?
trece, cum trec toate verile cu aceleaşi temeri şi doruri (comune, s-ar spune),
pînă cînd teii ajung să fie ruginii ca perdelele celeilalte camere.

pictorul de porţelanuri

Vecinii îl vedeau rar. Trecea ca o umbră pe lîngă garduri, cu paşi mărunţei, ca de femeie, cu ochii acoperiţi de pălăria mare de paie, mereu grăbit. Din cînd în cînd se sprijinea de un copac şi ridica privirea spre coroană. Atunci căldura îi învăluia ameţitor chipul văduvit de vedere. Sub paşi, scîrţiitul frunzelor deja uscate urca în arabescuri pînă sub pleoape. Prin căptuşeala buzunarelor pipăia frunzele rupte. Verdele deschis şi greu îşi strecura asprimea în palme venind cu lumină, apoi gusta din unele din ele. Ajuns acasă, lua penelul şi, pe ceştile subţiri, albe, desena miraculoşi păuni, cu zeci de ochi în coadă, ochi verzi şi galbeni, arămii. Îi picta încet, cu unduiri line ale pensulei, ca într-un dans tainic, cu ochii închişi pentru totdeauna unei lumi fără delicateţe.

De gustibus

Pe strada cu cele 7 ţări şi mări,
Cînd tocmai terminasem de machiat toate genele domniţelor
împăraţilor vecini şi credeam că totul e
Gata de Bal,
cînd
Se întinseseră covoarele din care mai respirau adormiţi tigrii,
m-am hotărît să te aştept
În locul inimii mele ai ascuns
salăţile din grădina ursului,
şi, pentru că nu pot altfel,
acum aştept un transplant.
din cînd în cînd, mai ales sîmbăta, rup cîte o frunză,
neaşteptat, lumea este mai verde şi mai uşoară
mai crezi că mărul de aur
şi bobul de muştar-mărgăritar dăruite atunci
încă simt lumea în culori ?
Prin somn, domniţele şi tigrii vin şi ei pentru cîte o gură,
mai cu seamă pentru că mi-e inima o varză .
iar eu,

iar?
Eu?
te aştept

încă mai

Duşi cu balonul

Cu inima plină de duioşie, maestrul respiră adînc şi privi spre micul discipol care, tolănit în fotoliu, făcea baloane de săpun.
- Ce-ar fi să-ţi spun o poveste? Va fi o poveste plină de imaginaţie şi de învăţăminte. Este, zise maestrul căutînd agitat prin încăpere existenţa care va fi îmblînzită, povestea unui... balon de săpun.

A fost odată un balon de săpun, care a căzut pe masa din sufragerie. Era un balon special, nu s-a spart imediat, aşa cum făceau cele mai multe. În el se reflectau biblioteca cu învăţătura filosofică şi ştiinţifică, cu albume de artă şi celebre cărţi de literatură, mesele, scaunele ...mă rog, totul. Prin geamul deschis a intrat deodată o pală de vînt şi balonul a zburat afară. Acum reflecta iarba, salcîmii înfloriţi, casele şi maşinile, copiii care se jucau cuminţi prin parcuri, adulţii care mergeau la serviciu, punctuali şi plini de zel... Apoi s-a ridicat din ce în ce mai sus şi oglindea stoluri de păsări, avioane, soarele, luna...Ce este? Ce s-a întîmplat?

