Dragul meu Robinson,

de cînd ai plecat, am plantat o viţă peste cerdac

cu struguri albi, mii de ochi ai lui Argus

mă urc pe acoperiş ca într-un plop şi răzuiesc cerul de porţelan

după steaua nordului

să o vezi, să vii din nou la mine

cît strugurii sunt copţi

am deja o vrabie

stă agăţată de lună ca o desagă de-un băţ  

cînd va creşte am să îţi trimit cu ea o scrisoare

pînă la stea mai este un pic

pînă la  insulă un strop

pe insula ta este mereu primăvară, chiar văd ploaia cum cade în noapte şi –n zi

aici se strîng frunzele uscate aşa cum strînge soarele bruma,

doar cu un zîmbet luminos

îmi lipseşte oceanul,

sarea,

briza

ssst...pe aici dă cîteodată tîrcoale nevasta lui Ovidiu,

cel cu Pontul Euxin

poetul

îţi mai scriu eu

La Prima Vez - Pina

Sora mea, sonata avea doi fii

Dimineaţă de toamnă, mă chemi

Să-ţi văd  Secunda care desparte ziua de noapte,

dintr-o  clipire a ochiului Domnului

Mîncăm mînătărci pe  marginea drumului

Şi apoi aiurăm amîndouă despre bine şi rău

Pe bărbatul cu favoriţii lungi

Nu ştiam că într-o zi îl voi găsi şi îl voi iubi

Şi el se va întorce la mine, aşa cum se întoarce viaţa dinspre moarte

ca un obraz rotund cu un zîmbet

din viitorul secol 19.

Sala unde era Miruna

Îmi amintesc,

Era o sală înaltă, ca o catedrală

Cu siluete întunecate ca nişte călugăriţe ghemuite în rugăciune

O femeie avea mîini reci de statuie

O alta degete însorite

Prin vitraliile albastre treceau pe rînd aştrii, Mercur, Luna

Un om căuta un pian, altul o chitară

Chipuri tăcute de îngeri

chipuri sfioase de muze

....ca apa pe ţărmuri scria Miruna.....

palmier

mi-au crescut pe dedesubt două ramuri

se văd dacă te uiţi bine, pe obraji

cu frunze răsfirate ca  o margaretă

m-am uitat cu atenţie, abia au răsărit ieri nu le aveam

şi pielea- ca un pămînt desţelenit, se vedea că săpaseră adînc în nisip.

apoi am căutat un loc unde să cresc, un loc paradoxal

cu soare şi un pic de umbră

sau altfel spus cu blonde şi brunete

de aici se aude oceanul, sunt bărci cu motor, două pictoriţe pe plajă

pictează

şi se bronzează

 fac şi cîte o cură cu aer sărat, trei într- una

de cînd sunt palmier am devenit pretenţioasă

şi singuratică, înfumurată

îmi place cîte o maimuţă care mă caută de banane

dar nu am încă nici un fel de fructe

din observatorul meu am aflat că

meteorologii anunţă ninsoare, mă cam derutează frigul

mă pune pe fugă în jurul meu însămi

şi am cum se spune probleme de conştiinţă

care ajung, cînd e crivăţ,

probleme de logică, nu mai ştiu sunt plantă sau pom

şi ca să schimb subiectul, ruşii zic că o să fie iarnă grea,

ceea ce e un loc comun pentru ei,

de la nemţi am aflat că prima ninsoare cade întîi în cer

apoi pe pămînt

aştept iarna asta fulgii care seamănă cu mine

mici palmieri cu tulpinile invizibile

damur

Ca păstrăvii prin ape trec orele

La maluri se opresc oile

Cîinii latră

Cîntă viorile

Iubitul meu vine

Odată cu ploile

Ca gîndul prin minte vin zorile

 Pe cîmp se usucă florile

Trec norii

Cocorii

Prin apa înaltă

Iubitul meu saltă

În taină se închide o poartă

În seara cu lună deşartă

În ora întoarsă

De linişte stoarsă

Iubitul meu aduce

Cu o piatră arsă

Pisica şi mărul

☏   Pe un gard stătea o pisică. Era roşcată şi rotofeie, avea în burtă pui. Un copil a trecut pe lîngă ea, a mîngîiat-o, s-a mirat că poate sta aşa în echilibru şi pisica a început să toarcă. Copacii, iarba, aerul, totul a devenit roşcat şi a început să toarcă. Au fost cîteva zile cu vînt puternic. Copilul a plecat.

