pa şi de la capăt

În partea a treia a povestirii, evenimentele s-au derulat cu repeziciune, aşa cam cum zboară frunzele în faţa blocului meu... Struzzy a constatat că paletele de muşte şi ştampila sunt instrumente demodate, care îl îmbătrînesc mai mult decît este cazul şi a preferat o confruntare directă cu duşmanii din imperiul online al marţienilor, versiunea 5., pe care i-a învins întîi pe cîmpul de luptă şi apoi la pocker. Apoi, alungat de zvonurile cu viruşi animalieri a plecat de tot din povestea mea. Cuvintele de adio au fost adresate cuplului de boi din tabloul lui Grigorescu, care i-au grăit cu glas omenesc: ceea ce cauţi tu, Struzzy se află în altă parte a birocraţiei, unde nu a călcat încă picior de inspector. Acolo pe nimeni nu interesează starea curriculei, cursul acţiunilor manageriale sau falimentările ostentative ale programelor, acolo te întristezi cînd pleacă primăvara, cînd vezi acolada omoplaţilor albi, cînd bănuţii auriţi ai plopilor şiroiesc în zile de noiembrie. Aşa că tu, Struzzy pleacă odată, lasă-ne cu obsesiile tale amoroase reduse la mişunat prin hîrtii în locul mişunatului prin fuste şi bluze, ca să se mai poată scrie şi altceva despre alţii, şi în plus, ne-am plictisit de tine de la început. Şi a plecat.

Diverse pătimiri triunghiulare ale zilei de marţi

Această povestire despre ştampila lui Struzzy, care se vroia scurtă, dar care, din lipsă de ceva mai bun- a devenit foileton, se bazează pe cîteva locuri comune, şi anume :
1. În orice zi de marţi sunt trei ceasuri păguboase
2. În orice situaţie păguboasă se ascunde cel puţin o patimă
3. În orice pătimire este vorba despre dragoste sau despre lipsa ei
4. În orice dragoste apare gelozia
5. Acolo unde-i gelozie este şi răzbunare mocnită
6. Unde-i vorba de răzbunare este vorba despre putere
7. Unde-i vorba de putere este vorba şi despre funcţii
8. Unde-s funcţii sunt şi argumente
9. Cele mai bune argumente sunt cele care te lasă mut.
Din toate acestea rezultă că Struzzy era îndrăgostit fără speranţă, iar visul său cel mai adînc avea legătură cu răzbunarea. Era îndrăgostit de o femeie care nu-l iubea, iar pe el îl iubea o femeie pe care n-o (mai)iubea. Cele două femei aveau, ca şi el, putere şi funcţii. În plus, se cunoşteau destul de bine una pe alta şi cunoşteau patima prezentă şi trecută a lui Struzzy.
Cea care–l iubea îi trimitea în fiecare zi fax-uri cu invitaţii la activităţi educative, concursuri naţionale şi internaţionale, cursuri de perfecţionare profesională, iar cea care nu-l iubea primea în fiecare zi de la Struzzy invitaţii romantice de genul: hai să lăsăm învăţămîntul şi să fugim amîndoi la ministerul turismului sau ochii tăi ca albastrul steagului înstelat al comunităţii europene îmi încurcă obiectivele generale cu competenţele specifice etc. Situaţia lui Struzzy devenea din ce în ce mai incertă pe plan emoţional, dar din ce în ce mai promiţătoare profesional.
Astăzi, marţi, Struzzy veni în inspecţie cu sacul de palete să o pedepsească pe femeia pe care o iubea şi, văzînd-o suferind- să îşi împlinească simultan două ascunse dorinţe: să i se hrănească pasiunea din chipul ei deznădăjduit, şi să se răzbune odată pentru a redeveni un îndrăgostit pur.
Ca să-şi atingă scopul, Struzzy făcu diverse demersuri pe lîngă general să îi fie dat lui sigiliul situaţiei, adică Ştampila. Pe Ştampilă scria de obicei: "aprobat" sau "respins", alteori "suficient" sau "insuficient", dar acum Struzzy se duse în Centrul vechi la Magazinul de ştampile şi adăugă încă o opţiune ştampilei, şi anume: "te clatini tare" şi "stai bine". Cele două opţiuni ultime se referau la scaunul situaţiei, bineînţeles. După ce lăsă paletele în cancelarie, Struzzy îşi pipăi Ştampila din buzunarul de la pantaloni şi porni să controleze dosarul iubitei. Eu trebuie să plec, aşa că vă povestesc mai tîrziu ce s-a mai întîmplat.