Micul disciopol se ridică:
- Nu s-a întîmplat aşa. Să-ţi spun eu cum a fost. Balonul fermecat plutea prin cameră, fericit şi fără nici o culoare. A venit un om mare cu un ac şi l-a înţepat. Balonul a pocnit şi s-a enervat. Şi de nervi s-a întors în tubul cu soluţie de săpun. Vezi ce ai făcut ? Acum nu mai vrea să iasă. Din cauza ta şi a poveştii tale prosteşti!

prima din mai

The young girl, Irving Amen

Trezită cu noaptea în cap de un straniu sentiment al lipsei de control, bătrîna vrăjitoare se îndreptă, sprijinită în mătură, spre şifonierul cu costume de serviciu prost croite (ca pentru scenele de groază hollywoodiene, îşi spuse). Pe uşă, uriaşa oglindă care le arăta musafirilor o realistă imagine a chipului, strălucea fără sens. Pe bătrîna vrajitoare nu o interesa nicicum realismul, ci optimismul. Deschise şifonierul şi se uită în oglinda optimistă. Era o oglindă idealistă cu bun simţ, în sensul că nu se vedea în ea ca o tinerică apetisantă, aşa cum arăta pe vremea colegiului de magie şi cum o prezenta orice glob ordinar de prin laboratoarele colegilor de breaslă (Escrocii!), ci precum o distinsă candidată la preşedinţia Americii, cu dress-coat şi părul strîns în coc, cu zîmbet superior, dar totuşi atrăgător. Cu un baston cochet care îi corecta mersul... După cîteva secunde de contemplare, încuie cu grijă dulapul, îşi trecu mîna prin părul ciufulit şi îşi pipăi obrazul creponat, dar pe care palma le simţea moi, calde, catifelate, apoi trase draperiile peste ferestre, încărcată cu energia motivatoare a unei noi zile magice.

prin Galaţi cu mine

Galaţii, aşa cum i-am văzut eu în doar cîteva zile ploioase, printre şase emoţii... naţionale.

Mi-a plăcut :
Arhitectura clădirilor vechi, care îşi dezveleşte frumuseţea mai ales celui cu capul în nori...balcoanele cu basoreliefuri, cariatidele, streşinile caselor cu valuri şi scoici…
Împărţirea oraşului în “Micro...19, 20,39,40”...denumiri chimice, alchimice...
...că te plimbi prin centru şi ajungi la Dunăre.
că te duci la terasă pentru o pizza şi te poţi opri la pescuit lîngă bar.
O sală de cinema în care m-am simţit ca într-o călatorie cu trenul, cu măsuţe în faţa canapelelor.
Teatrul Muzical şi toate celelalte teatre, unde, în timp ce noi plecam, era "Traviata",
parcurile cu migdali, cei mai frumoşi copaci din cîţi am văzut
că la Mănăstirea măicuţelor ...cireşele mai au un pic şi se coc, în timp ce în alte părţi ale oraşului abia s-au scuturat florile...

Şi toate acestea doar cu privire la locuri, cît despre oameni, am să mai scriu după ce îmi mai îngheţ amintirile şi le înţeleg sensul.

Înviere

În Nazaret e-o primăvară dulce
şi zburdă-n ea copilul de dulgher.
Şi prag se-neacă-n aur şi ungher,
oriunde el surîde sau se duce.

Atinge-un lemn şi stropi de juvaer
ţîşnesc din ciotul pus să se usuce.
Aleargă-n drum şi uliţa străluce,
ca noaptea, drumul robilor pe cer.

Se joacă-n praf şi colbul ca o iască
musteşte flori sub tălpile lui mici
A rîs: scaieţii-ncep să gîngurească.

Şi pietrele prind viers de rîndunici.
Un pas: şi pomii-n haină îngerească
merg după El cu paşi de ucenici.

“ În Nazaret”
Radu Gyr

primăvară cu clasă

În spatele gardului înalt şi des, noul proprietar al vilei contemplă primul său grădinar manevrînd maşina de tăiat iarbă.
În faţa proprietarului, grădinarul contemplă prima sa maşină de tăiat iarbă care, apăsată pe un singur buton, într-o oră face munca lui de o zi.
Sub privirile celor doi, prima iarbă din an se aşterne simetric în urma maşinii.
Dinspre gard vin izuri calde de primăvară.