☏  Pe masa din dormitor era un măr, un dar. Era roz cu galben pe o parte şi cu o codiţă mică. Pisica l-a văzut, l-a mirosit şi l-a rostogolit cu lăbuţa pe duşumea. O vreme l-a purtat în gură, apucat de codiţă ca pe un şoarece. Pentru că mărul era exact potrivit pentru pisică, nici prea mare şi nici prea mic, pisica s-a jucat cu el mult timp. Şi acum aud cum se rostogoleşte mărul prin cealaltă cameră.

Copenhaga

Cerul e ca o acuarelă gri. Am oprit în Copenhaga şi merg cu căpitanul spre un muzeu de artă. În faţa galeriei stau grupuri de turişti aşteptînd deschiderea. Sunt şi două bulgăroaice, o mongolă. Intrăm odată cu grupul femeilor. În stînga este o pictură care reprezintă un portret al lui Robespierre. Poartă pantofi înfloraţi, o ironie a pictorului. Mîna îi odihneşte leneşă într-un buzunar. În spatele lui, asortat încălţămintei, un castan înflorit şi în acelaşi timp desfrunzit, pe un fundal de toamnă arămie.

În dreapta lui Robespierre, un tablou al unui savant, cu un teanc de volume legate în piele şi pe masa de lucru  o lupă, o pereche de ochelari şi un telescop. Un supraefect.

În mijlocul galeriei, pe un scăunel rotund, în picioare, o femeie tînără îmbrăcată în rochie de bal pozează pentru cîţiva pictori. Rochia ei  este albastră, din mătase, are multe volane şi o talie înaltă. De dincolo de o mască aurie cu marginile negre, privesc doi ochi de aceeaşi culoare ca şi rochia. Îl caut pe căpitan să îi arăt modelul, dar nu-l văd lîngă mine. Deodată, femeia care pozează îmi zîmbeşte. Îi zîmbesc şi eu pentru că îmi este familiar zîmbetul. Îmi vine să mă tot învîrt în jurul ei, atrasă ba de rochie, ba de ochii femeii, dar pictorii de pe margine sunt nemulţumiţi, aşa că mă îndepărtez. La ieşirea din galerie, un tablou uriaş,Sfîntul Sebastian cu Iisus copil în braţe. Sfîntul e frumos şi transparent din pricina tinereţii.

Ajung singură acasă. Îmi amintesc zîmbetul femeii în rochie albastră. Era zîmbetul căpitanului.

Plecăm din nou pe mare.

Păstorul din Copenhaga tundea oile cerului

Prin lîna pufosă, mîinile negreselor ţeseau aripi de vulturi.

Cele 100 de concubine ale împăratului

Pe baloţii mari şi pufoşi de lînă stătea sfetnicul împăratului scrutînd orizontul. Din depărtare, cu doar douăzeci de ani în urmă, împăratul venise cu o mică escortă şi, ridicînd în aer arătătorul arătase vîrful unui bambus pînă la care trebuia să se înalţe palatul. Acolo avea să locuiască prima din cele 100 de concubine ale sale.

Acum cele 100 de concubine, care la început coseau în gherghefuri mici păsări colorate şi liane  lucrau tapiserii cît peretele. Împăratul era disperat. Stătea în faţa paharului cu sake şi vorbea doar cu sine. Într-o zi îi crescu în vîrful capului un coc mic, răsucit, iar perciunii îi coborîră ca la evrei. Ochii aveau gene lungi şi negre şi gura se rotunjea delicat cu zîmbetul celei de-a 36 -a gheişe. Se apropie de oglindă şi o sărută. Apoi fugi ca vîntul care se luptă cu umbrelele deschise. Afară ploua ca din ochii celor 100 de concubine.

Venus

Arid, arid…aşa este ţinutul acesta prin care mergem de cîtva timp. Cocostîrci de deşert, lungiţi pe picioroange ciugulesc din drumul soarelui pe boltă. Plictiseală de consistenţa norilor pe cerul nopţii...ierburi pitice cu frunze pline de ţepi, pietre roşiatice cu luciri de bronz, pe care poposesc colibri. Ne tăvălim în nisip de pe o parte pe alta, ca să ne răcorim. Sub stratul uscat, nisipul e umed şi rece, ca o încăpere cu podeaua de marmură. Miezul pămîntului susură ca un cîntec la oboi. Cînd ne ridicăm în picioare, suntem deja acoperiţi cu armură. Prin viziera căpitanului, ochii lui ca porumbiţele albastre din lună aşteaptă. 

