Inlanda

motto: ""...şi tot ceea ce ştim, ceea ce nu am auzit doar foşnind şi vuind, se poate spune în trei cuvinte""(L. Wittgenstein)


Ting; cling
îîîîfiiiuuuuuf; ffffiiivv; cling
Mmm; mmmiiin; titititi; cling
Nninni;cling,
viviviff
Xxiyixi
Titli ning
Cling

„nu e aşa că vremea este astăzi minunată?”
verde închis, vernil, galben, albastru şi ce albastru!

amintirea mea
argintie în
seara de vară

prin căuşul prundişului tălpile tale
cu dantele pînă la glezne
mîngîie
apa rîului


Vei!

Vrei?
Hai să vorbim despre albastru
cum se combină culorile
E greu cu această nuanţă a cerului
Dar se face frumos şi se poate vedea din nou
Cum se numeşte acest albastru? Este oare „indigo”?

Priveşte ce efecte diferite au aceste două nuanţe
Prin una din ele înoată pescăruşul
Prin cealaltă atingi cu pleoapa somnoroasă steaua polară
Şi cînd deschizi ochii
Crezi


Ce este timpul?
un izvor
marea
picătura de ploaie
de rouă
lacrima
Delta
Un fir
firea
Firescul
culoarea comună tuturor acestora o numesc albastru.

Vivaldi

1900

Viena, început de secol. Poeţi, pictori, cafenele si libertate. Casa familiei Wittgenstein găzduieşte concertele lui Mahler si Shoemberg. Romanul şi foiletonul se războiesc. Ascensiunea burgheziei pare de neoprit. Se scrie o pagină a culturii de care în şcolile românesti nu prea se aminteste. Limba comună este arta, nu esperanto, care la noi nu are decât două cazuri- nominativ- acuzativ şi alea cu litere mari.
Mi-am amintit de personaje care au schimbat faţa culturii europene.

leapsata

de la fereastra mea priveste o girafă cu pete portocalii, galbene, mari direct la mine in ecran. de la fereastra voastră ce animăluţ vă priveşte? hai, concentrati vă!

se trimite prietenilor mei virtuali

Azi învăţăm despre semnul exclamării

Mari tragedii ale femeilor izvorîte din cîteva clipe de disperare! Ah! zise Anna Karenina, am simţit acum o secundă că Vronski nu mă iubeşte! Şi în minte a şi început să i se... ca o pînză uliseană scenariul cu gara şi trenul şi toate celelate, scenariu care a durat cîteva zile. Ah! zise Otilia, Felix nu mă iubeşte, vrea să se facă doctor şi n-are nevoie de mine! şi puse mîna pe stilou sau pe ce-o fi pus ea, că autorul nu spune şi se căsători cu Pascalopol, căsătorie care dură şi ea ce dură! Ah! mai spuseră şi altele care organizară corul penelopelor, ilenelor, isoldelor etc. Faza e că bărbaţii care erau chipurile cauzele auzeau alte sirene. Probabil tot nişte chestii cu Ah!Ah!

ps: in poză nu sunt eu, în caz că vă gândiţi

bec boc

În comunism, spuneau bancurile, era nevoie de cinci miliţieni ca să înşurubezi un bec. În capitalismul sălbatic de acu numărul participanţilor la înşurubare a crescut, incluzînd diverse abrevieri, le scriu cu literă mică, am obosit cu ele: pdl, cia, pcr,urss, fbi, fen şi alţii, locali, naţionali sau universali, fantome prezente, trecute şi tot aşa. De fapt, oamenii normali la această oră dorm sau nu, depinde ce chef au.

azi

azi mă simt omidă înspăimîntătoare
pufoasă şi plictisitoare
plină de culori ţipătoare
aciuată la umbra rozelor vii
de care nu ştii cum să scapi, nici cum s-o ţii
azi nu mai visez să fiu fluture, muscă, albină, ciulin
caut un dud pitic de care să m-anin
ca un glob verde într-un brad deja plin

mîine dimineaţă cine ştie cu ce aere mă voi trezi
de acrobată, maratonistă
sau pană la pălăria reginei mele mofturoase
aşa că pînă mîine îmi rumeg frunzele dudului de sub balcon şi mi le-nchipui verzi