noi în aprilie vechi

Se făcea că era aprilie. Eu abia învăţasem cîteva litere, dar ştiam să citesc bine lecţiile din urmă, nu luasem niciodată cele 10 linii-muchie la palmă pentru greşeli de citit. Asistam în fiecare zi la supliciul colegilor, care se întorceau în bănci cu dinţii încleştaţi şi ochii în lacrimi. Apoi, creionul le tremura în mînă toată ziua...
În clasă eram trei de-a-ntîia, cinci de-a doua, cinci de-a treia şi şase de-a patra. Cei de-a patra erau toţi băieţi. Mă întorceam cu ei acasă la bunică-mea mereu pe acelaşi drum, urcam şi coboram două dealuri, primăvara, direct de-a berbeleacul (ne întindeam pe pămînt şi ne răsuceam ca un balot pînă la poale). Doi dintre ei treceau pe acasă şi luau caii. Îmi era frică de ei, eu, orăşeancă, văzusem cai de-aproape numai în poze. Se lăudau cu peripeţiile serilor cînd se întorceau cu vitele. Rădeau de noi, ăştia de-antîia, şi mai ales de mine, de lipsa mea de accent, de faptul că nu înţelegeam înjurăturile, că urma să merg la şcoală şi după ce terminam a patra. Ei aveau să nu mai meargă. Prima comună unde erau clase de gimnaziu era departe, la 10 km, dura prea mult timp şcoala şi vitele trebuiau scoase la iarbă.
În dimineaţa aceea de aprilie învăţătorul n-a venit. Era un bărbat de vreo 30 de ani, făcea naveta de la Bucureşti…A venit o femeie, care ne-a spus că va fi învăţătoarea noastră anul acela. Nu ştiu dacă s-a ţinut sau nu de cuvînt, pe mine părinţii m-au luat de la bunici şi m-au înscris la o şcoală în noul oraş în care urma să locuim.
Se oprise ploaia, după vreo săptamînă mohorîtă şi am ieşit toţi în curte. Ne atîrnam de crengile înflorite ale corcoduşilor ca-n huţuluş. Doi bărbaţi în haine militare au inceput să care în iarbă cărţi dintr-o sală în care nu intrasem niciodată. Şcoala avea o singura clasă, în care învăţam toţi. Au cărat mult timp…noi am jucat ascunselea şi ţin minte că tocmai ochisem un loc bun între uşă şi zid, cînd învăţătoarea ne-a chemat. Ne-a spus să ne aducem ghiozdanele şi să ne punem în ele cîte cărţi putem duce, dar geanta să se închidă totuşi. Repede, pînă nu se întorceau bărbaţii plecaţi după chibrituri. Apoi, ne-a trimis în clasă. Pe fereastră vedeam flăcările ridicîndu-se pînă la crengile copacului. Ce păcat, m-am gîndit, or să se afume florile …
Nu am avut timp să citim titlurile cărţilor sau să le răsfoim. Simţeam şi geanta închisă în bancă arzînd. Nu mă puteam gîndi la nimic legat de lecţii. Atunci am făcut primele greşelii de citit. În geantă am găsit acasă o carte de Caragiale, un volum despre mituri ale creaţiei şi un manual interbelic de latină. A, şi un roman rusesc despre trei puşti care nu iubeau şcoala. Aceea a fost prima carte citită. A doua zi, învăţătoarea ne-a spus că în aprilie s-au născut tovarăşul Lenin şi Hitler.
Din ziua aceea nu a mai luat nimeni din clasă linii la palmă.

S-a oprit ploaia. Dacă aş fi ştiut că Wittgenstein şi-a trăit viaţa şi filosofia tot de-a lungul lunii aprilie, aş fi înţeles ce jocuri ne fac să suportăm sau nu trecutul. Sau poate că nu...

