Greu de obţinut: Albastru închis, aproape negru.

Azul oscuro casi negro/Dark Blue Almost Black, regie: Daniel Sanchez Arevalo, in rolurile principale: Marta Etura, Quim Gutierrez.
Bineînţeles că am plecat şi eu în vizionarea filmului cu cel puţin o prejudecată. Eram aproape sigură că am să găsesc o depăşire a unui binom. Că doar e spaniol, nu? Şi din acest motiv, l-am văzut ca pe o sugestie făcută spectatorului de a-şi da răspuns la întrebarea: Tu de nasul cui nu eşti?
Filmul ne cheamă în situaţiile care transformă brutal sau lent vieţile în închisori. Aceste închisori sunt egale, fie că sunt instituţionalizate, sociale, economice ...companii, slujbe, familie, invaliditate, în ele omul suferă, în ele omul îşi inhibă o parte a fiinţei lui, care l-ar face blînd, bun, generos, atent, mulţumit. Ieşit din una, are toate şansele să intre în alta. Lanţurile nu sunt puse de mase, ideologii sau autorităţi, ci de mintea noastră. Doar în mintea noastră, care generalizează şi ierarhizează, unele lucruri, unii oameni, unele experienţe sunt sau nu "de nasul nostru". Doar în mintea noastră un costum albastru este simbol al sărăciei sau bogăţiei, doar in mintea nostră ne simtim bine sau rău în el, liberi sau nu. Cine ne ţine închişi? Părinţi, fraţi, prieteni, iubiţi care ne transmit, din dorinţa de a ne simplifica pe noi pentru a se simţi ei complicaţi, că bogăţia nu este de nasul nostru, sau frumuseţea nu este de nasul nostru, sau tandreţea, sau compasiunea, sau iubirea...Secretul care ne inchide viaţa în carceră, odată dezvăluit, activează în noi posibilităţi, este o poartă deschisă. Descoperim cine “nu este de nasul nostru”, ca să-l putem căuta pe acela care este...pentru că doar prin el devenim liberi. Un film despre idoli ai minţii pe care fiecare amurg ar trebui să-i dărîme, ca să putem vedea clar dimineţile din noi.

Două teme

Radu mi-a mai trimis două lepşe, una primită de la machiavellian, la care ar trebui să mă documentez, şi cealaltă de la Hex. Răspund întîi lepşei de la machiavellian.
3. Cea mai naşpa persoană publică promovată în acest an de media românească( se precizează media respectivă). Asta e o chestiune destul de dificilă fiindcă nu-mi place tema şi am chiulit la orele cu pricina bîntuind prin alte locuri. Aşa că nu pot decît să trag cu ochiul prin fiţuici, şi nu prea m-am priceput niciodată. Nu mă mai uit la televizor de 8 luni, deci la acest punct nu pot da decît un răspuns superficial, care e sub nota de trecere.
1.Cel mai prost/stupid/mîrlan/libidinos/retard om politic român . La 1 mă gîndesc să mă leg de trăsătura care le însumează pe celelalte: libidinos. Aici e primul pe listă Vadim. Urmează toţi cei care-l încurajează să rămînă în politică.

2. Cel mai mişto blogger român. Fără “mişto”, expeditorul lepşelor mele este bloggerul meu preferat. Asta şi pentru că de la el pot ajunge la toţi ceilalţi bloggeri mişto.

Iar a doua, care este fontul preferat?
Ca admiratoare a doamnei Filosofie şi a supuşilor ei, filosofii, nu pot decît să scriu înainte de toate, în book antiqua
Se dă leapşa mai departe lui Tibi, Stef., Newton, Niss şi altora care mai vor să scrie.

Cineva

Ştia secretul timpului meu
Cineva

Cum se măsoară anotimpurile
printr-o răsucire pe călcîi
înainte de a spune nu,
Cum va veni seara uşor cît o fluturare de mînă
Cum poate să treacă o oră
Ca distanţa de la prefaţă la cuprins
Cum cu o secundă poţi să colorezi zece tablouri
numai în nuanţe de alb
ştia
cine va

Cancion de cuna

Şi cu această melodie a Kathleenei Battle să răspund iar unei lepşe de la Radu, care şi el a primit-o de la Marcus...
Prima mea carte citită a fost "Cip, acest pitic uriaş." Era despre un pitic foarte prietenos, care deodată a început să sufere că nu e mai mare şi cînd a devenit mare a constatat că e foarte singur...În plus, trăia cu o teamă permanentă să nu-şi strivească prietenii cu puterea ce-o căpătase peste noapte. Ca în orice fel de poveste, Cipi a preferat să redevină mic. În realitate, uriaşii se dezic cu totul de piticii ce-au fost şi, în restrînsa comunitate a uriaşilor, calcă totul în picioare...
Eu cui să mai dau leapşa? Simonei, Ralucăi, Claudiei...şi oricui vrea să îşi amintească.