Defazajul femeilor

Scuze că folosesc acest termen tehnic, dar este singurul care îmi vine acum în cap. M-am tot gîndit în ultima vreme la marea nefericire feminină de pe această lume şi am găsit o explicaţie spaţio-temporală: defazajul.
Femeile trăiesc evenimentele esenţiale ale vieţii în defazaj. De pildă, Geneza ne spune că Dumnezeu o crează pe Eva după ce-l face pe Adam. Apoi, femeia se trezeşte ea din somnul frumos al raiului înainte de bărbat şi preia controlul lucrurilor catastrofic. Ca să dreagă busuiocul, vorba Clasicului, îşi propune apoi să nu mai facă nimic, dar nici aşa nu e bine, că Dumnezeu o făcu să ajute omul, nu să piardă vremea. Atunci, prinsă în acest conflict între a fi şi a face, femeia găsi soluţia nefericirii. Ea constă în lipsa singurei calităţi apreciate şi anume intuiţia feminină, care te face să ştii cînd să încetineşti şi cînd să accelerezi. Unii dintre bărbaţi au intuit aceasta şi au aplicat modelul „Apasă pedala cît poţi de tare, lasă muzica să urle în difuzoare” cu scopul de a o înviora oleacă pe leşinata care nu pricepe că trebuie să acţioneze. Apoi, cînd femeia se trezea şi începea să execute una sau alta, se trecea la domolirea situaţiei în diverse stiluri şi tot aşa, zi de zi. În concluzie, doamnelor, după aceste cugetări, mă întreb şi eu ca Hamlet dacă femeilor li se potriveşte tot dilema a fi sau a nu fi ele însele. De aia femeile filosof n-au lăsat în omenire efecte durabile, ci doar urme palide prin cîte un mit platonician, în schimb este plină literatura de zîne, iele, vrăjitoare, drăcoaice şi alte arătări care bagă în răcori pe orice om normal, iar la noi, românii, chestia asta e supralicitată. Marele filosof cunoscut pentru antipatiile sale profeminine, Schopenhauer, spunea într-unul din celebrele sale aforisme: „femeia este un animal care trebuie bătut, ţinut în cuşcă şi căruia să i se dea de mîncare”. Cu aplicaţie pe cîte unul din aceste trei elemente, cultura umanităţii a dezvoltat diverse strategii care să alunge din femeie nefericirea, adică mai o colivie aurită, mai o masă la restaurant, nişte cătuşe prinse de zăbrelele patului nupţial etc. Asta dacă şi-au bătut capul să caute. Sau au mers pe varianta narcisică a situaţiei, le-au luat femeilor o haină de blană, o pălărie cu pene, un guler de vulpe, bijuterii, poşete, le-au plătit cîte o oră la salon, la masaj, la mare, la munte etc. În caz de defecţiune, au aplicat un update şi femeia o lua de la capăt cu energie, veselie şi elan. Cam asta am înţeles eu pînă acum despre nefericire. Poate de acum încolo pricep ceva şi despre mine.

m-am săturat de comunism

Colegul meu pensionar de desen de la şcoală, vorbindu-mi azi dimineaţă de lacurile Bucureştiului, de Teatrul Naţional, de Ateneul Român şi de Enescu, în loc să mă bucure, cum ar fi fost normal, mi-a amintit de o muzică greu de înghiţit, care îi urca pe pereţi pe Ceauşescu şi pe Elena, ori era manelistică. De pildă, cînd am ajuns la Constanţa, am învăţat un fel de manea pe care-o cîntam în tabere sau cînd mergeam la practica agricolă. Era cam aşa:

Albastru e cerul şi marea
Şi ochii pe care-i iubesc
Sunt mîndru să-mi apăr eu ţara
Alături de cei ce muncesc

Suntem marinari ce pe mări hoinărim
Ne place viaţa şi ştim s-o trăim
Iar voi acei ce marea iubiţi
La noi la Constanţa veniţi

Acest cîntecel era cunoscut locuitorilor patriei. Mai are rost să spun că el a fost sloganul electoral al alegerilor acestei toamne?

Iar în Moldova, la Oneşti, un alt cîntecel mi-a însoţit copilăria, învăţat tot din folclorul de cartier, dar care făcea trimiteri nu la marinarul atemporal, ci la trecutul literar clasic, singurul cu oleacă de haz din singura perioadă de normalitate valorică a României, cea interbelică.

Pe o mare-nspumată
Un vapor naviga
Coana Chiriţa speriată
Plîngea şi se văicărea

Vai, vai, vai şe durere
Uită-ti bre vaporul cum chiere
Iar marinarii cum moare
Moare şi dau din chişoare


Nu înţeleg de ce se foloseşte chişoare în acest cîntec. Niciodată nu l-am auzit rostit de moldovenii pe care i-am întîlnit în viaţa de zi cu zi.