Năstruşnicul Struzzy şi incalificabila sa ştampilă

-Hai salut! Îi spuse trăgîndu-i o ocheadă lui Struzzy- Nicolae I., care stătea în bustul gol pe hol. Ai mai fost la sală?
-Săptămîna asta nu, că a trebuit să vin pe aici să inspectez.
-Da? De-aia nu te-am mai văzut. De fapt, nu prea am fost atent la cine intră şi iese. Elevul de serviciu scria sms-uri prietenei lui şi erau interesante. Da acolo în sac ce ai?
Struzzy deschise sacul de nailon şi scoase din el un mănunchi de palete pentru muşte. Sunt paletele pentru metodişti.
-De ce? Sunt muşte pe sus?
-Nu, încă nu sunt, dar am convenit să le dăm cîte o paletă peste cap sau la fund celor care n-au dosarele complete. Altfel trebuie să îi descalificăm. Hai că mă duc că am întîrziat. Mai vorbim la sală.
Nicolae I. scoase mîna din soclu şi îşi aranjă barba, o băgă la loc şi se puse pe moţăit. Îl va trezi femeia de serviciu cînd va veni să-i steargă praful de pe chelie şi umeri. Peste o jumătate de oră.
În timpul acesta, Struzzy urca tîrînd după el sacul cu palete pînă la Cancelarie. Luă o paletă şi plecă spre cabinetul de biologie. Trecu pe lîngă atelierul de spiritism, pe lîngă cel de magie neagră şi pe lîngă laboratorul de chiromanţie. Profesorul de geografie ieşi de acolo nervos şi-i spuse: nătăfleţii ăştia nu ştiu să identifice nici un munte, nici o vale, nu mai zic de starea vremii. Şi umblă cu palmele astea toată ziua la ei. Mîine-poimîine au bacul şi nu ştiu ce s-or face. Ştii ce s-a dat anul trecut? Unde este Triunghiul Bermudelor. Aşa i-a întrebat: unde este Triunghiul? Unii îl aveau clar în palmă, alţii abia aveau o latură vizibilă, dar oricum, puteau da toţi un răspuns inteligent, puteau de pildă să zică că a dispărut în el însuşi. Aşa au picat o grămadă. Şi eu m-am trezit cu calificativ insuficient. Uită-te la mine. Sunt eu insuficient?
-Nu, zise Struzzy, sunteţi destul de suficient. Cred că ar trebui să nu vă mulţumiţi cu asta, ci să avansaţi, să deveniţi mai mult decît suficient. Nu vreţi un post la noi, la inspectorat? Pe catedra de logoregie?
-Eu ştiu...da-i politic? se prefăcu ezitant profesorul.
–E politic. A fost partidul astrologilor, iar acum vin ăştia cu divinaţiile. Cine mai ştie ce-o să fie de-acum încolo....parcă poţi să anticipezi ceva? Nu vedeţi că nici noi nu mai suntem siguri pe nimic. De-aia-trebuie să te ai bine cu toţi, că nu se ştie.
-Şi ce atribuţii am?
-Ei, să faci o cafeluţă generalului, la inceput, să ai mînă bună la pocker, că-i place asta, să dai sărumîna doamnelor, da dumneata cu chiromanţia zic că ai deja ceva experienţă. Apoi se întoarce roata, pui dumneata calificative altora. Hai că mai vorbim, îţi las la Motanul Încălţat pe birou o fişă cu atribuţii.
Aici se opri. Şi eu. Povestea continuă în curînd, mîine sau poimîine.