De-a adevărul

Am fost aseară la teatru, la „Cum se face”(...teatru) şi, după spectacol, am cunoscut o doamnă actriţă tînără şi frumoasă, care s-a gîndit să lucreze cu noi pentru piesa de anul acesta. Am schimbat cîteva cuvinte şi cînd să-mi zică numele a avut un lung moment de ezitare...”Cum să-ţi zic că mă cheamă, a început ea...Numele acela? Şi mi-a arătat pe perete o poză cu ea într-un rol, sau acela...şi mi-a arătat altă poză din alt rol...sau..." În sfîrşit, după o rememorare derutantă, a scris un nume pe hîrtie. Dar un nume adevărat nu ai? am vrut s-o întreb... Nu i-am zis, nu ştiu nici eu de ce...poate pentru că acesta părea să nu fie deloc important pentru ea...

Drăgosteşti 2

De-a ce se jucau tinerii pe vremuri, înainte ca urbanizarea şi industrializarea să ne cuprindă pe toţi şi satul să devină întîi mahala, apoi oraş, iar acum spaţiu european?
Invit colindatorii din bloguri (blogătorii), daca ajung din întîmplare pe aici şi au idee, să ne împărtăşească despre jocurile cu pricina.
Era obiceiul ca la Sărbatorile Paştelui, în Duminica Tomei, Rusalii, fetele cu feciorii să se adune în cimitir şi aici, în jurul bisericii, la adăpost de adulţi, să joace jocuri de dragoste precum: de-a uliţa, de-a puricele, de-a căputu, de-a gardu, de-a moara, de-a mioara, de-a luminioara, de-a încîlcita, de-a cîmpia. Eu nu ştiu nimic despre nici unul din aceste jocuri, dar mă gîndesc că, de pildă, ...”de-a puricele” sau „de-a căputu”(de la căpuşă probabil) aveau legătură cu obiceiurile zilnice ale insectelor cu pricina sau măcar cu efectele pe care le lasă. Iar de-a gardu, de-a încîlcita...vă las pe voi să vă imaginaţi sau chiar să ne povestiţi. Pe vremea cînd eu eram tînără...acum 100 de ani....se juca „Flori, fete, filme sau băieţi, dansatori sau cîntăreţi” şi „ Sticluţa”, dar sunt sigură că erau mult mai puţin interesante.
Păcat că nu prea am găsit ritualuri de dragoste care-i privesc pe băieţi, ci mai mult pe fete. Dar mă mai documentez.

Şi cu acest preambul, să răspund ultimei lepşe de la Radu,(Cuvinte şi expresii româneşti care îmi plac) căruia îi mulţumesc că se gîndeşte la mine prima dată. Bineînţeles, cînd e vorba de lepşe...
Foarte frumoase mi se par expresiile românilor care transmit emoţii. Ele sunt legate în mare parte de stihii şi de inimă: inimă de piatră, inimă seacă, inimă uscată, inimă aprinsă, inimă friptă, inimă arsă, inimă-ntoarsă. Una din explicaţiile îndrăgostirii: cînd se întîlnesc doi tineri pe-o cărare, Dragostele, nişte zîne cam cinice, le schimbă celor doi înfăţişarea, îi face nespus de frumoşi (unul pentru celălalt) şi le toarnă prin ochi, în suflet, para dragostei.
Mi se mai par frumoase cuvintele: cîntători, dichisire, dar şi cuvinte cu conotaţie negativă, care, aşa cum sesiza şi Radu, sunt multe: nelegiuire, pîrdalnic, putregai, potrivnic, îndărătnic.