Manea, prostul şi urîtul ne bruiază viaţa şi ne sufocă minţile şi inima. Şi în compensare, ne-o promit pe Elena Udrea să-şi fîţîie poşetele pe toate străzile.

Iaca fuse şi greva

Săptămîna care se încheie la şcoala mea a avut loc o tentativă de grevă generală, ca formă legală de protest împotriva abuzurilor şi barbologiei ministerului, inspectoratului şi altor fantome de la controlul şi comanda procesului educativ. După ce, cu o săptămînă în urmă, toată lumea agita cu ochii în televizor măsurile lui Boc, cele cu un sfert mai mici arătate bugetarilor şi cu şi mai puţin pensionarilor, profii care au plîns pe baricadele noii legi a educaţiei de sărea cămaşa de pe ei contra 100 de lei, s-au urnit la grevă. Nu uşor, s-au strîns semnături, s-a întrebat de cîteva ori pe minut dacă ele mai sunt valabile, dacă omul e sigur că vrea grevă şi să se gîndească bine cu ce consecinţe. S-a solicitat sprijinul liderilor de sindicat care luptau ca nişte lei în turbare cu consiliul local, cu presa şi alte organe şi organisme, iar după cîte o aşa luptă grea, greva se dilua. În final, epuizaţi, profii s-au întors de la Rovine la talanga soneriei, la orele în care aveau de dinainte stabilite obiectivele, planul cadru şi idealul educaţional, formarea cetăţeanului democrat, liber, cu iniţiativă, demnitate, competent, recunoscător şcolii şi dascălilor lui şi mai ales, încrezător în viitor. M-am tot gîndit eu de unde vine deruta profilor şi slăbiciunea voinţei şi am găsit cauza: curricula şi curriculumul şcolar. Cînd a apărut cuvîntul acesta mi-a fost foarte greu să-l înţeleg. N-am înţeles întîi de ce există acest cuvînt în limba română, unde sună rău. Un român cînd aude ceva care începe aşa nu se gîndeşte la ceva fain, mai ales estetic, ci la ceva greoi care stă pe un scaun sau pe două. Un fel de bază a procesului intestin, vorba colegului meu. De exemplu, eu cînd le spun elevilor la logică despre limbajul lui Boole, boolean, ei se hlizesc toată ora. Curriculum te duce cu gîndul la o încîlceală urît mirositoare. În plus, el se vrea de către pedagogi a traduce tot ce este demers educativ, de la cele mai generale chestii, pînă la cele mai concrete, de la exteriorul educaţiei, cuvîntul rostit, mijloacele prin care îl transmitem, resursele de care dispunem etc. pînă la transformarea pe care o aşteptăm în om. Un prof din facultate a răspuns cîndva unui coleg care îl acuza că- l studiase pe Marx: eu sunt marxist şi am piciorul strivit de maşina securităţii, iar dumneata stai acolo pe scaun şi mă judeci. De atunci mi-a intrat în cap chestia asta pe care mult timp n-am înţeles-o: alternativa la a mînca ciolanul securităţii era să evaluezi curricular. Cel mai sinistru lucru este cînd aceste două mîrşăvii se unesc. Proful a murit apoi într-un timp scurt. N-au suferit colegii mei, la cursurile lui mergeam doar doi. Chestiunea aceasta nu ar fi foarte dificilă, dacă ne raportăm la alte forme de educaţie a omului, de pildă învăţătura de la maestru la discipol, care se confruntă şi ea tot cu astfel de probleme. Dificilă este problema evaluării şi a competenţei evaluatorilor curiculari. Un învăţămînt cu sens se reduce la încredere. Cînd învăţătura se doreşte cu sens, participanţii la educaţie sunt trei- educatorul, educatul şi Învăţătorul lăuntric. Ca să-l amintesc pe Augustin. Educaţia lumească nu poate eluda acestă relaţie, oricît s-ar strădui ministerul şi inspectoratul, oricît s-a străduit comunismul. Degeaba îţi sună talanga de pe hol să mergi la ore dacă nu ai şi alt clopoţel. Mai mult, dacă refuzi să îl auzi, sau în loc să auzi clopoţelul din cap, auzi telefonul de la inspectorat, de la directorul adjunct, de la biroul de credite, de la nevastă sau soţ. Omul este, într-adevăr, o fiinţă care ierarhizează. Problema este nu că ierarhizează, ci că acestă ierarhizare nu este rezultatul unui demers cogitativ, ci rezultatul unei comodităţi. Şi atunci reacţiile rutinante ajung să fie cele mai importante. Din disperarea perspectivei rezultă reacţii comode. Cel mai comod este să faci acele lucruri la care te pricepi cel mai bine, în sensul că ai pentru ele mecanisme de apărare în caz de inspecţie curriculară. Asta s-ar traduce prin să te ocupi de pus note în cataloage, corectat teze, făcut prezenţa, motivat absenţe pentru că asta cere inspectoratul.
Culmea este că aceşti inspectori sunt acurriculari sunt chiar anticurriculari, adică nu respectă curricula prin care evaluează, pentru că pe posturile respective au ajuns pentru că fac politică, afaceri mafiote, se pricep la organizat cumetrii şi parastase. Asta îmi aminteşte de unele din poveştile de groază cu care e plină cartea de istorie, cu boierii care puneau biruri grele pe bieţii ţărani plătitori, de care scăpai după răscoale, care toate erau terminate înăbuşit, că de aia erau răscoale şi cu modificarea primitorului birului. Ţăranul care e mituit să nu mai facă răscoală e o inovaţie a timpurilor postmoderne. Cu alte cuvinte pe traseul de la educator la omul nou - din idealul pe care şi-l propune educaţia apare, cînd se evocă o răscoală de la Flămînzi, Bobîlna sau Spartacus, inspectorul curricular care flutură o ameninţare frontală şi toţi profii pun capul între urechile închise, se apasă singuri pe telecomandă şi încep să strîngă şuruburile sistemului, doar doar mai rulează un pic pe şinele progresului şi aderării.

