Numai omul trăieşte sub mirajul revederii, nu şi natura, codrul. Natura nu are conştiinţă, emoţie şi imaginaţie. Revederea este conştientizare, un codru care “revede” un om nu-i simte diferenţele, oricît am încerca noi să personificăm codrul, nu sesizează decalajul între omul ce i se cocoţa printre crengi şi cel ce îl transformă în buştean de foc sau coşciug. Probabil că simte ceva, dar nu are nici o legătură cu revederea. Parapsihologia, lirica universală şi “Avatar” ne spun că o frunză ruptă face să se cutremure o lume întreagă, dar frunzele nu dezvoltă din asta o morală şi nici mecanisme de apărare, nu mobilizează o cruciadă a plantelor. Diferenţa dintre codru şi om nu este dată de un decalaj în ordinea trăirii temporalului, cum spune Poetul, ci de faptul că naturii vegetale îi lipsesc ochii, oglinda revederii şi mintea, capabilă de comparaţie.
Nici la scara destinelor colective, a istoriei nu vom revedea evenimentele. Ochii goi ai statuilor şi privirea într-o dungă a efigiilor nu ne spun nimic cînd le revedem. Deşi istoria este un produs al spiritului, cîte naţiuni îşi exersează capacitatea de comparaţie? Din fericire, istoria nu face posibilă nici transmiterea genetică a fricii. Părinţii terorizaţi politic nu lasă urmaşilor spaimele lor, dar nu le transferă nici idealurile. Hai să zicem că merge cu o generaţie, dar atît. Idealurile grandioase îşi pierd vitalitatea odată cu îmbătrînirea celor care le-au iniţiat. Istoria, reluare a unei opinteli a naţiunilor, cu ajutorul unor scripeţi ruginiţi care sunt instituţiile, este o memorie care funcţionează ultraselectiv şi distorsionant şi mai ales tîrăşte după ea uitarea liniştitoare. Cu cît trece mai mult timp, adică se succed mai multe generaţii, cu atît e mai descărnată istoria de cîte o efervescenţă, aşa că în trăirile contemporanului nu revedem elanul trecutului, ci doar un ritm leşinat a cărui singură şansă de salvare este ironia, un indicator destul de serios al omenescului istoriei. Ironiei nu-i scapă nimic, nici ştampilarea harnaşamentului războinic al istoriei. În anii 80, statuia lui Stalin amuza prin mustăţile lui, iar în 90 gîndul că unii vărsaseră puhoaie de lacrimi în jurul coşciugului nu putea să stîrnească decît compătimire pentru nebunia omenească. La aproape 200 de ani de la victoriile lui Napoleon, zîmbeşti la vederea colanţilor şi pieptănăturii a la Băse şi mai că nu poţi înţelege insomniile lui Kant sau faptul că Beethoven i-a dedicat o întreagă simfonie. Puştii de azi n-au nici o tresărire cînd văd o poză a lui Ceauşescu, construcţia Canalului este pentru ei o informaţie mai puţin preţioasă decît ultima versiune de mess şi probabil că sunt puţini care s-ar gîndi să-l fotografieze într-o excursie. Cînd aud mostre ale discursului de lemn la televizor nu se sperie că ar fi legate de pierderea libertăţii sau proprietăţii, pentru că ei nu pot compara. Dar noi, care am crescut sub repetarea halucinantă a acestor cuvinte, mai avem suficient umor să rîdem relaxaţi de toate simbolurile acelor vremuri? Nouă ne mai dă tîrcoale teama reîntîlnirii, a revederii. Credem noi suficient de serios că istoria nu se repetă şi că niciodată nu vom mai trece prin dictatura tîmpiţilor? Că nu vom revedea gesturi, grimase, un anumit tip de mers sau timbru al vocii în contemporanii noştri cu putere de decizie?
Ce este revederea oamenilor, locurilor, semnelor trecutului? Toată lumea ştie, este întîlnirea cu cineva sau ceva cu care nu te-ai mai văzut o vreme. Îşi doreşte omul revederea? Folclorul spune ca trăim sub imperativul revederii. Dorul şi dorinţa vorbesc despre om ca fiinţă a revederii, a aşteptării, a nostalgiei. Revederea este un reper important pentru noi, în ea avem o experienţă a adevărului. Revederea ne aduce în preajma opţiunilor şi a ratărilor noastre. Aici funcţionează cel mai bine comparaţia. Ori de cîte ori revedem, comparăm, ne comparăm pe noi cei de atunci cu noi cei de acum. Cînd revedem, punem întrebări cantitative, devenim mai atenţi şi mai dispuşi să ne transformăm. În aşteptarea revederii trăim sub tirania lui Dacă şi Cît:
Dacă mai există iubire şi mai ales cîtă?
Cîtă milă sau grijă mai există?
Cîtă frică mai există?
Astfel, “Cît” devine un fel de şablon la care lucrăm în absenţa celuilalt şi pe care ne grăbim să-l aplicăm în revedere.
Tot în revedere ne descoperim talentul dramatic, suntem mai dispuşi să nu fim noi, ci alţii care nu mai există, un noi de demult sau un noi care nu suntem încă. În revedere suntem adesea mincinoşi.
A revedea înseamnă a cîntări cu o veche măsură un sentiment nou. În revedere se instituie cel mai uşor decalajul între părţile fiinţei noastre, între facultatea imaginativă, logică şi emoţională şi ne scindăm, dar tot prin revedere le reunim şi ne regăsim sinele nostru cel adevărat.
Cel pe care nu l-am mai văzut a lipsit. Locul lui a fost luat de altceva. Acel altceva nu este el, ci un substitut, o fantasmă, sau un alt om real, o îndeletnicire, o boală. Fără această înlocuire, viaţa nu este posibilă. Viaţa în absenţa celui plecat, absent nu este posibilă în aceleaşi coordonate.
Revăzînd, refacem drumul, înlocuim substitutul cu originalul, facem originalul să se potrivească uşor substitutului. Aceasta este fericirea.
Atunci vedem adevărat, vedem diferenţa dintre substitut şi original, îl alungăm pe unul şi-i facem loc celuilalt. Revederea transformă viaţa, supravieţuirea în plinătatea ei. Cît de pregătiţi sunt oamenii pentru revedere?
Cît sunt de dispuşi să trăiască? Cît de dispuşi să fie fericiţi? Absenţa adună în ea o durere care se stinge prin strategii de idealizare. În aşteptarea revederii, mintea noastră idealizează. Revederea pune masca idealizării peste realitate şi ne derutează adevărurile. Cînd revedem, îl confruntăm pe celalalt cu imaginea. Şi e neechitabil. De aceea nu numai logica nu ne ajută, dar nici imaginaţia. Menirea lor a fost să ne aducă pînă aici. De aici este necesară verificarea prezenţei sentimentului, emoţiei sau credinţei.
Bineînţeles că din feluritele revederi posibile nu m-am putut referi decît la cea care însoţeşte iubirea. Şi credinţa. Biblia este plină de revederi. Două îmi amintesc acum, parabola Fiului risipitor şi revederea de către apostoli a lui Iisus cel inviat. În ambele are loc iertarea unei trădări şi a unei neglijenţe. Adică iubire.
Chaplin-“Luminile rampei”- scena revederii:
• “Toată lumea este foarte drăguţă cu mine. Şi tu eşti drăguţă şi asta mă face să mă simt foarte izolat.”