Aseară, un băieţel de 4 ani şi ceva m-a întrebat ce înseamnă îndrăgostirea. Eu am început cu...explicaţia de mai sus, că tocmai o scriam...Şi mi-a spus: „Nu, îndrăgostirea este atunci cînd unui om îi iese inima pe ochi”...Asta de la mess...
În încheiere, mi-am mai amintit o expresie care ar trebui să creeze teamă, dar eu de cîte ori visam situaţia respectivă eram fericită cel puţin o zi: ” Dacă nu vă ţineţi de treabă, vă zbor pe toţi!” Mai dau un blick şi închei. Noapte bună!

Drăgosteşti

Azi a trecut pe lîngă mine un cuplu, el beat, ea cu un ochi vînăt...şi m-am gîndit la Ileana Cosînzeana. Ce insipid personaj feminin au putut crea românii! Mult mai interesante sunt vrăjitoarele şi fetele cele rele, cu care se asociază simţul umorului şi isteţimea ( vezi nora numărul 3 din „Soacra” lui Creangă).
Şi am găsit într-o scriere de folclor despre apucături de-ale tinerelor românce legate de găsirea alesului...Mai rău e că dragostea respectivă e fără „un obiect determinat”, dar este. Şi e intensă tare. De pildă,
*ca să se mărite mai repede, fata prinde un cocoş şi-l bagă de viu în cuptorul încins (de unde deducem că bucătăreasa din „Punguţa cu doi bani” era nemăritată)
*Fata mare pune, în noaptea din ajunul Crăciunului, toate lingurile cu care s-a mîncat la masă, aşa, nespălate, sub pernă şi doarme cu capul pe ele şi-şi visează alesul. Cu cît sunt mai multe linguri, cu atît e mai bine.
*După ce a copt colacii înainte de Crăciun, fata dă o bucată cîinelui şi-l urmăreşte unde se duce cu bucata în gură. De acolo va veni ursitul ( cîinele meu se băga mereu sub pat).
*Dacă doreşte să ştie peste cîţi ani se va mărita, intră în coteţul porcilor sau în grajdul vitelor şi le dă cîteva şuturi. Dacă animalul se mişcă la primul şut, se mărită după un an, dacă îl jenează al doilea şut, în anul al doilea, iar dacă nu se mişcă deloc... trebuie să mai aştepte cîţiva ani. Mă îndoiesc că reacţia e paşnică la lipsa asta de cooperare...
*Este o zi, Tudorusalele, dedicată celor la care porcul s-a mişcat în timp optim şi sunt deja măritate. Acum femeile îşi fac de lucru cu alcoolul, fac nişte turte cu vin si beau restul, apoi se duc acasă şi încep să le zică barbaţilor orice ca să se răzbune pentru toate zilele de peste an, chiar să-i bată, iar ei n-au dreptul să riposteze...E, cum ar veni, ziua cînd au iniţiativă.
Cred că şi cuplul văzut pe stradă azi trecuse prin Tudorusale...dar a încurcat datele...sărbătoarea e prin primăvară...

de-ale duhului

"Plictiseala e o stare pleonastică" (Cristi Ursache, 12 H)

leonard cohen

Leonard Cohen - In my secret life

Deformaţie profesională

Ahile şi broasca ţestoasă sau despre cum să ieşi al doilea

Azi în cancelarie se discuta despre o lege care face posibilă accederea la funcţia de director. Respectiva lege spunea că îşi poate depune candidatura oricine întruneşte condiţiile funcţiei şi că validarea aparţine consiliului de administraţie(din care directorul face parte). Apare astfel următoarea situaţie: cei care sunt directori sunt şi preşedinţii consiliului de administraţie şi astfel vor fi pururea directori, mă rog, cît le permite timpul vieţii lor şi legea pensionării; cei care nu sunt şi vor să fie, nu vor ajunge niciodată pentru că nu sunt deja, adică nu fac parte din consiliul de administraţie. Acest eveniment mi-a amintit de paradoxul lui Cantor cu mulţimea tuturor mulţimilor care se conţine şi nu pe sine.
Şi cum se vorbea în cancelarie de situaţii care confirmă proverbele, despre candidaţii unici ce ajung pe locul doi, m-am gîndit să scriu cîte ceva despre întrecerea lui Ahile şi a broaştei ţestoase. După documentele care ne-au parvenit putem întocmi un