Despre puritatea rasei

Atrocele marşuri de la Discovery ţiuie în urechile filelor de istorie

Şi mormane de oase întinse pe pereţii clădirilor, mormane de dinţi în scobiturile scărilor, în dalele străzilor simultan mestecă hap după hap

În capătul cîmpului apune o lună cu un soare de mînă

Întîi roz, apoi palizi obrajii şi inimile bat tic tac tic tac

Pînă vîrfurile copacilor se înroşesc odată cu primele stele

Lîngă clipocitul rîului de mîine se pregătesc licuricii, se coace pîinea între conversaţii vesele

Hristos anină în rădăcinile întoarse picăturile noilor izvoare

Somn uşor pînă la ziuă pescarilor! marea e lină şi curenţii se pot vedea la buletinul de ştiri. 

Joyce Jonathan - Ça Ira

p3

Din însemnările lui Frederic, scrise pe susanul covrigilor:

♥ Covrigii sunt un exemplu pentru maya. Vederea şi gustul pot fi înşelate, dar consistenţa?

♡ Unele filme, cum este Chungking Express, seamănă cu două bucăţi de catifea bleumarin. Copiii foarte mici ar putea învăţa cu ajutorul lor ce înseamnă dragostea.

♤ Doi oameni pot fi foarte asemănători, la mers, statură, îngîndurare. Unul se poate să nu te cunoască şi altul să te cunoască. Şi nici unul dintre ei să nu te vadă. Acesta este un exemplu de perspectivă liniară cu două puncte de fugă. 

♠ Literatura s-a născut într-o zi cînd un băiat a strigat: lupul, lupul şi nu era nici un lup în spatele său. El însuşi avea o şapcă cu o mască de lup. Îl trimisese maică-sa dis de dimineaţă să ducă gunoiul. 

♣În funcţie de vîrstă, călătorii dintr-o staţie de autobuz privesc în direcţii diferite ale şoselei. (☚☛).Un copil va privi după colţul refugiului. 

a.m.

Dimineţile cînd trebuie să călătoreşti cu trenul au un aer special. Mirosul canapelelor din compartimente, praful din gară, aşteptarea ca un aer stătut, încins şi uscat şi, bineînţeles, o anumită febrilitate a călătorilor, foarte puţin atenţi la cei din jur. Peronul atinge limita dintre posibil şi actual odată cu intrarea trenului în gară. Timpul se taie în felii, ca un tort redesfăcut din straturi, de la frişcă spre blat.

Mă trezesc devreme şi plec la gară să îl aştept pe Frederic. Încă nu sunt oameni pe străzi, răzleţ trece cîte o maşină. Un oraş uriaş doar pentru mine. Blocurile şi casele, ziduri calde, prietenoase ca nişte verişoare. Pe gazonul de lîngă gară, doi cîini se joacă. Un corb croncăne nervos în concurenţă cu crainica.

Pe peron, o orchestră de pensionari. Vorbesc şoptit. Îşi ţin cu afecţiune şi atenţie instrumentele. Asteaptă o solistă de operă. Lîngă mine, o femeie strănută. Pensionarii îi spun în cor “Sănătate!”

Voalurile

Pe vapor multe pînze sunt aspre, ca să reziste vînturilor şi apei sărate. Hainele marinarilor, velele, tapiţeria sezlongurilor, uneori chiar turiştii ocazionali vin îmbrăcaţi cu haine groase din in şi cînepă.

Plecăm dimineaţa spre ţărm. O barcă ne duce aproape. Marea limpede, întindere netedă şi singură ca o prietenă care se face că nu ne cunoaşte. Devine familiară abia după o bucată bună de drum petrecută împreună. Prin apă se răsucesc din cînd în cînd peştii ca cerceluşii în  urechile negreselor.  Este o ţară cu climă caldă şi blîndă, unde adie mereu un vînt lin şi parfumat. El aduce de pe mare miros de depărtări şi din grădini adieri de simpatie.

