Transparenţi

Iubitul meu
mă vizitează oficial
în fracul ca o mantie de poet rege
Imi cîntă şi mai ales zîmbeşte
Zîmbetul său e perfect, privirea ta e caldă
Mîinile-i sunt ocupate, atît de uşoare ale tale
ca un sărut prin geamul îngheţat
Iubitul meu
adună, împarte şi mai ales
nu uita niciodată să salvezi
nopţile mele.

You and your friend

"On Every Street"
Dire Straits
Din prima zi!

Călătorie plăcută !

În această noapte mă apucă de fiecare dată dorul de ducă. Cum realizarea acestui lucru îmi este din ce în ce mai dificilă, am să mă gîndesc că sunt undeva la mare sau că marea este deja la mine.

Cît mi-am propus eu să nu mă las copleşită de anul asta care a vrut cam mult să se joace de-a sfîrşiturile...
Pe Ana Maria nici măcar n-am apucat s-o cunosc prea bine, deşi o vedeam in fiecare săptămînă o oră întreagă. Cred că mai am şi acum prin hîrtii C.V.-ul ei de anul trecut, în care era absolventă de facultate...Poate doar Radu să scrie ceva luminos despre aceste zile...
În toate certitudinile noastre pîndeşte întîmplarea care vine cu o ironie înspăimîntătoare...Dacă n-aş uita asta zilnic poate aş fi mai pregătită.

Prietenii socratice

Din motive obiective, recitesc Platon. Şi pentru că tot e vacanţă, am început cu Lysis, dialogul în care Socrate se dă mare că « zeul i-a dăruit harul să cunoască imediat pe cel ce iubeşte şi pe cel iubit ». Hippothales, deşi luat în balon de cunoscuţi pentru iubirea lui tainică ( în sensul că numai destinatarul n-o ştia, în rest toată cetatea) pentru Lysis, îl roagă pe Socrate să-l sfătuiască cum să facă să stea cît mai mult timp în preajma lui. Şi de aici începe comedia, pentru că dialogul este mai mult decît altele, o comedie. Hippothales se ascunde printre cei prezenţi ca să nu se prindă Lysis că-i prin zonă. Plin de proverbe şi zicători, Socrate elaborează, în prezenţa lui Lysis, un tînăr frumos, bogat, ascultător şi sîrguincios, (care îl place pe Menexenos, coleg şi prieten de familie), o demonstraţie complicată depre prietenie. Trebuie să precizez din start că prin acest cuvînt, Socrate înţelege o sumă de atribute care vizează atracţia, dorinţa, şi alte chestiuni la fel de tulburi de definit, ca şi iubirea platonică. Într-o primă fază, susţine că sunt prieteni cei asemănători, apoi cei diferiţi, apoi cei ce nu sunt nici asemănători, nici diferiţi, sau şi asemănători şi diferiţi. În sfîrşit, nu povestesc tot dialogul. Mi-a plăcut foarte mult sfîrşitul lui. Cei doi tineri, Lysis şi Menexenos trebuie să plece acasă, îi aşteaptă părinţii şi au trimis după ei profesorii-sclavi să-i aducă…Socrate recunoaşte că n-a ajuns nicăieri cu definiţiile…(Şi azi s-ar scrie vreo zece oracole sau lepşe plecînd de la fiecare). Totuşi, Hippothales a stat ceva timp în preajma lui Lysis, Lysis în preajma lui Menexenos, iar Socrate în preajma tuturor. Şi s-au simţit toţi bine, aşa, ca între prieteni.

De cînd te caut...Lisa Ekdahl, Gittaren i knät
Ştefaniei, Ştefanei şi lui Ştefan, acolo unde sunt fiecare dintre ei...în gîndurile mele.