Cristofor

domnul Romaniuc a primit marfă la librărie
globuri
mari şi mici
şi hărţi pentru Cristofor,
care ştie cartografie.
Cristofor e visătorul orei două,
El aşează lumea pe o tipsie rotundă căptuşită cu mătase japoneză
veseli indienii capturaţi oferă portocale cititorilor însetaţi
le mai spun cîte un banc bun
ca superofertă
Vinerea Cristofor e trist
dar întotdeauna politicos
de cîte ori un vizitator îl ia prizonier, o aşteaptă pe regina Castiliei
să îi descuie cătuşele aurite
apoi pleacă sub braţ cu o hartă nouă
şi picioarele goale prin bălţile
din Centrul Vechi.

Un fel de noapte de dragoste

Noapte de iunie, sfîrşit de an şcolar. Ore calde, cărăbuşi bezmetici, adieri de tei, felinare aprinse pe străzile principale, cîte două, trei umbre lungi în jurul fiecărui rătăcit pe alei mărginaşe… eu, foarte tînără, cu capul plin de romane de capă şi spadă şi îndrăgostită de şeful clasei, un băiat bun la mate, taciturn, cu sprîncene groase, ochii mici, dar cu rîs frumos. Locuia cu mama, o femeie văduvă, exigentă şi cinică, care a venit pe furiş într-o pauză să mă cunoască şi m-a lăsat plină de frici de toate felurile. În faţa ferestrei dormitorului lui, un castan destul de greu de escaladat…în bloc, vecini care deschideau uşa brusc şi dacă ai fi trecut călare pe motan. Şi eu, care de o săptămînă mă gîndeam numai la darul pentru ziua lui…
Am cercetat toate străzile care aveau grădini din marginea oraşului şi spre dimineaţă, cu inima cît un purice am şters-o de acasă, am sărit gardul unei case, am rupt o creangă cu trandafiri albi, am sărit un alt gard şi am cules şi din cei galbeni apoi, urmărită de doi cîini din cartier chiori de somn, m-am descălţat, am urcat treptele pînă la ultimul etaj şi am presărat petalele pe covoraşul cu pătrăţele albastre de la intrare. Acasă nu s-a prins nimeni că am lipsit.
Restul nopţii, tolănită în pat am construit scenariile reacţiilor lui pînă dimineaţa. Să mai spun că toate se terminau cu happy-end?
A doua zi, la şcoală a intrat în clasă fără să mă vadă, iar în pauze a vorbit cu toată lumea în afară de mine. În acutele disperării, în drum spre sala de sport, l-am auzit povestindu-i colegului de bancă despre nervii de dimineaţă ai femeii de serviciu, pe palier, care-i reproşa mizeria de la uşa apartamentului, de pe preş. Şi el care nu avea nici o vină.
Şi eu care trăisem prima noapte de dragoste.