Mergem în vizită la prinţesă. La palat, ierarhia se evidenţiază prin felul cutelor pe care le fac hainele. Birocraţii şi curtenii poartă haine care nu fac aproape deloc cute. Diplomaţii şi artiştii au haine subţiri şi unduioase, din mătase şi catifea. Cel mai frumos este îmbrăcată familia prinţesei şi mai ales ea. Ţesături din cele mai puţin cunoscute, moi şi străvezii, aurite şi opace, străbătute de irizări şi încărcate cu pietre scumpe sau cu fire din diverse metale preţioase.

 Hainele căpitanului meu sunt frumoase, din mătase aurie, iar sabia din ţinuta de gală străluceşte la şold.  Are chipul bronzat ca rodiile. O aşteptăm pe prinţesă cîteva clipe într-o anticameră. Pozează pentru un pictor.

Eu contemplu perdelele, încrustaţiile mobilelor şi chipul căpitanului.

Un paj vine aproape de mine şi îmi întinde o gutuie, iar căpitanului meu o curmală japoneză.

Jesus bleibet meine Freude

J. S. Bach: Jesus bleibet meine Freude, interpretat de  Kathrin Meyer si  Hanna Lamprecht

Duduca Silvana

Aerul miroase a frunze şi ierburi arse. Preerie în iulie.

visez o toamnă în care fructele să bucure pisicile, furnicile şi oile,

care seamănă cu dudele prin cîmpul aspru al pădurilor,

Silvanelor!

Silvanelor, dudelor....♨

Daruri pentru numismaţii

Căutători de guşteri. 

Marea Caspică

Soarele se împrăştie peste cer şi apă ca mantia împăratului Chinei, din roşul cel mai aprins. Apa este rece şi întunecată în zare, dar limpede cînd este văzută de aproape. Se vede pietrişul de sub tălpi, de culoare cărămizie, galbenă, gri.
Traversăm plaja aproape de ţărm, prin apă. Soarele este sus şi norii albi sosesc în port, corăbii albe, încărcate cu mirodenii.

Alsacia

Pe punte se strecoară o lumină portocalie, întîi pe partea babordului, apoi peste umbreluţele strînse. Cîteva dîre subţiri licăresc peste peretele de vest al cabinelor, ajung la fereastra mea şi joacă în paharul de apă. Aşa ştiu că suntem din nou în larg.

Căpitanul caută un ţărm, al unei insule pe care nu am mai poposit. Priveşte îndelung prin telescop, zi şi noapte. Mă întîlnesc uneori cu el la lăsarea serii. Mă priveşte în ochi şi eu văd spinări curbate de balenă, cozi repezi de rechini, portative cu plevuşcă. În jurul nostru lumea freamătă de viaţă, se mişcă, se luptă. În inima mea marea se colorează cu culorile unui voal oriental.

Compartimentul era întunecat cu banchete din lemn vişiniu şi între ele un culoar destul de larg.  În legănarea trenului, cîte un călător trece împleticit. Se sprijină cu mîna de spătarul scaunului unde stau şi îmi trec prin faţa ochilor mîini fine de femei, cu inele colorate, cu unghii îngrijite, mîini dolofane de copii, mîini obosite de bătrîni şi mîini cu degete lungi de artişti. Aceste mîini mă privesc ele pe mine, cu ochii ascunşi în unghii, pe încheieturi, în linia vieţii şi capilare.

Sunt priviri scurte, ca fulgerări, priviri curioase şi inocente. 

În şir, trec doi bărbaţi, tată şi fiu. Ştiu pentru că mîinile lor se aseamănă, ca aşezate pe aceeaşi claviatură.

 Ajungem într-un ghiol. Pămîntul în jur este mlăştinos şi sunt punţi pe pilonii acoperiţi cu muşchi. În tufişuri ţipă becaţe, zburdă  libelule şi fluturi în culorile zebrelor. Este o dimineaţă mofturoasă, dar ceaţa se ridică greoaie şi lumina se lipeşte de apa verzuie ca o peliculă aurie. Venim dinspre oraş, unde am înnoptat cîteva zile. Frederic este somnoros. Nu pot să îi povestesc despre visele mele alambicate bîntuite de personaje iubite în tinereţe. Prin frunzele papurei, melancolia lui se aşterne 
ca un puf alb.