Substituţii de octombrie

Cîndva ştiam să ghicesc în cafea
în picăturile zburlite ca nişte castaniele părăsite
Preziceam călătorii prin munţi şi ape adînci
Vedeam plaje bîntuite
Şi un vapor american ce-şi flutura stelele spre Ithaca
Se făcea că în ceaşcă era toamnă
Peste pămîntul jilav,
Tu treceai cu
gravitaţie zero
pe marginea porţelanului
se auzea marea
ţipete de albatroşi umpleau podeaua cu puncte
vezi valul care începe aici, lîngă toartă?
seamănă cu o liră,
oliralirelirlirulioli la
la stînga,
la masa din fier forjat doi îndrăgostiţi se sărută,
unul din ei seamănă cu tine
pe celălalt l-am mai văzut
într-o altă ceaşcă de cafea,
aduna crizanteme pentru întîlnirea de mai sus...

aquatică

o melodie medievală paparudică.

Margareta

Oricît de lin adie vîntul, părul ţi-e sîngeriu, Margareta,
Ochii tăi viorii
Albă linia vieţii albe braţele tale
În păr ciulini înfloriţi împletiţi
Ochii tăi viorii
Înfăşurată –n dantelele galbene, încă verzi ţi-erau azi sandalele şi-n colţul ochiului drept desenată o rună
Cu fardul roz în obraji ai trecut zîmbitoare prin rouă
În urma ta, noi, marionetele cu cheiţă, încremenite-n reverenţă
aşteptăm să-ţi întorci chipul
Şi în clipirea ochiului să aflăm
cîţi am cîştigat bătălia
şi care din noi am murit.

trecere

Maşina de fabricat nori toarce încet
manşoane albastre de aburi
Se aprind luminile
Se umbresc străzile
Se sting palide
chipurile
luna tremură, inima şovăie
Între lumini
eu şi el, ea
lîngă vama inimii
venim
Să bem vinul vechi
Parfumat şi scump
Cineva mi-a propus azi un preţ nou
Să bem !
pentru albeaţa obrajilor şi amurgul gurii tale,
Mă vînd noaptea
timpul îmi ieftineşte dorurile
nepreţuite
dispreţuite
Vin dimineţile.

fost- au lele şi s- au dus...

Sunt în asemenea hal în chestia asta despre care vorbeşte toată lumea şi care începe cu c, încît am ajuns să mă bucur cel mai mult cînd îmi trimite Radu cîte o leapşă ca să mai am şi eu un subiect pe blog. Deci, leapşa de la Radu întreabă care a fost primul sau prima:
1. maşină
Pe la 5 ani am primit o maşină cu pedale, albastră, iar frate-miu o bicicletă. La o zi diferenţă eu am făcut pojar şi am stat în casă cu febră, iar el a avut grijă în cele trei săptămîni să le strice pe-amîndouă. La fel ca şi carnetul de conducere, a trecut pe lîngă mine în mare viteză.
2. călătorie în perimetrul ţării:
la foarte scurt timp după naştere, dar dacă nu iau în calcul nenumăratele mutări ale părinţilor, ci doar călătoriile de plăcere, prima a fost pe la 7 ani, la mare.
3. călătorie în afara ţării
Nu am fost niciodată în afara ţării.
4. amintire:
pe la 3 ani. Aveam o rochie mov cu trei buzunare roşii.
5. animal de casă:
un iepure care a fost masacrat şi mîncat de rudele mele dragi şi după care am plîns o groază de timp.
6. îndrăgosteală:
Într-a 7-a de un tip pe nume Sorin, care se uita după prietena mea. De atunci cei cu numele Sorin îmi stîrnesc sentimente contradictorii.
7. descoperire:
Într-a 6-a, cînd umblam după gîze pentru insectar, am pus într-un borcan laolaltă fluturii şi lăcustele. Aşa am descoperit că lăcustele mănîncă fluturi.
8. job:
într-a 10-a am lucrat ajutor de ospătar la o cantină din tabăra de la Năvodari.
9. idol:
Victor din Cireşarii. După aia, C.C. Catch
10. creaţie:
ciorba din nisip, apă, pietricele şi frunze, numită papaleaşcă.

Se trimite leapşa Aniellei, lui Tibi şi Mihai.