Interpretări

"Concertul este extraordinar, părul dirijorului se mişcă perfect!" Dragoş
Preferatul meu clasic, Beethoven, Uvertura Egmont. Dirijează tînăr, Celibidache

şah mat cu pionul

Le Dîner de cons (The Dinner of Idiots), în regia lui Francis Veber, 1998. Adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume. În scena de pe You Tube, cei patru amfitrioni ai unei cine special (alta pentru fiecare): François Pignon( Jacques Villeret), Pierre Brochant (Thierry Lhermitte ), Juste Leblanc (Francis Huster) şi Lucien Cheval (Daniel Prévost).
Povestea: un grup de prieteni, bărbaţi importanţi, cu educaţie şi bani, se distrează săptămînal invitînd fiecare la cină cîte un aşa-zis “gogoman” (idiot, tăntălău, prostănac etc.). Fără ca musafirii să bănuiască, are loc un concurs jurizat tainic de gazde, cu tema: cine face mai multe gafe, adică se dovedeşte mai gogoman decît toţi. Titlul de campion este dificil de obţinut, competiţia e strînsă şi orgoliul gazdelor se identifică cu onoarea. Dincolo de slujbele şi vieţile de familie, prietenii îşi consumă mare parte a timpului, banilor şi energiei căutînd “gogomanul”. Bineînţeles, premisa de la care pleacă toţi este
“Nici unul dintre noi nu este astfel! ”
Iniţial, profilul gogomanului este: bărbat, trecut de prima tinereţe, colecţionar sau pasionat de activităţi aparent fără sens, ocupînd slujbe mai curînd birocratice, uneori pensionar. Ulterior, sfera se lărgeşte şi în ea intră scriitori, editori, liber profesionişti, inspectori fiscali...şi ar putea fi oricine. Puţin atent la cei din jur, fixat pe propriile pasiuni, cu o permanentă dispoziţie ludică, o doză de neseriozitate în relaţiile cu femeile, legile, rivalii, gogomanul nu receptează din mediul înconjurător decît o parte din indicii.

Însă gogomănia nu este un atribut definitiv, ci se dobîndeşte şi se poate pierde. De pildă, semne că individul pe care îl credeai gogoman este pe cale să îşi piardă această calitate sunt:

1. apare cineva mai gogoman decît el şi sesizează acest lucru
2. suspectează că il crezi gogoman
3. mai există şi altul, alţii care au aceleaşi probleme pe care le are şi el...
4. conştientizeaza că te foloseşti de gogomănia lui în scopuri josnice

Cînd în joc e miza regina, mutările pionului nu salvează personajele principale, ci dimpotrivă. Gogomanul, din dorinţa de a sacrifica pionul pentru a se proteja pe sine, pierde regina.
Este o comedie în care competiţia între bărbaţi ( pesonajele feminine în film sunt doar schiţate, oarecum liniare) are ca mesaj subliminal: un bărbat adevărat nu este gogoman! Să fugim de gogomănie ca dracul de tămîie! Să fim mereu pe fază, la trucurile pe care ni le pot coace ceilalţi, aşa procedează un ne-gogman !
Numai că uneori ea, gogomănia, ne vine acasă la cină şi ne este cea mai limpede oglindă.
Finalul este moralizator, aşa, ca articolele mele. Nu pot să spun că acest lucru m-a încîntat... Dincolo de conştientizarea dispoziţiei spre gogomănii, care salvează personajele din ridicol, mai rămîne avertismentul că ne paşte oricînd datul în gropi.