Guliverii

Muzeul miniaturilor din Taipei pe Asiacinefil

Poştaşul

Cu coatele sprijinite de fereastră

Stă o fată

Aşteaptă poştaşul

În zilele senine, limpezi ca  cerul de vară, se apleacă puţin şi priveşte iarba

Vorbeşte cu gîzele, cu melcii, cu cîte un pui de pisică

În zilele noroase, pustii, din capătul străzii trece o bicicletă

Cu un om cu pelerina cenuşie

Cînd ninge, zgîrîie un cerc în florile de gheaţă şi suflă în el abur cald

Dincolo, fulgii clipesc jucăuşi

Din genele Lui.

Un om

Ningea şi părea că plouă

Fulgii cădeau ca picături de apă în cercuri pe pămînt

Scriere rotundă, ondulată

Printre picături creştea iarba, ieşeau rîmele, rădăcini nodurose sprijineau norii

În mijlocul oceanului stătea un om

Stîlpii de sare ai apei se topeau ca zăpada

La ţărm, un evreu vindea undelemn,

în butoiaşe lungi cît un braţ de om.

În visul meu de dimineaţă un om aprinde lumina şi încuie uşa pe dinăuntru.

Marţi

Şi păsările se ceartă din dragoste

Cînd teii explodează cu flori

Cireşii cu cireşe.

Peste unde trece înserarea

Peste viitorul lui étre  ninsoarea

Din părul sirenei curge uitarea.

Rîul acesta are o apă mai dulce decît cea de ieri,

 păstrăviorule.

amintiri de luni

La marginea crîngului e iarba înaltă

În ea se ascund ciutele fugind de vînători

Timpul întindea capcane în braţele soarelui

O luntre căuta o apă

Un om o stea de aramă

Pe vremea aceea, căprioara mea roz,

Culegeam amîndouă rouă din frunze

În jurul lumii balerinele încruntate

Rupeau pufii păpădiilor

Cairo

Este trecut de amiază. Soarele coboară roşiatic sub tivul pămîntului.

Merg cu căpitanul spre o cabană din munţi. Aerul este cald, se simte respiraţia vieţii care se ridică din ierburi. Cîmpul este plin de traista ciobanului, viorele, flori de nu mă uita, ochiul boului, stînjenei. În mijlocul cîmpului creşte o plantă cu rădăcinile în apă. Florile ei sunt roşii, cu vinişoare violet şi mici pete albe. Are muguri rotunzi, ca un ochi adormit, dar cînd se deschide este minunată. Ne-am apropiat mult de ea, dar înserarea a venit atît de repede încît nu am văzut decît puţin petalele ei creponate pe care i le-a ascuns repede întunericul.

Marinarii care ne însoţesc aşează trunchiuri de copac şi  bolovani într-o cărăruie pe care  păşim peste mlaştină.

O maşină opreşte şi urcăm doar noi doi. Ceilalţi vin pe jos, îi văd din ce în ce mai mici  pe poteca îngustă.

Eu merg cu gîndul la un pămătuf din pene colorate. Am ajuns. În faţa mea, căpitanul mîngîie un măgăruş pe creştet şi îmi face semn să intru în cabană. Suntem în Cairo, dar mi-e dor de Japonia.

Cu Frederic la shopping

Îl ştiţi pe Frederic, îl încîntă fel de fel de lucruri şi asta nu pentru că ar fi un spirit uşuratic, dimpotrivă. Frederic este de obicei grav, aşa de grav încît în preajma lui lumea capătă armonii de violoncel. Într-o dimineaţă, Frederic a venit la mine şi mi-a spus că unul dintre lucrurile preferate este shoppingul.

 În mall răsuna “Il giorno onomastico” a lui Salieri. Etajul trei era pustiu, nici un vizitator, nici un cumpărător.

Vînzătoarele plictisite priveau absente culoarul pe care trecea Frederic cu gîndul în altă parte. Frederic dirija orchestra nevăzută a Filarmonicii din Berlin şi admonestă cu bagheta vînzătoarea de la raionul de cosmetice pentru o notă ştearsă. Femeia se ridică repede de pe scaun speriată, lăsă celularul din mînă  şi îl salută pe Frederic cu un gest mecanic. Frederic trecu pe lîngă ea nemulţumit. În spatele lui, năvăliră pe culoar puzderie de clienţi  vorbăreţi care, de agitaţi ce erau se mai şi ciocneau unii de alţii. 