Vînzătorul de cofraje

A fost odată un vînzător de cofraje. În magazinul său se aflau numeroase stive colorate în alb, roşu, verzui, negru etc. Oamenii din orăşelul acesta cumpărau de la el cofrajele pentru ouă. De aceea culoarea cea mai vîndută era albul. Dar existau unii clienţi, mai rari, e adevărat, care cereau cofraje pentru elementele din tabelul lui Mendeleev, pentru instrumentele unei orchestre, pentru formele de relief sau pentru alfabetul chinezesc.
Cu alte cuvinte, vînzătorul de cofraje era util atît cetăţenilor obişnuiţi, cît şi oamenilor de ştiinţă, profesorilor sau altor colegi de breaslă. Vînzarea cofrajelor s-a dovedit o afacere profitabilă, aşa că vînzătorul în scurt timp a devenit foarte bogat. Doamnele din orăşel s-au gîndit că n-ar strica să-şi mărite fetele cu el, iar bărbaţii îi sugerară să iniţieze un partid, al cofrăjarilor- şi să candideze pentru preşedinţie. Dar el îi refuză în stilul său negustoresc şi atunci îl lăsară toţi, politicoşi, în pace.
Într-o zi, vînzătorul de cofraje se îndrăgosti de o fată frumoasă din orăşelul vecin, care era dansatoare şi chelneriţă într-un bar. Onduleurile braţelor şi şoldurilor dansatoarei îl ameţeau pe vînzătorul noastru aşa de mult, încît începu să încurce culorile şi etichetele, şi aşeză plutoniul printre răzoarele de flori, iar praful de scorţişoară în cofrajul cu sistemul solar. Ca să iasă din încurcătură, mai adăugă o dimensiune cofrajelor, făcînd combinaţii mai complicate, aşa că se puteau cumpăra acum cofrajele cu prăjituri numerice sau animale de grădinărit. Cetăţenii, întîi refractari la noile cofraje, cu timpul deveniră încîntaţi de noutatea situaţiei şi veniră cu sugestii. Ministrul Apărărilor şi Atacurilor făcu o vizită în oraşel şi cumpăra cofrajele cu ouă cuantice pentru următorul război, pentru a le arunca în capul inamicilor, deoarece se prefăceau în stingătoare de incendiu goale sau în cozi de cal fără cal, în nuci seci şi roţi de automobil desumflate. Cei din tabăra adversă erau nevoiţi să capituleze după prima bătălie. Dar vînzătorul nostru era interesat doar de dansatoarea din bar şi îi trimitea zilnic cîte un cofraj cu cele mai neobişnuite amestecuri pentru omletele de la micul dejun, pe care ea le primea cu încîntarea unui bacşiş consistent. Şi multe altele pe care le-a mai făcut pentru ea şi care au legătură logică tot cu cofrajele cvadridimensionale.
Povestea se încheie cu nunta celor doi şi cu extinderea afacerii dincolo de ocean. Aşa că, dragi vizitatori, dacă veţi vedea la magazin cofraje cu ouă, cu panseluţe sau cu pastiluţe să ştiţi ca provin de la personajul nostru.

Din grădină

Mi-am asumat (cu întîrziere de un anotimp) leapşa de la Anielle: Ce fel de floare eşti?
Mi-a rezultat o floare care mi se părea nostimă cînd eram mică (şi cred că şi vouă) pentru că o puteai preface într-o fiinţă vorbitoare. Cred că de atunci mă pîndeşte pasiunea pentru teatru… Deci, sunt Snapdragon adica Gura Leului, pe româneşte. O floare cu aşa o denumire fioroasă! Nu mă aşteptam.
Leapşa se trimite domnişoarelor S-he şi Dida.

Dubla viaţă a Veronicăi - pe scurt

Ce-ar fi dacă
în loc să fim aşa siguri de adevărurile ştiinţelor naturii, după care suntem fiinţe unice şi irepetabile, trăitoare într-o lume ireversibilă şi omogenă, lucrurile s-ar dovedi a fi cu totul altfel? Filmul lui Kieslowski, fără urmă de paranormal, adică de fantome, extratereştrii sau reîncarnări- povesteşte despre vieţile a două tinere surprinzător de asemănătoare fizic, care trăiesc în zone diferite ale Europei - una în estul comunist, cealaltă în Paris, amîndouă la începutul unei cariere muzicale, care îşi intersectează privirile pe străzile Cracoviei apoi, în sunetele unei melodii ireale sunt purtate magic pe aripile lui Eros şi Thanatos. Nu vă spun mai mult, poate vreţi să vedeţi filmul.
În rolurile principale: Irene Jacob (Weronika şi Veronique), actorul păpuşar: Philippe Volter. Muzica: soprana Elzbieta Towarnicka şi interpret la flaut Jacek Ostaszewski.
Scena care mi-a plăcut mie:

drum

Aşa, deodată, m-am gîndit cum ţi-ar sta cu o coroniţă din răchită?
Şi am plecat în mijlocul munţilor să-i caut nuieluşele verzi lîngă malurile şerpuitoare
O, dulcea mea iubire, ca şi pe mine,
Pe toţi îi mînă visul pe cîte o insulă pustie
În timp ce-şi şterg noaptea din ochi, vine tiptil Vineri şi le aşează după urechea stîngă o floare de iasomie.
Apoi, cufundaţi în somnul lunatic pufos ne legănăm lumea pe dos, lenevoşi.
Dimineaţa dă jos cearceafuri moi şi cu o singura mişcare face drum asfaltat şi semaforizat pe care nici gînd să te plimbi desculţă,
Vezi, draga mea, iubirea mea,
Aici, toţi vor apasa ca şi mine într-o zi pe tasta . şi vor uita cum le-ai zis:
Bucuraţi-vă fraţilor, David Hume stă pe malul mării, după ce l-a alungat pe Rousseau şi aşteaptă răsăritul soarelui!
Ei însă păşesec grăbiţi în cîte o poveste şi pleacă plîngînd din ea pentru ca avea doar 5 pagini şi lor le-ar fi trebuit, ca sa fie fericiţi - 7…
Nu te întrista, într-o zi o vor uita,
Stă frumos răchita pe fruntea Ta!

2luni

Am primit un mail de la o amică şi îmi spunea că în noaptea aceasta sunt vizibile două luni pe cer, din care una e planeta marte...(aşa scria). cică apar la 00.30. nu ştiu exact cît stau, că lumina asta are viteză, nu glumă.
pentru cine nu-i rezistă lui moş ene, un cîntec de leagăn

The Three Ravens - Andreas Scholl (interpretează)

lectură facultativă

Hai, treceţi la citit! Leapşă de la Radu:
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Un volum de Kundera, poate Valsul de Adio sau Gluma. Dacă îi place filosofia, i-aş recomanda un Dialog de Platon, Socrate are un mod foarte răcoros de a lecui fel de fel de obsesii.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Octavian Goga- Poezii. Ca să văd dacă are şi sentimente patriotice.
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Cele mai frumoase povestiri Zen de Henri Brunel ( asta dacă nu găseşte Poveşti reîncărcate de Radugo între timp). Pentru că îţi fac viaţa mai frumoasă.
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
1001 de nopţi. Pentru că nu ar înţelege cînd ar citi-o decît chestiile periculoase admise, dar mai tîrziu şi-ar aminti cele interzise.
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier călător?
Agatha Christie, orice volum, ca să i se pară drumul mai scurt între destinaţii.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu am duşmani, adică nu-i consider duşmani pe cei care mă antipatizează, dar dacă insistă le-aş recomanda Portocala mecanică sau Marchizul de Sade. Că au rol cathartic.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
Almanahul Sf pe anul 2008 (oare mai există?). Că are texte scurte.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu nasul pe sus?
Istoria frumuseţii de Eco. Ca să-şi alimenteze narcisismul. Sau nu...
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Primul în listă la mine e Alex. Nu ştiu dacă are chef de citit, dar dacă ar avea, i-aş recomanda Tratat despre banalitate- de Nicolas Grimaldi. Cred că l-ar amuza.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Invenţiile lui Leonardo da Vinci sau Ulise de Joyce ca să vadă că au fost alţii şi mai şi.