Demnitatea în sistem

Loading
Constat cum adesea este parafrazat cronicarul: bietul om e sub sistem şi îşi vede demitatea dependentă de el. M-am gîndit să scriu concluziile personale ale ultimelor evenimente din prezentul meu, făcînd o comparaţie între cele două sisteme care mă ţin captivă: sistemul de stat şi cel privat.
Eu văd o diferenţă şi ea nu are legatură în aceste rînduri cu tipul de proprietate dominantă, ci cu felul în care este înţeleasă contribuţia demnităţii omului la propăşirea sistemului. În sistemul de stat auzi adesea: din pricina sistemului nu putem progresa, nu suntem creativi şi cu iniţiative, ţinem cu dinţii de birouaşul unde ne-am cuibărit, aici e demnitatea noastră. Pe de altă parte, cei din privat spun: şi noi ne dorim demnitate, de aceea ne permitem să fim agresivi şi alunecoşi. De-adevăratelea, ne simţim fragili în demnitatea noastră, dar asta este deocamdată calea prin care o putem obţine.
„ Sistemul este o construcţie în care fiecare individ e vital pentru sistem” spune ministrul/acţionarul principal din cînd în cînd despre oamenii săi, în anumite momente festive...şi atunci toţi, indiferent de tipul de sistem simt că le-a fost redată demnitatea. Numai că aceste momente trec repede.
„Care este rolul individului în sistemul de stat...se întreabă cîteodată angajatul cu sentiment acut al ratării, care îl prinde o dată la 10 ani de cînd lucrează în acelaşi loc, (iar cu intrarea într-una din „cele 64 dimensiuni ale timpului”, din ce în ce mai des)....”? Să conserve o ordine a sistemului? Aceasta ordine înseamnă că fiecăruia i se trasează nişte sarcini şi nu contează foarte tare rezultatele la care ajunge, ci mai curînd faptul că este ocupat.
Eşti ocupat în sistem dacă desfăşori o activitate care îţi justifică banii pe care sistemul îi consumă cu tine. Activitatea este egală cu eficienţa. De aceea, la stat, prima regulă pe care trebuie să o înveţi este că în faţa şefului nu stai degeaba, ci stai făcînd o activitate fără rezultat. La rîndul său, seful trebuie să aibă activitate şi să o dovedească atunci cînd vin în control ierarhicii. Dar bineînţeles, ea este de altă natură. Pentru că şi locul natural al şefului este altul...Ea are un rezultat, lipsa de rezultate la nivelul subalternilor.
În sistemul privat este important rezultatul. Calea pe care ai ajuns la el te priveşte, uneori sistemul se oboseşte să îţi dea cîte o reţetă care a funcţionat prin America, Anglia sau aiurea, unde cică este tradiţie. Important este aici să ai grijă cum socoteşti şi cum eşti văzut, adică să veghezi la imaginea sistemului. Rezultatele nu trebuie să se obţină pe un deficit de imagine, care să afecteze viitoarele rezultate.
Şi acum, să revenim la demnitate. La stat eşti competent dacă ai activitate, nu rezultate. Rezultatele sunt o chestiune care deranjează sistemul şi indivizii din el. Rezultatele determină competiţie şi invidie, „ ca la ăilalţi” în plus, cer evaluări diferenţiate...şi lucrul ăsta este complicat. Aşa că mai bine stai în banca ta şi te faci că ai treabă. Ştii că demnitatea ta este dependentă doar de locul în sistem. Cu timpul, ea devine din ce în ce mai evidentă pentru că statul îţi permite o avansare pe principiul creşterii în timp a numărului de activităţi desfăşurate, ( de evenimente petrecute, cum e, mai nou, în sistemul de unde provin eu...), deci a energiei consumate. Cu cît ai înaintat mai mult în vîrstă, cu atît sistemul te-a golit mai tare de energie, deci eşti mai uşor şi poţi urca, spune Aristotel, „către locul (tău ) natural, aşa cum cele uşoare tind către cele uşoare, iar cele grele către cele grele....”
Urcuşul în ierarhie îţi aduce mai puţină activitate şi mai uşoară.....Însă nu trebuie să uiţi că scopul tău principal este să împiedici pe oricine are chef de alte chestii decît activitate de dragul activităţii, de pildă, rezultate, să se ţină de prostii dintr-astea ...
La privat, demnitatea ta depinde de rezultate. Rezultatele sunt însă fluctuante, ele acuşi te ridică pe nivelul 2, acuşi te aduc în pragul falimentului personal. De aceea, demnitatea ta este uşor labilă. Cînd zici că ai dobîndit-o, uite că ai pierdut-o. Şi ajungi să nu îţi mai pese foarte tare dacă o mai ai sau nu...
De aceea, în sistemul privat, ai nevoie de tot mai dese update-uri... Nevoia de demnitate este cea care ţi-o cere.
Este totuşi confortabil să simţi că locul tău natural este unul în care demnitatea îţi este conservată mai mult timp...Dar pentru asta trebuie să intri în alt tip de sistem... de peste vreme...