Proces Verbal
Încheiat azi, de către Paris, cu privire la ocuparea slujbei de şef al timpului nostru
modalitatea de ocupare: prin concurs.
Descrierea probei:
parcurgerea unei distanţe finite de către candidaţi într-un timp cît mai scurt

Candidatul 1.
Nume: Ahile
Parinţi: Mama: zeiţa Thetys,( iubită în taină de Zeus şi Poseidon)
Tatăl: Peleus, regele mirmidonilor
Prima copilărie este marcată de evenimente traumatizante pentru oricine( Scufundari în Styx, ungeri cu ambrozie şi pîrliri), deşi mama susţine că scopul lor era, chipurile, nemurirea. Cert este că în urma lor, Ahile s-a ales cu un punct slab, care i-a marcat toată traiectoria vieţii.
Deşi părinţii au posibilităţi de creştere şi educare, preferă să-şi bată alţii capul: întîi e crescut de centaurul Chiron în munţi, apoi e trimis la curtea lui Licomede, unde stă ascuns, deghizat în haine femeieşti, printre fiicele lui. Cu una din ele are, foarte tînăr fiind, un copil.
experienţă: numeroase lupte, finalizate cu uciderea rivalului. Adversarii decimaţi au fost:
-Cicnos din Colones
-Trolius( primii doi de origine supranaturală)
-diverşi muritori, aflaţi în ranguri înalte: Hector, Memnon( care era fiu de zeiţă) -Penthesilea, prinţesa amazoanelor,
-simplii soldaţi, pe Thersites, printre alţii...zeci? sute?( aici informaţiile care le avem sunt incerte)
hobby-uri: manevrarea scutului şi arcului cu săgeţi, pe care le-a primit în dar de la unchiul său sus pus, Hephaistos
abilităţi şi competenţe: bun alergător, “cel iute de picior”
puncte tari: nemurirea
puncte slabe: călcîiul
Cei care l-au recomandat pe Ahile spun că:
-are un copil din flori
-şi-a iubit sclava
-a avut o relaţie de prietenie dubioasă cu Patrocle şi Antilochus
-s-a îndrăgostit de o femeie pe care tocmai o omorîse

Candidatul 2
Nume: Broasca Testoasă
Origine: controversată (probabil agent dublu sau triplu). Unii zic că ar fi:
-zeiţa egipteană Heket, a naşterii
-nordul şi iarna la chinezi
-baza lumii, la indieni
-la bengalezi, zeu creator al lumii din pămînt.
Oricum, se vede că are multe legături cu Orientul.
mama: necunoscută
tatăl: probabil de origine supranaturală
experienţă: în orice ţine de naştere şi creaţie
hobby-uri: căratul propriei case în spinare
abilităţi şi competenţe: se pricepe la împărţitul timpului altora astfel încît aceştia să nu mai ajungă niciodată la ei acasă.
puncte tari: longevitate
puncte slabe: tendinţă către sedentarism

Descrierea concursului:
Broasca s-a prezentat prima la concurs şi a început să fie atentă în stînga şi în dreapta, pentru a nu aluneca de pe firava linie unde fiecare punct este important. La scurt timp după, Ahile a intrat în cursă. S-a mişcat repede şi a avut continuitate, dar nu a adunat suficiente puncte. Mai mult, a adus cu el şi un punct slab.
Rezultatul concursului: Ahile, deşi avea potenţial, nu a reuşit să ajungă înaintea Ţestoasei la linia de sosire.
Ahile a pierdut concursul.
Postul s-a oferit Broaştei Ţestoase pe perioadă nedeterminată.

Mi-a plăcut un dans. Şi muzica. Nu e foarte buna filmarea, dar fetiţa care dansează seamană cu o fetiţă din clasa mea, Ionela. Care e foarte tristă azi.

iubirea ? mea

Văd că lepşile astea de la Radu se ţin lanţ şi, chiar în ritmul meu lent de scris... la iubire tot ajungeam într-o zi. Numai că am un miliard de cenzori care mă trag de urechile fiecărui gînd. Văd eu cum o scot la capăt cu ei.