Cu ocazia împărţirii cărţilor să răspund şi unei lepşe restanţiere de la Eduard: Din ce motiv aţi întrerupe lectura unei cărţi, o audiţie muzicală sau vizionarea unui film?
din două motive mari şi late: unul care ţine de mine… îmi amintesc că am ceva mai important de făcut sau dintr-unul exterior- mă întrerup alţii…şi merg pe principiul că au prioritate fiinţările însufleţite aflate în proximitate.
Lepşile merg mai departe către Anielle, Tibi şi Eduard(care trebuie şi el să răspundă propriei lepşe)

pelin

Îţi vezi privirile senine în cupa cu licoare
Din pelin aspru, în care se-oglindesc minciuni
cu iz de frunză verde, de maci şi cîmp în floare,
Îţi vezi în ea rotundă bărbia zîmbitoare
Şi gura doritoare de cald nectar de-alin
n-o crede! în pelin şi-ascunde moartea urma
şi cîteodată viaţa
nu-i una fără alta, nici rictus fără rîs
nu-i negru făr culoare, nu-s maci fără paloare
nu-i clinchet de banchete fără pelinul plin
din cupa aurită a inimii în floare!

Vizita lui Marcel la curtea Ţarului Nicolae

Ţarul Nicolae venise aseară cu familia în Siberia, la schi. Pe drum băuse multă vodkă (să se încălzească cît renii se odihneau), aşa că noaptea trecută s-a scurs fără nici un eveniment istoric, doar ameţeală şi puţină greaţă. Însă ce să mai pierd timpul cu ziua de ieri. E dimineaţă şi de pe terasa palatului, ţarul o priveşte încîntat pe mezină cum se bulgăreşte cu doi dintre soldaţii săi, care-şi aruncau intenţionat zăpada unul în capul celuilalt, contribuind astfel la creştera sentimentului de putere cu care mai tîrziu pupila trebuia să-şi conducă mujicii.
Unul din pictorii celebrii ai prezentului face portretul ţarului, iar cronicarul castelului îşi notează toate vorbele înţelepte pe care ţarul mahmur le scoate. Cele mai multe sunt mormăieli şi hohote, dar printre ele se mai strecoară şi cîte o vorbă de duh. Un savant italian îi arată cum funcţionează o maşinărie pentru teatru care ar face să plutească loja ţarului cînd în sală, cînd pe scenă, printre artişti...dar ţarul căscă (nu prea-l interesa tehnica şi, în general, nimic nu-l interesa ) şi spuse: “voi ăştia din apus nu aţi înţeles că nu teatrul face istoria, ci graficele”. Într-adevăr, în imperiu graficele controlau tot, chiar şi familia ţarului. De pildă, ori de cîte ori ţarul spunea amintita vorbă de duh, un grafic-grămătic îl tempera, arătîndu-i că face parte din cei 40% din lume care au aceeaşi vîrstă, cînd un director se lăuda cu realizările fabricii sau şcolii sale, un alt grafic îi confirma că rezultate identice au alţi 95% din directorii de fabrici şi şcoli. Pînă şi starea vremii se încadra într-un grafic, care depindea de urcarea sau căderea bursei din cele două mari capitale ale lumii, astfel încît ploaia venea atunci cînd cursul acţiunilor scădea cu 10%, iar pentru ninsoare era nevoie de o creştrere a cursului măcar de 45%. Fiecare din imperiu se visa în adîncul sufletului său un întemeietor, dar descoperea, din pricina graficelor, că nu era decît un imitator. În ţară începea să pîndească depresia, mulţi oameni îşi ascundeau aceasta în shopping, în vodkă sau ciocolată. Şi de aici intră în scenă Marcel, care, spre deosebire de cei din gaşca lui, care doreau să fie originali ca să nu intre în depresie, pe el nu-l interesa originalitatea, deşi avea două îndeletniciri neobişnuite pentru un tînăr .
Marcel era aviator şi cofetar. Ştia să prepare delicioase îngheţate cu stafide şi caise aşa că la el apelau toţi cetăţenii orăşelului cînd aveau cîte o onomastică sau o întîlnire de dragoste. Chiar şi autorităţile îl vizitau pe Marcel, e adevărat mai pe furiş, pentru că Marcel ştia secretul unor acadele grozave şi făcuse pentru mulţi poliţişti de la circulaţie indicatoarele – acadele pentru momentele cînd nu este trafic în intersecţii şi se puteau relaxa ronţăind din palete. Pentru cei din spitale fabricase ace de seringă din zahăr caramelizat pe care pacienţii le crănţăneau după ce erau înţepaţi. Şi multe altele pe care nu vi le mai spun că ar trebui să scriu numai despre asta pierzînd esenţialul. Esenţialul este că în ziua aceea ningea cu fulgi mari din norii ca de vată de zahăr şi zidurile palatului începură să se coloreze în rozul şerbetului de trandafiri atunci cînd Marcel ateriză în curte. Ţarul, care nu mai văzuse în viaţa lui un avion (suntem totuşi acu 200 de ani, nu?) privi şocat cum fiica lui cea mică şi dragă îi aruncă doar o privire lui Marcel, lasă baltă soldaţii cu bulgăreala lor politicoasă cu tot, graficele şi Siberia, urcă în avion şi pleacă la cofetarie.
sfîrşit
*orice asemănare cu unele personaje reale este absolut întîmplătoare.