Afară se înserase. Pe cerul albastru ultramarin pluteau norii albi ca nişte îmbrăţişări cu efect. Deasupra mea un nor cu chipul lui Copernic îşi ţuguie buzele, îşi privi apoi barba şi se transformă în Kepler. 

în seră

În spatele unei uşi stăteau orele încîlcite

Un bărbat prinsese un capăt şi rostogolea una cîte una secundele

Aşa cum arunci bile colorate de sticlă în jos, pe scări

Prin unghere tăcute dormeau puii de animale

Cu vise albe şi uşoare 

în iarba uscată deja în mai

un prinţ priveşte ca într-o fîntînă.

Vine o zi

Vine o zi cînd teii nu au încă parfum

O fată îndrăgostită are umărul gol

Visător se desprinde orizontul de pe marginea genelor

Vine o zi cînd căpriţele caută lăstarii tineri cît mai departe

Cînd plouă peste acoperişuri cu stropi uimitori

Apoi răsare un curcubeu cît jumătate de oraş

Vine o zi cînd un pescar tînăr îşi fluieră iola

Şi marea spală zidurile albe de piatră

Apoi se retrage în spatele lui ca o lună printr-un nor.

dorinţă

Ce-ţi lipseşte ţie, iarbă?

Botul umed de mînz

Capul blond aşezat pe firele tale moi,

roua rotundă ca o duminică de primăvară

sandalele iubitului meu desculţ?

Hristos a înviat!

Zilele se aşează ca pătrăţelele într-un cub rubik

Înserarea mea atrage nuanţe diferite de verde

Un stejar înalt, fire ţepoase de iarbă

Aşa cum nici o primăvară n-a mai avut

Oraşul acesta mic străluceşte dimineaţa sub rouă

Curat ca o metropolă

În zbor trece un stol de lăcrămioare politicoase.

Hristos a înviat!

Milano

În Milano se scutură corcoduşii.

Parfumul  dulce acoperă  toate melancoliile amiezii.

Traversăm două cartiere cu străduţe înguste şi spre seară începe să plouă. Eu îmi acopăr capul cu gluga, dar căpitanul are pletele ude, picăturile de apă îi curg pe sprîncene şi obraji, peste frunte. Plouă cu stropi mari şi lumina roşcată se fărîmiţează în multe reflexii. Lîngă o casă cu coloane scorojite de timp, un bărbat tînăr se odihneşte pe bancă. Are gulerul hainei ridicat şi priveşte ploaia care i se prelinge pe pantofi. Căpitanul se aşează lîngă el şi îi atinge mîna. Eu simt atingerea caldă, ca şi cînd ar fi pentru mine.    

apă şi foc la final

Încă din antichitate, vieţile filosofilor le-au confirmat filosofiile. 

Thales, care a crezut că apa este principiul tuturor lucrurilor a murit de sete şi oboseală într-o zi caniculară de vară.

Heraclit, care a pus la baza tuturor existenţelor  focul a murit dintr-un exces de umezeală în organism, care a dus ulterior la deshidratare.

Tandem

Oricît ar fi de greu căruciorul cu sacii zilelor noastre,

Oricît ar fi de stîlciaţi papucii

Oricît ar fi ei de mici

Încît să îi calci pe ştaifuri ca să încapă piciorul

Tot mai întorci capul după o pasă reuşită

Tot îţi mai vine să arunci cît colo poverile şi să dai o fugă în mijlocul celor care încă joacă.

Delimitată ca trotuarul de carosabil

Aşa îşi apleacă umerii resemnarea peste trotuarul unde mergi mereu singur

Ascuţită ca o botină de mafiot

Aşa se strecoară tinereţea în chiotul străzii

cu lănci de aer întoarse spre rădăcini

Trec florile în şir din partea cealalată a lumii.

În Colţul ochiului, viorile

sus, pe vîrful stîncii, acolo unde cresc florile de colţ

se deschide un iris

coada rîndunicii desenează în ochiul cerului o geană

sus, mai sus, se risipesc în zile de primăvară guşterii

ca o limbă veche, greoaie, vorbită în taină

noaptea două stele mici luminează uimite de departe

un petic de pămînt în care răscoleşte vîrful pantofului

după seminţe de viorele.