„Despre 10 lucruri care îmi plac la tine, iubirea vieţii mele şi 10 lucruri la o persoana oarecare”

Cum să scriu despre iubirea mea? Încep cu mine, e mai uşor, nimeni n-are ce să zică...
Eu ştiu că sunt iubită dacă:
1. sunt veselă
2. port rochii şi-mi las părul lung,
3. mă duc să-mi cumpăr parfumuri şi bijuterii noi,
4. cînt si dansez
5. orice urîţenie îmi spune oricine, nu mai contează,
6. devin nesăbuită
7. îmi plac nopţile mai mult decît zilele şi vremea ploioasă decît cea cu soare
8. sunt în stare să ascult cu răbdare şi interes despre prelucrări prin aşchiere ori reguli de compoziţie muzicală,
9. mă gîndesc cu emoţie la fiecare secundă ce vine, poate fi ultima
10. nu încep nici o propoziţie cu „ eu”

N-a fost chiar aşa greu. Hai să vedem ce-mi place la tine, iubirea mea...
Iar!

Pe cine iubesc eu? Iubesc?

o persoană oarecare

1. cu umor
2. care îşi dozează îndrăzneala şi prudenţa
3. căreia îi place muzica
4. inteligentă
5. cu fantezie
6. histrionică
7. care miroase răcoros
8. care are ochii frumoşi şi mîini expresive
9. de obicei calmă
10. căreia îi place de mine astfel încît să fiu:...vezi mai sus.

Da, am scăpat. Nu ştiu dacă are sens...

Dau leapşa mai departe lui: Tibi, Ştef., Lorenei, Mirelei, Claudiei, Petronelei, Narcisei şi nu mai ştiu...

Azi aniversez...sau... comemorez o lună de ghips. Şi sunt ok. Trebuie să sărbătoresc asta, că la noi şi comemorările sunt tot un fel de aniversări. Aşa că am să-mi ofer o melodie. O cîntă Katie Melua.

minunate

Am primit o leapşă de la prietenul meu de catedră, Radu, în care ar trebui să scriu despre cele şapte minuni ale patriei mele.
Eu am avut mereu o problemă cu propoziţiile generale şi universale şi mă uimesc cum se pot scoate cu aşa uşurinţă enunţuri care încep cu „ toţi” sau cu „ oricare”...Mă înfricoşez de curajul oamenilor de a prinde în cîteva cuvinte chestii care vizează o naţie întreagă. „Schimbarea la faţă a României” m-a lăsat cu gura căscată prin îndrazneala lui Cioran, mai mult decît prin duritatea afrmaţiilor.
Nici măcar n-am fost într-o ţară străină vreodată, ca să am criteriu de comparaţie...nici în clasica excursie în Bulgaria n-am fost, nici prin ţară n-am bîntuit în calitate de turist în ultimii 10 ani, aşa că mi-e greu să scriu despre minunile patriei mele, fără să repet ce s-a mai spus mult mai bine şi mai deştept. Am să-mi imaginez cum un străin poposeşte pe aici şi se uită la ţara mea...nu la mine, nu, la ţara mea am zis. Şi eu mă simt...cum? Cum ar trebui să mă simt cînd străinul îşi plimba privirea peste oameni, cladiri, munţi, văi, păduri şi mare? Ar trebui să mă simt minunat, nu? Aşa s-ar simţi francezul, americanul, neamţul...Dimpotrivă, încep să mă simt rău gîndindu-mă că nu i-ar fi bine străinului. Gata , vinovăţia începe să mă roadă încet, teama că un alt român o să-l agreseze, teama că în final mă va dispreţui sau că mă va compătimi face atît de fragilă mîndria mea. Doar atîţia vorbesc despre asta...aşa mulţi au simţit-o. Mai bine mă gîndesc în tihnă la ochii unui alt chip din alte timpuri...
Mi se pare minunat că:
1. aici, la noi, Ovidiu, care a coborît din civilizaţie în barbarie a fost admirat, că dacii i-au fost fani şi că a murit de moarte bună, chiar dacă nefericit... Îmi permit să spun că dacă ar fi plecat înapoi la Roma nu o sfîrşea aşa
2. a existat un domnitor al românilor, cărturar, om inteligent şi bun, Cantemir, care şi-a dorit ca noi să fim europeni...şi asta acum 300 de ani. Şi pe deasupra a mai şi scris o carte de filosofie. Serioasă.
3. dacă Brîncuşi s-ar uita la mine, m-ar vedea frumoasă şi m-ar vedea după aceea aşa încă mulţi, femei şi bărbaţi, de aici şi de aiurea, pînă şi Dali, (care avea şi el obsesiile lui).
4. de cîte ori îl văd pe Toma Caragiu zîmbind, mă simt mai deşteaptă...şi cred că asta simte multă lume. Nu oricine poate să te facă să te simţi aşa.
5. că în ochii copiilor lui Aman te prăbuşeşti cu tot felul tău de a fi, bun sau nu.
6. că poporul ăsta, „din doi bărbaţi cu braţe tari”, cum cita Radu, are sufletul Cosînzenei. Care stă întemniţată de zmeii istoriei în turnuri aşteptînd eliberarea, dar făra dramatism. Ileana, nu se sinucide, nu încearcă să evadeze, ci aşteaptă, mizînd pe atemporalitatea ţării poveştilor, prinţul eliberator. Şi cînd trebuie să fugă, nu îi e foarte clar. Şi totuşi, Ileana e frumoasă şi naivă. Lui Făt Frumos îi ajunge ca să fie fericit.
7. mi se pare minunat că încă nu mă gîndesc sa plec de tot din România. Nu am încă undeva nici o Ileană de eliberat şi nici un zmeu de care să fug. Doar balaurii proprii mă sîcîie, dar de ei nu scap nicăieri. Dimpotrivă, aici le mai înţeleg limba, şi-i pot descînta. Dau leapşa mai departe lui Tibi, Ralucăi, lui RaduB., colegul meu, Mirelei, Lorenei, Claudiei, lui Marcus. Poate nu moare la mine jocul.