ramtamtam

Faceţi voi coregrafia dacă aveţi chef.


Luke Kelly - A Gentleman Soldier

codiţe împletite

Pe vremea liceului eram înnebunită dupa C.C.Catch. Îi desenam portretul (mi se părea femeia perfectă) prin tot felul de caiete şi pentru o melodie în primă audiţie mă apuca strechea. La un moment dat mi-am tăiat părul şi mi l-am tapat cum îl purta şi ea. Nu eram singura, jumătate de liceu avea freză fie ca a ei, fie ca a Sandrei. Tunsoarea ei era pentru mine atunci la fel de constrîngătoare ca şi pantalonii bufanţi sau lungimea fustei.
De-a lungul istoriei s-a împărţit inegal norocul în materie de coafuri. De pildă, azi eşti mai liber decît în alte vremuri. Sărmanul Kant cu peruca lui...Oare în universităţi şi studenţii purtau peruci sau doar profesorii? Mă gîndesc că dacă aveai aşa o chestie pe cap, îţi era mai greu să te concentrezi la lecţii, trebuia să eviţi mişcările bruşte. Măcar la orele de scrimă scapau de ea?
Probabil învenţia motorului a fost revoluţia capetelor împeruchiate, care îşi doreau viteză şi trebuiau să aleagă: sau motorul sau peruca. Şi istoria prezentă ne spune că au ales. La noi, românii, clasicele două cozi (cu varianta măritată: colăceii la urechi) au fost cam tot ce s-a putut inventa. Am putea estima civilizarea unei naţii după cît de mult a coborît peruca din saloane pe pămînt, printre servitori (or reveni acele vremuri, că tot văd prin oraş etichete ameninţătoare cu "Cumpărăm păr!"). Întotdeauna mi-am imaginat-o pe Ileana Cosînzeana cu o pieptănătură dificilă, cam ca a Ledei lui Leonardo (foto sus). Trebuia să-şi umple cu ceva timpul între plecările şi venirile zmeului.
Şi tot uitîndu-mă pe la poze şi speculînd m-a apucat aşa o melancolie cînd am văzut un detaliu al Şcolii din Atena de Raphael...cît interes al elevilor şi cîtă libertate!