olandeză

Ora de noapte bate prin coborîrea storului

dar am văzut într-un film sau am visat,
cum
În Olanda
nu sunt perdele la geamuri
În ţinută de seară, domnul
oferă doamnei farfuria cu fragi

cum o să le culeagă, mă întreb,
cu mîna sau lingura, cu gura...

Doamna deschide ochii
şi mişcă pleoapele sau buzele, nu mai ştiu...
apoi ia betişoarele chinezeşti şi prinde o boabă
cu gestul unui samurai
înainte de sepuku,
mereu uimit, domnul priveşte farfuria mai uşoară

Pe perete se ridică uriaşă umbra rochiei de seară

Urătură de primăvară: Să ai o babă veselă!

Pe cînd primăvara înlocuia în oraşul meu lumina “palidă” (cum ar zice Regele) cu alta în culori, noi repetam cu lehamite la “Baba Dochia”. Eu treceam printr-o lipsă totală de fantezie, iar artiştilor le ardea de orice, numai nu de repetiţii. Noroc de noua sală de fitness, unde am considerat toţi că trebuie să exersăm cîte ceva din diverse motive (vedeţi la Radu, care a fost chiar Baba ). Aşa că Dochia, Ielele, Ileana şi Dragobete, Velerim, cei doi Mărţişori şi lunile anului s-au dat în spectacol ( baba şi-a ridicat chiar poalele-n cap, aşa stană cum era) şi i-au facut pe invitaţii din cele 3 ţări străine să nu zică despre primăvara noastră că este cea mai urîtă din lume. Deşi n-au înţeles aproape nici un cuvînt, ne-au zîmbit prietenos toată săptămîna babelor. La plecare, şi-au cumpărat mărţişoare, care( aşa au înţeles ei) aduc noroc în dragoste şi te scapă de urît...

Iar eu, cu încă o primăvară “în buchetul vieţii” mă simt mai aproape de babă.

basm de spus primăvara

Primul efect al culturii portugheze asupra mea a fost dat de un basm. În care primăvara era soluţia amăgitoare a vieţii.
J.L. Gonçalves, "Querido Pai"
Un rege îşi trimite soldaţii să cucerească toate ţinuturile care se văd în faţa ochilor. Din cucerire în cucerire, aceştia ajung într-o ţară a albului nesfîrşit de iarnă. Prinţesa din acel ţinut este foarte frumoasă şi soldaţii îi duc regelui vestea. Regele o ia de soţie şi o duce în ţara sa, iar ţinuturile ei sunt lăsate libere. Cînd prinţesa ajunge în noul şi bogatul imperiu o copleşeşte dorul de zăpadă şi se stinge încet, încet. Regele, care îşi iubeşte soţia, se perpeleşte zi şi noapte cum s-o facă fericită. Se hotărăşte într-un tîrziu, cînd tînăra soţie e mai mult moartă decît vie, să-i planteze în faţa ferestrei o livadă imensă de migdali. Dimineaţa, regina deschide fereastra şi cît vede cu ochii este întinderea albă a florilor ...şi crede că a nins... Povestea spune că îi mai trece dorul de ţara ei ...cîteva săptămîni pe an.