Nostalgii după realisme

Am văzut şi eu azi „Good Bye, Lenin”. M-am gîndit să scriu un pic despre el, deşi mult mai devreme şi bine a făcut-o Radu, pentru că mi-am amintit de tatăl meu, care acum un an era. Deşi toată acţiunea se învîrte în jurul mamei, mie mi-a venit mereu în minte întrebarea ...Ce-ar fi fost dacă tatăl nu ar fi zburat în Cosmos, într-o altă Germanie liberă sau tătuca nu şi-ar fi luat adio de la un soclu unde stătuse 40 de ani..?
De fapt, m-am gîndit să scriu un pic despre idealism. Bineînţeles, nu despre sensul platonician sau hegelian al cuvîntului, ci despre cum prezintă un personaj din film acest concept, colegul şi directorul şcolii unde lucrează mama. „ Mama dumitale era o idealistă, spune el...idealismul ei era, bineînţeles, onorabil, însă, în realitatea rutinantă a şcolii acest lucru era...problematic.”
Ce însemna să fii idealist onorabil şi ce însemna să fii idealist neonorabil? Idealismul onorabil presupunea realizarea, cu avînt, de acţiuni care construiau societatea multilateral dezvoltată, cel neonorabil visa izbăvirea prin economia de piaţă, expimarea opiniei libere şi concurenţă. Replica nu-mi duce gîndul la o opoziţie între cele două tipuri de idealuri, care e mai consistent şi mai rezistent, cel al comunismului sau cel al capitalismului, ci la una între cei care sunt idealişti şi cei care sunt « realişti »… În timp ce idealiştii văd în viitor izbăvirea, « realiştii » extrag maximele avantaje din prezentul imediat. Şi întotdeauna realiştii înving idealiştii, efectele acţiunilor lor sunt mai directe şi mai violente, pur şi simplu din motive…temporale. Cînd se produc răsturnări de situaţie, cum sunt aşa zisele revoluţii şi crize economice, şi alte idealisme devin subiectul naraţiunilor rostite zilnic (pînă ce se transformă în limbaje de lemn), foştilor realişti care nu reuşesc să exploateze suficient de agil prezentul pentru a se menţine în preajma beneficiilor, nu le rămîne decît să devină nostalgicii unor idealisme în care n-au crezut niciodată cînd ele erau pe buzele… naivilor lor contemporani…dar al căror text …le-a justificat acţiunile (realiste)…Nostalgicii de azi sunt foştii realiştii deveniţi idealişti. Mi-am amintit de Lovinescu şi de o replică pe care Abel o dă Tatălui : „Aţi avut lumea pe mîini şi aţi stricat-o. Acum vă uitaţi la jucăria asta stricată şi nu mai pricepeţi nimic, încercaţi să adunaţi cioburile, dar ele nu se mai lipesc. Curge sufletul din voi ca seminţele dintr-un sac spart în mii de locuri, pînă cînd sacul o să rămînă gol...”( Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă)

Crăciun fericit!

Good Bye, Madame

Un dar pentru mine( că tot am abandonat azi toate proiectele teatrale legate de Japonia şi alte ţinuturi mai mult sau mai puţin îndepărtate): Madame Butterfly.

La mulţi ani!

De acum cinci ani, Crăciunul are pentru tot restul vieţii mele legătură cu prezentul şi viitorul copilăriei, nu doar cu trecutul meu. Şi este un timp în care pot să fiu optimistă fără temeri de nici un fel.
Cîntă Josh Groban "What child is this?"

aşteptînd sărbătorile

Astăzi în şcoala mea a avut loc un eveniment sărbătoresc. Începutul oficial al vacanţei a determinat direcţiunea să înmîneze unor profesori şi învăţători o distincţie care se acordă de către preşedintele României pentru merite deosebite( medalia Meritul pentru învăţămînt, decoraţie cu trei clase dată pe timp de pace sau război). Motiv de bucurie şi mîndrie pentru cei menţionaţi, nu? Aşa am zis şi eu. Dar am văzut că oamenilor le-a îngheţat zîmbetul cînd au deschis plicurile cu scris strălucitor... Peşedintele României care le semna era Ion Iliescu, iar distincţiile fuseseră trimise în 2004...În timp ce România e cel puţin cu 50 de ani în urmă faţă de restul lumii, ştirile în învăţămînt circulă cu un decalaj măcar de trei ani între Preşedintele care-şi gîndeşte reforma şi profesorii care o aplică. E bine din cînd în cînd să se mai schimbe mobila în birourile centrale. Aşa se mai găsesc hîrtii prin sertare care sunt înregistrate în Monitorul Oficial de cîţiva ani şi destinatarii lor nu ştiu că un peşedinte al României s-a gîndit la ei o secundă.

Mut

Printre metalicii fulgi
Aseară
Cineva trăgea clopotele
în turnul bisericii era lumină.
în spate era casa ta
şi se vedea.

Ca-ntr-o catedrală pariziană
Sufletul meu hidos
asculta

închisă în sunet de clopot
şoapta vocii tale
trece din pulsul sîngelui în auzul
în gîndurile mele rătăcite-n violetă lumină de seară
în voalul auriu al casei din turn ninge hipnotic