cristaline

Am insomnii şi asta mă face să am o relaţie defectă şi cu ziua de după. Sau invers, ar zice un specialist în tenebre. În sfîrşit, mi-am amintit de una din fobiile mele. Fobia cu pricina avea legătură cu cristalele. În vremea copilăriei mele, cînd intram în cîte o casă, mi se lipea privirea de vitrina cu cristale. Aproape toate casele aveau această vitrină. Un spaţiu destinat paharelor, solniţelor, cupelor de îngheţată, albe sau roz, de obicei vitrina avea în spate o oglindă, pentru efectul de multiplicare, probabil. Întotdeauna aici nu exista praf, vitrina era încuiată şi paharele din ea nu se foloseau. Aproape niciodată. Poate în ziua în care veneau în peţit rudele băiatului, la cumetrie sau un parastas...Făceam primii paşi în sufragerie şi fixînd paharele, simţeam cum mintea mi se goleşte încet de gînduri şi de voinţă, ca într-o transă. Orice dialog normal era aproape imposibil. El se transforma într-un protocolar schimb de tîmpenii, în care, din afara mea mă auzeam vorbind despre chestii care nu mă interesau niciodată şi despre care, de obicei n-aveam habar. Prin anii 90 mi-a revenit fobia. Cînd studenţii, mulţi pe atunci se iniţiau în tot felul de practici şi teorii de peste mări şi ţări, purtau la gît un cristal. Conform unei cărţi de notorietate, cristalul trebuia preferabil purificat în apă cu sare ...de mare 30 de zile şi nu trebuia atins de nimeni, pentru că redevenea impur...Unii îşi protejau cristalul într-un săculeţ mic de pînză sau piele, alţii te preveneau înainte de a te saluta...să nu atingi cumva cristalul. Cînd mă întîlneam cu cineva care purta un cristal la gît deveneam brusc neliniştită. Nu aveam niciodată intenţii de atingere a lor, dar teama pe care le-o citeam în ochi şi care li se concentra pe acest obiect, mă făcea să vreau să fug cît mai repede. Ajunsesem să-mi aleg colegii de bancă în amfiteatru, de cameră sau de alte proximităţi după lipsa cristalului de la gît.
Se face dimineaţă. Azi e prima mea zi de şcoală. Avem în cancelarie o vitrină care stă încuiată şi e goală. Probabil, gîndul că directoarea, inspectoratul sau, mai rău, ministerul ori comunitatea locală ar pune ceva de cristal acolo nu m-a lăsat să dorm.

dansuri mongole

Tot căutînd imagini pentru o coregrafie despre război am dat de un balet mongol care mi-a plăcut. Nu ştiu dacă are sau nu legatură cu războiul, dar pentru că m-am uitat în disperare la el am zis să-l pun pe blog că poate cu ocazia asta îmi trece.