Hău de mărţişor

Zilnic merg la liceu ca la serviciu sau la serviciu ca la liceu... Drumul pînă acolo este înconjurat de gropi. Se construieşte mult, este un oraş care şi-a propus să fie de jur împrejur, precum şi de jos în sus - nou. Unele gropi sunt imense, cum este cea pentru parcarea subterană a Mall-ului. Altele sunt minuscule, ca în incinta blocului meu( unde în primăvara trecută o mîţă şi-a ascuns puii o lună. Cred că noii pui vor sta tot acolo, altfel nu mai are sens groapa...).
Bineînţeles, aceste îmbunătăţiri ale oraşului vor să mă bucure, voi fi mai implicată în procesul de vînzare-cumpărare, care este sufletul progresului, care este sufletul comfortului, care este sufletul tihnei, care este sufletul?.... Si nu mă voi mai simţi ca o pensionară care urăşte comunismul…cînd am să merg în Mall? Cu gînduri aşa…devitalizante… Uite, deja a fost 1 martie. Azi mi-am permis să văd zidurile casei Sofian în acea culoare sepia a amintirilor. Nu ştiu cum de am putut, nu îmi iese mereu. În plus, am mai numărat cîteva stele, lucru pe care, din pricina dorinţei nebune de tihnă şi mai ales bucurie, nu l-am mai reuşit de un an…Şi eu care credeam că stelele se împuţinează cu fiecare zi! Nu e adevărat. Aşa îmi explicam uneori de ce oamenii, odată cu trecerea timpului, se uită mai mult în jos decît în sus. În rest, e primăvară.

întrebare?

Cu cîte o întrebare
el şi ea ne asteaptă
Zilnic şi Singuri.
Venim cu
doruri acasă
aşa cum în copilărie ne aducea cercul
mai repede decît chemarea tatălui
zilnic paşii mei taie firele ierbii
ai tăi firele inimii
astfel văd limpede
un chip numai al meu
partea dreaptă îi e mai frumoasă decît stînga
Şi dacă nu este bine ce-am să-i spun
Şi nici drept
Nici prea nici cît
Nici
?

voturi artistice.

Cînd e vorba de făcut conturi, scot din mine rezistenţa, pacea şi cadenţa. Într-un final am reuşit. Am votat pentru Roblogfest2008. Am văzut o listă lungă care cred că avea în ea bloguri speciale, am să le vizitez curînd...cum mai scap de milioanele de obligaţii. Anul acesta am votat invitaţii mei pe blog.
Cel mai bun blog personal- mutuo fulcimur. Pentru că Radu îmi este prieten şi coleg, pentru că este un prof. care ar putea să ţină locul oricui în mod profesionist. Pentru că este poet, actor şi cîntă. Iar mie îmi plac artiştii.
Cel mai bun blog nou- Stelian Mihai Grădinariu. Pentru că m-a încurajat să scriu, comentează cu miez şi provocator, poate ţine locul oricărui elev, pentru că este şi el un pui de artist, ocazional poet şi actor.
Cel mai bine scris blog- oleacăderăgaz, Gînditor Privat, pentru că scrie poezie foarte frumoasă, pentru că este un spirit universal, joacă teatru de-adevăratelea, deci şi el este artist, şi, în plus!!
Cel mai bun blog de divertisment, filonous, pentru că Tibi scrie cu umor şi ar fi fost un pictor bun. Şi, în plus, pentru că am copilărit împreună.
Cel mai bun blog despre muzică- muzicăşimuzicieni, pentru că este al unei tinere doamne frumoasă şi pasionată de artă şi în plus, şi ea o artistă, Corinne.
Cel mai bun blog sportiv- fcbotosanionline, pentru că, deşi nu sunt microbistă consecventă, am o mulţime de prieteni care sunt. Din Botoşani. Iar unii dintre ei au cochetat cu teatrul. De pildă, Newton.
Cel mai bun blog- eye-contact, pentru că are fotografii foarte frumoase.
Cel mai bun blog colectiv- citatepedia, pentru că imi pare o idee grozavă să esenţializezi în proverbe cultura lumii. Pe blog.
Din păcate acestea au fost secţiunile la care am putut vota. Pentru că mai am musafiri dragi pe blog, m-am hotărît să mai inventez eu cîteva secţiuni:
Cel mai bun blog muză- Anielle, pentru că îmi place tot ce scrie, optimismul ei …din scris şi pentru că o bănuiesc şi pe ea un pic artistă.
Cel mai bun blog educativ- Ciprians, pentru rezolvările pe care le dă dilemelor morale.
Cel mai bun blog problematic- Dida, pentru subiectele tratate incisiv.
Cel mai bun blog în aşteptare. Aici aş avea două nominalizări, Ocălătoare şi Liviu. Pentru că scriu bine şi au talent muzical(ea) şi dramatic(el).
După cum vedeţi, reperele mele sunt estetice şi afective. Sper spiritele riguroase de pe blog să nu le considere neserioase, pentru mine sunt cele mai importante.