Din fericire, dezamăgim

Cît este de greu să nu dezamăgeşti! Cum planează asupra noastră acest imperativ al nedezamăgirii cu agresivitatea unui al treilea ochi de soacră... care învinovăţeşte, care acuză! Şi iartă aşa de greu... Este reciprocă nedezamăgirea? Nu ne dezamăgesc oamenii cînd ne simpatizează, ci ne dezamăgesc oamenii cînd nu ne mai acceptă uşor sau nu ne mai iubesc. Este greu să nu dezamăgeşti pentru că este greu să simpatizezi şi să iubeşti. Să termin moralizator... cred că viaţa se bazează pe puterea de a trăi zilnic cu dezamăgiri şi de a crede zilnic în nedezamăgire.
Acesta este un răspuns la leapşa lui Tibi. Se trimite mai departe cui are chef să facă efortul nedezamăgirii în următoarea săptămînă.

daruri

de la cuoreblu50
Am de la marcus o leapşă: cel mai frumos dar primit şi ce dar vreau să primesc. Pentru mine, darurile frumoase au legătură cu aşteptările mele. Dacă nu aştept nimic de la nimeni, nici darurile nu mă surprind. Primesc daruri zilnic, sunt înconjurată de oameni care îmi dăruiesc cîte ceva, timpul lor, cuvinte, emoţii. Ar trebui să fiu încîntată şi de intenţiile lor de a-mi dărui lucruri neaşteptate de mine, în fond ele vorbesc despre ei. Ar trebui să-mi placă tocmai prin faptul că între aşteptarea mea şi intenţia celui ce dăruieşte este diferenţă, dar de fapt, mie îmi plac darurile care vin exact pe aşteptările mele. Darurile au fost cele mai frumoase atunci cînd oamenii m-au uimit cu lucruri care erau tainele mele. Darul care-mi vine acum în minte este o melodie însoţită de un om. "Ploaie în luna lui marte"...că tot plouă ca-n martie pe la noi...
Cît despre ce-mi doresc...Îmi doresc şi eu, ca tot omul, diverse obiecte mai mult sau mai puţin accesibile mie în acest moment. Dar de fapt cel mai mult îmi doresc ceva ce nu pot spune încă.

Se trimite leapşa mai departe lui tibi si radu.

cireaşa

Mi-am amintit o scenă celebră din “ Once upon a time in America” despre maturizare. De unde am dedus că braşoava cum că e mai bine să laşi cireaşa la sfîrşit nu ţine... pentru un copil serios. Orice cireaşă are timpul ei. Sau orice timp cu ...

notre dame 2

În sfîrşit, am reuşit...Graţie sugestiilor lui Liviu, Salieri, Daris, Lorena, Radu şi Laur. Un fragment, cel mai cunoscut al operei lui Maheu...

Notre Dame...

Cum mă chinui de o săptămînă să mă dumiresc cum e cu decupatul unei secvenţe de film („Notre Dame de Paris” a lui Gilles Maheu)...şi cum finalitatea acţiunii mele pare foarte îndepărtată, m-am gîndit să pun pe blog muzica din scena care mi-a plăcut cel mai mult...pentru că e pe măsura narcisismului care din cînd în cînd mă face să mă simt şi bine...”Belle”..Am fost uluită să văd cîte interpretări ale operei-balet sunt...Cei trei care-şi cîntă iubirea sunt, în ordinea intrării în scenă: Garou( Quasimodo), Daniel Lavoie(Călugărul), preferatul meu şi Patrick Fior(soldatul).

Ce înseamnă "să-ţi trăieşti viaţa"...?

La Vallée de la Jeunesse
regia: Fernand Melgar, 2005
De cîteva ori în decursul minunatei mele cariere, i-am întrebat pe puşti ce le place cel mai mult să facă şi mi-au răspuns mai toţi: să ne trăim viaţa, să ne distrăm, "să trăim la max"...Aceste răspunsuri mă blocau, pentru că puştii le prezentau ca fiind privilegii exclusive ale lor, noi aştilalţi, care am trecut de perioada liceului, sau a facultăţii în cel mai bun caz, nemaifiind în stare nici să ne distrăm, nici să trăim la maximum. Ne văd, cu alte cuvinte, ca pe nişte legume mişcătoare, care fac numai chestii plictisitoare şi aşteaptă să treacă fiecare zi ca să se pensioneze odată şi să moară.
Ca să-mi clarific eu problema, am sintetizat oarecari explicaţii ale acestei expesii. Să te distrezi înseamnă:
*Să te duci în locuri cu muzică, să dansezi, să bei, să fumezi, pentru că toate acestea nu plac altora, în speţă părinţilor şi profilor. (Adulţii nu mai pot face asta, pentru că lor le sunt deschise toate localurile, iar fumatul şi consumul de alcool sunt permise, deci nu e cine ştie ce senzaţie tare aici).
*Să te întîlneşti cu prietenii sau colegii şi să spui bancuri, să povesteşti chestii comico-cinice despre toate autorităţile din viaţa ta. (Şi aici e o problemă, pe măsură ce înaintezi în viaţă ai din ce în ce mai puţini prieteni şi dacă ei sunt colegi sau şefi, lucrurile se complică, ţi se refuză plăcerea băşcăliei...)
*Să exersezi puterea pe pielea celor mai nevolnici din grup, chestie care e amuzantă şi crează complicitate. (Asta se întîlneşte mai des printre adulţi, deşi scopul nu e musai stîrnitul rîsului...)
*Să te îndrăgosteşti. (Păi...eşti ditamai omul, trebuie să fii rezonabil. Altfel devii ridicol).
*Să te joci. (Poate doar apariţia propriilor copii mai crează oportunitatea asta...în „legalitate” sau exercitarea unor profesii pedagogico-artistice, unde oricum nu poţi să-ţi dai prea tare în petic).