din copilărie

Nu am mai scris în ultimul timp, aşa că m-a cuprins iar mania persecuţiei, care-mi revine periodic, mai ales după zile de-net-izante şi desocializante... Tot Radu s-a gîndit la mine şi, cum n-am avut curaj să scriu pe blogul lui, pe care-l vizitează minţi luminate şi rafinate, am zis să mai scriu pe la mine, că pe aici trece rar cîte cineva.
Pentru că am facut şcoala, de la a-ntîia pînă la facultate în zece oraşe...am avut parte de tot felul de experienţe ale copilăriei, mai mult sau mai puţin dependente de locuri.
Leitmotivul mutărilor noastre era, în mintea mea, o poezie de printr-a doua sau a treia "tatăl meu zideşte case/cocoţat pe schele/el, cu fruntea lui ajunge/pînă sus, la stele..." Taică-meu era într-adevăr un specialist în construcţii cu capul plin de vise irealizabile. Unul dintre aceste vise ţinea probabil de o tainică credinţă a lui cum că trebuie să existe un loc concret pe hartă unde poate scăpa de angoasă şi nefericire. Aşa că multe din jocurile copilăriei mele se petreceau în şantiere cu blocuri neterminate, printre grămezile de BCA-uri, nisip şi pietriş. Aici găseai cele mai multe elemente ca să-ţi faci "Alimentară"...Pe atunci, în mintea fiecărei fetiţe era prezent idealul de vînzătoare în alimentară ca factor deţinător de maximă putere şi influenţă. Şi improvizam rafturi din scînduri cu cutii de conserve pline de bomboane, pîine, salam, legume şi fructe autohtone, dar mai ales exotice...o abundenţă din ingrediente industriale pe care o negociam cu copiii din cartier ca nişte evrei deprinşi de milenii cu comerţul produselor rare. În rest...clasicele "război", cu cărţi cu animale, "nu te supăra, frate", de la care ne încăieram de fiecare dată...La un moment dat am dat de "Cireşarii" şi îl puneam pe frate-meu să se îmbrace în rochiile maică-mii şi să fie pe rînd, toate personajele feminine, pentru că mie îmi plăcea să fiu, bineînţeles, Tic. Şi mă pîra că nu-l las la fotbal, aşa că, într-o zi n-a mai suportat şi i-a taiat mamei vreo trei rochii ca să scape de rol. Acum, urmîndu-l pe taică-miu, fratele meu construeşte şi el case pe la noi şi prin alte locuri de pe planetă şi probabil copilul lui va face acelaşi lucru...Iar eu n-am ajuns nici exploratoare a unor castele misterioase, nici deţinătoarea vreunei puteri sau influenţe economice...din cînd în cînd mai joc cu copiii altora jocul de-a şcoala sau de-a teatrul. Să păstrez regula jocului şi trimit mai departe lui Marcus,lui Hex, Didei şi nu mai ştiu...că prietenii mei foarte puţini n-au bloguri şi cei care au nu mă ştiu.

Redescoperiri

Unul din cele mai interesante lucruri care mi se pot întîmpla mie în timpul unui an şcolar obositor şi demotivant, este munca la teatru. Păcat că n-am avut o Petronelă şi anul trecut să ne facă pozele din "Regele moare" pe care le puteţi admira pe blogul lui Radu. Cu ocazia "Deşteptării primăverii"(Frank Wedekind) am avut parte doar de filmarea, nu foarte reuşită, a piesei, din care am scos cîteva cadre. M-am străduit un pic şi le-am pus pe flickr. O să-i recunoaşteţi aici pe Radu(omul mascat), pe Marcus(Melchior), pe Liviu(Domnul Gabor), dar şi pe alţi cîţiva puşti talentaţi şi frumoşi: Claudia(Ilse), Adriana(Wendla, care a luat şi locul întîi la interpretare feminină), Lucian(Moritz, revelaţia festivalului), Ana Maria(Martha), Brînduşa (Doamna Gabor), Lavinia(Doamna Bergman). Am mai avut în distribuţie pe Tiberiu, Marian, Alexandru Funduianu, Andrei(rectorul), Alexandru (Habebald), Profesorii: Alexandru Ionică, Alexandru Murariu, George Zvîncă, Alex Preutesi şi Cristi. La regizarea piesei ne-au ajutat Marius Tudor, pe atunci actor al Teatrului "M. Eminescu" şi la scenografie, soţia sa, Ecaterina.