februarie

Din albumul "Elemential" al Lorenei Mckennit, "Carrighfergus", melodia mea de descîntec pentru trecerile dintre anotimpuri.

toporaşi

Bătrîna cu rochia vaporoasă
vinde toporaşi
În pămîntiile mîini e
floarea violetă - ţine!
cît de suavă! - ţine!
dacă îşi mută la mine în suflet
floarea
cu amintirile ei...
Bătrîna cochetă zîmbeşte
fantomei violete
- Ţine!

în umbre chinezeşti

În mirajul ultimei poveşti a lui Radu, scurte meditaţii din folclorul chinez:
• Cînd vezi un om bun gîndeşte-te să-l întreci, cînd vezi un om rău, cercetează-ţi inima.
• Efortul de a gîndi seamănă cu săparea unui puţ; acesta dă la început apă tulbure, apoi ea se limpezeşte încetul cu încetul.
• În spatele unui om priceput se află întotdeauna alt om priceput.
• A te hrăni cu puţin orez, a bea apă, a-ţi sprijini capul pe braţul îndoit, înseamnă adevărata stare de mulţumire.
• A reuşi să-ţi stăpîneşti un moment de mînie înseamnă a-ţi scuti un secol de remuşcări.
• Dacă trei oameni sunt o inimă, pămîntul galben se preface în aur, dacă trei oameni sunt trei idei, chiar aurul se transformă în praf.
• A bea o mie de pahare de vin cu un prieten e puţin lucru; a spune o jumătate de cuvînt celor care nu-ţi împărtăşesc ideile, este deja prea mult.
• Cu cît sunt mai multe legi, cu atît sunt şi hoţi mai mulţi.
• Omul care nu ştie să surîdă să nu-şi deschidă prăvălie.
Mai multe, aici.

De la Stelian Mihai Gradinariu leapşă: Cînd ai plîns ultima oară?
Plîngeam pe vremuri destul de rar, o dată la un an şi atunci trebuia să se întîmple ceva foarte grav, de pildă, să moară personajul principal în plină glorie şi tinereţe sau să simt pe pielea mea umilirea şi trădarea dinspre cei dragi şi apropiaţi. Deci, din motive manelistice plîngeam ...Cu trecerea timpului şi şubrezirea sistemului, acest lucru se întîmplă mai des, o dată la cîteva săptămîni. Şi de fiecare dată are legătură cu un soi de disperare pentru care mă învinovăţesc, pentru că ştiu că e nefirească.
Se trimite leapşa lăcrimoasă lui Ştef şi Aniellei, dacă vor.

de la radu şi sagy

Pîna la urmă tot trebuie să înfrunt realitatea crudă. Atîtea celebrităţi care mi-au furat cîte ceva, un ochi, o ureche, părul..! Şi trebuie să trăiesc cu lipsurile astea, care sunt ale mele, zilnic... E o poză din vară, în care mai semăn şi cu femei, cu unele tinere şi frumoase, nu doar cu bărbaţi de peste 60 de ani, ca în cea mai recentă fotografie. Nu mă îndur să o postez, că e primul printre ei fostul papă...

http://www.myheritage.com/collage