Ion Pillat şi Bîrnova

     Cum mergeam eu în seara asta prin pustietate( trebuie să ştiţi că oraşul este foarte frumos mai ales cînd este populat), văd cu coada ochiului eticheta de la o stradă: Ion Pillat. Am uitat repede, privirea mi-a fugit după un pechinez care mă urmărea. Pe treptele unei căsuţe de lîngă linia de tramvai, o pisică pătată se întindea somnoroasă. Trec de ea, cobor încă o scurtă intersecţie şi mă uit să văd ce stradă e. Cînd colo- tot Ion Pillat. Ca orice om care nu şi-a luat pastilele de seară încă, am zis să verific, nu de alta, dar e totuşi oraşul unde locuiesc şi am locul de muncă. Aşa că m-am întors de unde am venit. Pe treptele căsuţei nu mai era pisica, ci pekinezul care mă urmărise ( mîţa îngrozită pîndea de sub o maşină). Într-adevăr, era strada Ion Pillat. (acu nu mai ştiu dacă era cu unu sau doi de l)... în sfîrşit, după ce am descoperit aceeaşi stradă la distanţă de două intersecţii, am zis că mai bine mă gîndesc la reperele mele interioare, că cele exterioare nu-mi mai sunt clare. Aşa că mi-am continuat drumul pînă spre casă în amintirile unui eveniment oarecum similar petrecut pe la sfîrşitul studenţiei, cînd se pregăteau campaniile electorale ale lui Constantinescu şi ale contracandidaţilor. Eu şi cu o prietenă am primit misiunea să completăm cîteva zeci de chestionare sociologice preelectorale în zona Iaşilor, iar nouă ne-a revenit satul Bîrnova. Nici eu, nici amica mea nu ştiam prea clar unde trebuie să ajungem, dar eu mi-am amintit că trenul de Constanţa- Iaşi oprea în Bîrnova, aşa că ne-am dus la gară şi ne-am suit într-un personal. În tren, ţăranii ne tot întrebau, ba pe mine, ba pe ea: da mergeţi la ciuperci? Noi două, aranjate, cu rochiţe şi pantofi cu toc, ca pentru multiple interviuri cu adulţii, ofensate, răspundeam: Nu, cum să mergem la ciuperci!!! Facem sondaje de opinie pentru campania electorală!
Am ajuns într-un tîrziu la Bîrnova (unde am coborît numai noi două). În stînga- pădure, în dreapta- pădure, în faţă- dealuri împădurite, în spate- mulţi buşteni tăiaţi( o fostă pădure) şi un grup de muncitori care îi cărau dintr-o parte în alta. Nici urmă de gară, peron, case, viitori alegători etc... Ne-am îndreptat spre muncitori şi amica mea îi întreabă: cum ajungem în sat la Bîrnova? Unul dintre ei zice: “da aţi venit dupa bureţi? S-au cam trecut, să ştiţi”. Noi două, cu mutre între consternate şi grave, le turuim textul cu campania electorală. Unu din ei zice: “da aţi greşit drumu, domnişoarelor. Aici e halta Bîrnova, satul Bîrnova este după două dealuri, alea din faţă. Trebuie să vă întoarceţi în Iaşi, luaţi un autobuz pînă la Socola, apoi un alt autobuz pînă-n sat...” Da mai este vreun tren spre Iaşi? întreb eu îngrijorată (se făcuse deja ora 3). “ Nu, pînă diseară nu mai e, da trece o locomotivă şi faceţi cu mîna mecanicului, poate va ia el. Da asta peste două ore”.
În cele două ore, eu şi amica mea, aşezate pe buşteni, ne-am scos trusele de farduri din poşetă, ne-am rujat, ne-am aranjat una alteia părul, ne-am şters de praf pantofii şi am aşteptat locomotiva care ne-a dus înapoi în Iaşi. Nu mai pomenesc drumul pînă la Bîrnova. Interesant a fost faptul că în satul Bîrnova erau doar două mari familii- una era “Ciocan” şi alta nu mai ştiu, parca nu “Nicovală”, altfel...
Şi aşa am pus noi întrebări unor oameni care ne povesteau necazurile lor cu autorităţile, în speranţa că noi le vom transmite mai departe guvernanţilor. Noi, copleşite de misiunea noastră, n-am îndrăznit să le zicem ca suntem doar studente, adică le-am zis de cîteva ori, dar oamenii îşi doreau aşa de mult să nu fim doar atît, că am renunţat să mai spunem adevărul. Au adormit în seara aceea crezînd ca suntem măcar jurnaliste. Eu am încheiat plimbarea cu nişte titluri de filme cu Louis de Funes în minte. Nu ştiu de ce mi-au venit aşa, deodată...Ar trebui să le revăd, poate de aia.

rugăminte

Şoapta se strecoară în sfera de carne cu frunze în care e încă ziuă
Şoapta intră prin cercevelele ferestrelor,
Pe gaura cheii, sub duşumelele Templului
ademeneşte sirene şi centauri,
inorogii galopează nechezînd cristalin,
Aruncă-mi în spate pieptenele- pădure! strig calului
năzdrăvan atras de vraja trecută deja......

În chemarea cea nouă căluţii de mare mîngîie valurile
Şoapta îngroaşă aerul în picături, picăturile în sferele albastre ale ochilor arzînd

Mai lasă-mi sfera aceasta, lumeasca mea sferă, să plutească prin eterul mătăsos,
Mai ţine-mi alaiul pescăresc aproape de punte
Mai mîngîie-mi pe creştet lumea cuminte şi blîndă ca un bulgăre de zăpadă

Mai las-o să se creadă la adăpostul iernii, Doamne!