emoţii despre adevăr

Tocmai am citit cîteva lucrări de hermeneutică în care mi-am găsit justificări pentru obsesiile din ultimele luni. La Vattimo, care face o reinterpretare a lui Gadamer din "Adevăr şi metodă", arta este singura în stare să ne scoată din tirania creştinismului instituţionalizat( a se citi Biserica catolică) şi capabilă să realizeze o deschidere a omului către semenul său, deschidere bazată pe libertate şi toleranţă. Chestia este că Vattimo înţelege prin artă nu doar o activitate cu finalitate într-un produs inedit, ci mai cu seamă un mod de a trăi în libertate şi creativitate, prin care se justifică, într-o lume slăbită de fiinţă, raţiunea de a fi a omului. Singura. În timpuri în care valori precum adevărul, cel puţin în sensul lui dat de ştiinţele naturii nu prea se mai ţine "pe picioare", experienţa artistică ar fi singura care, redefinind valorile, ar asigura stabilitate şi ştiinţei, si religiei şi moralei.
...Şi dau peste un text al Ierodiaconului Savatie Baştovoi în care arta e nu numai criticată, ci de-a dreptul învinovăţită pentru toate rătăcirile omului. Fiinţial, de la cădere încoace şi-a vîrît cu dibăcie coada să-l despartă pe om de Dumnezeu. Unele din argumente mi s-au părut excesiv de încărcate de retorică, mizantropice chiar, de pildă cînd ilustrează întîlnirile artiştilor cu femei stafidite...dar mi-a plăcut patosul cu care infierează emoţiile. Teoretic eu ştiu că nu e bine să le laşi să te domine, dar în ultima vreme cam pierdusem controlul. Aşa încît, morala textului m-a încîntat...văd că şi eu folosesc tot etichete estetice. Dacă fructul din Eden nu era plăcut ochilor şi bun la gust probabil că Eva ar fi fost mai rezervată. Poate că lumea, înainte de cădere nu putea fi judecată nicicum, era dincolo de judecare, probabil că şarpele este cel care a stîrnit în Eva acest lucru, anume judecata estetică, între ce este frumos şi ce nu este astfel. O să spicuiesc cîteva fragmente din text...

"Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, de tot de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos dacă nu ne duce la adevăr. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Fuga de dogmă a progresat cu timpul în fuga de cunoaştere, aşa cum se întâmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Arta nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă.
Caleidoscopul îmbătător al emoţiilor promovat de arta modernă este o reclamă făcută unor produse proaste. Emoţiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară şi armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unităţi a sufletului, pentru a nu lăsa mulţimea emoţiilor să roadă ca nişte şobolani neputincioşi, dar mulţi, scheletul vieţii noastre afective. A trăi pe emoţii echivalează cu a mîna o maşină bună cu benzină proastă, în cele din urmă strici totul în ea. Aşa au sfîrşit nebuni cei mai mulţi dintre oamenii geniali care, abandonînd rigoarea raţiunii au practicat o artă a onirismului şi fragmentarismului, purtaţi de furtuna propriilor emoţii.
În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cât cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Leonardo Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi.
Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire, ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac.
Producţiile noastre artistice nu sunt decât nişte reminiscenţe umile ale chipului Creatorului Cel Adevărat care se află în noi, chip a cărui lumină în mulţi din noi "poate s-a stins de mult", dar nu fără şansa de a se reaprinde iarăşi."

Cît despre mesajul final al textului, eu tot în ceaţă am rămas. Arta nu ne duce la Dumnezeu? Arta este împotriva cunoaşterii? De sine sau de oameni sau de lume? De ce este Leonardo mai bun decît, să zicem, Dali? Că nu e bine să ne lăsăm devastaţi de emoţii în deciziile noaştre, înţeleg şi aprob, dar că trebuie să ne orientăm către cunoaştere, asta mi se pare atît de obscur, ca şi cînd, în loc să mi se spună că sunt eu, femeie, om, mi s-ar da o definiţie din anatomie....mamifer biped...etc, nici ştiu ce mai zice şi anatomia astăzi despre chestia asta care sunt...cred ca şi neînţelegerile mele şi supărările parintelui vin de la cuvinte, nu de la ce e dincolo de ele.