Ceea ce am înţeles de la puşti a fost că distracţia nu e posibilă în solitudine, că ea înseamnă în ultimă instanţă crearea şi întreţinera unei stări emoţionale cît mai mult timp, cu o minimă cenzură socială... şi că implică şi o doză de discernămînt. Discernămînt în sensul următor: un puşti crede că e cel mai important lucru, iar toate celelalte merită făcute în funcţie şi de consecinţele lor ”distractive”, în timp ce un adult crede că se poate renunţa la ea, fiindcă e cea mai puţin importantă. Adultul este cel ce exersează zilnic absenţa „trăitului vieţii”? Şi se face că nu e nefericit...

unde sunt

Stelian-Mihai Grădinariu a trimis o leapşă despre unde ne-ar plăcea să locuim. Eu m-am făcut că nu înţeleg ...în ce zonă de pe planetă... Pentru că subiectul cu rămasul sau plecatul din ţară încă îmi sună ciudat, i-am spus că mi-ar plăcea să stau la casă. De fapt, mi-ar plăcea să stau undeva unde:
• să pot avea măcar o pisică, dacă nu chiar două. Şi un cîine.
• să mă pot bucura de copacii proprii, de la căzutul frunzelor pînă la făcutul fructelor( mai ales că încă visez, la propriu, că le fur din copacii străinilor)
• să pot citi afară, fără să mă urmărească priviri de după perdele vecine sau trecătorii din parc
• să intru în spaţiul casei mele pe poartă, nu pe uşă.
Acestea cu privire la mine... Nu cred că e nimic nou aici. Majoritatea oamenilor au astfel de dorinţe. În plus, eu îmi doresc, dacă se poate, să fie la fel cele două pisici.

Greu de obţinut: Albastru închis, aproape negru.

Azul oscuro casi negro/Dark Blue Almost Black, regie: Daniel Sanchez Arevalo, in rolurile principale: Marta Etura, Quim Gutierrez.
Bineînţeles că am plecat şi eu în vizionarea filmului cu cel puţin o prejudecată. Eram aproape sigură că am să găsesc o depăşire a unui binom. Că doar e spaniol, nu? Şi din acest motiv, l-am văzut ca pe o sugestie făcută spectatorului de a-şi da răspuns la întrebarea: Tu de nasul cui nu eşti?
Filmul ne cheamă în situaţiile care transformă brutal sau lent vieţile în închisori. Aceste închisori sunt egale, fie că sunt instituţionalizate, sociale, economice ...companii, slujbe, familie, invaliditate, în ele omul suferă, în ele omul îşi inhibă o parte a fiinţei lui, care l-ar face blînd, bun, generos, atent, mulţumit. Ieşit din una, are toate şansele să intre în alta. Lanţurile nu sunt puse de mase, ideologii sau autorităţi, ci de mintea noastră. Doar în mintea noastră, care generalizează şi ierarhizează, unele lucruri, unii oameni, unele experienţe sunt sau nu "de nasul nostru". Doar în mintea noastră un costum albastru este simbol al sărăciei sau bogăţiei, doar in mintea nostră ne simtim bine sau rău în el, liberi sau nu. Cine ne ţine închişi? Părinţi, fraţi, prieteni, iubiţi care ne transmit, din dorinţa de a ne simplifica pe noi pentru a se simţi ei complicaţi, că bogăţia nu este de nasul nostru, sau frumuseţea nu este de nasul nostru, sau tandreţea, sau compasiunea, sau iubirea...Secretul care ne inchide viaţa în carceră, odată dezvăluit, activează în noi posibilităţi, este o poartă deschisă. Descoperim cine “nu este de nasul nostru”, ca să-l putem căuta pe acela care este...pentru că doar prin el devenim liberi. Un film despre idoli ai minţii pe care fiecare amurg ar trebui să-i dărîme, ca să putem vedea clar dimineţile din noi.