joi

Lebăda aceasta ştie să zboare mai departe decît orice pasăre
Azi s-a zidicat dintre pietrele fierbinţi
pline de metale,
şi a trecut
prin aerul încins uscat apoi prin apa
şiroind în amurgul
pămîntului de jos
şi deja privirile noastre tînjesc
întoarse dinspre înţelepţii care binecuvîntată le fie memoria
o aşteaptă orbiţi de albul fulgilor ei
Lebăda aceasta ştie zborul spre pămîntul de sus
spre lacurile norilor de zăpadă
spre pămîntul de joi

Arthur Conan Doyle în căutarea muşchiului de aur

Arthur Conan Doyle se apucase de culturism. Motivul? Aflase din oareşce surse minimaliste că fiecare individ deţine un muşchi de aur ascuns într-o anumită porţiune a corpului şi îşi propuse să-l găsească şi să-l determine să se profileze. Bineînţeles că înainte să plece în căutarea lui se documentase şi soluţia cea mai simplă era să apeleze la forţă. Era sigur că după cîteva luni de antrenament susţinut, muşchiul nu va întîrzia să apară şi, cu această ocazie, Arthur va putea să îl expună din mijlocul bicepşilor, pectoralilor, al muşchilor de la abdomen sau pulpe care vor începe să strălucească şi ei, stîrnind oftături invidioase în bărbaţi şi languroase în femei.
Watson îl admira în fiecare zi:
-Cum se poate o performanţă ca asta? aţi întinerit cu 15 ani. V-aţi lăsat şi de pipă şi de lupă!
-Cu cîte două bidoane de 5 litri de apă pline în fiecare mînă, alternativ şi cît mai lent cu putinţă, zicea Arthur, fără să se întrerupă din exerciţii.
Povestea spune că el lucrează 30 de minute pe zi, sub privirile de medic de gardă ale lui Watson.
Din această cauză, ultimul film nu le-a ieşit prea reuşit. Regizor nou, recuzită nouă...

aventurări conspirative

Am citit zilele trecute într-un ziar despre unii contemporani deranjaţi de mentalul colectiv care apelează la ideea de conspiraţie atunci cînd nu obţine o explicaţie. Mărturisesc că şi eu fac aceasta din distracţie, din lipsa unei informări exhaustive asupra situaţiei sau din alte motive. Destul de des mă supun părţii mele „istoriciste” din creier, care nu doar îmi pune ordine în idei, dar mă face şi să suport mai uşor evenimentele ticăloase.
Şi acum să trec la generalizări: consider că poporul român are încredere în ideea de conspiraţie nu pentru că e român, fost comunist, balcanic, îndoctrinat, ortodox etc., ci pentru că e format din oameni care încearcă să înţeleagă evenimente ilogice într-o lume lipsită de transparenţă. Această chestiune a înţelgerii e destul de complicată şi eu doar schiţez un pic problema. Nevoia de înţelegere e universală. Ea vine, conform lui Aristotel, din faptul că deţinem în intelect nişte principii logice, iar dintre toate, cel al Noncontradicţiei pare să joace un rol mai important, în sensul că încălcarea lui produce un fel de stupefacţie, o „crampă mentală” , vorba lui Wittgenstein. Ori de cîte ori în capul nostru nu se pot pune de acord propoziţiile despre lume cu sistemul de cunoştinţe deja deţinute, de valori şi credinţe, atunci se produce crampa cu pricina. Dorinţa de coerenţă apare inclusiv la oamenii politici, că şi ei sunt oameni, de pildă la Iliescu care făcea apel la ea într-un mod paradoxal (cum poate vorbi de coerenţă un comunist care construieşte democraţia alături de alţi comunişti nostalgici?). Deci, cînd nu dă de coerenţă între enunţurile deja existente şi realităţile prezente traduse tot în enunţuri, omul cere explicaţii ca să poată înţelege şi aşteaptă aceste explicaţii de la persoane competente. Întîi le cere preşedintelui, oamenilor politici, adică celor care fac legile, care le aplică, care judecă încălcarea lor, apoi le cere presei, armatei. În cele din urmă ajunge şi la şcoală şi biserică, că şi ele sunt sisteme. Şi, după ce toate acestea sunt consultate mai mult sau mai puţin nesatisfăcător, se ajunge la conspiraţie. Conspiraţia este deci o explicaţie care se dovedeşte, în anumite cazuri, mai coerentă decît cele care ni se predau zilnic de către edilii vieţii noatre publice.
Nu pentru că suntem români suntem mai înclinaţi către acceptarea ideii de conspiraţie, ci pentru că există foarte puţine situaţii în care nu putem gîndi altfel.
Şi am să vă dau doar un exemplu: cum vă explicaţi faptul că dacă ai experienţă bancară eşti mai uşor primit în securitate şi dacă ai lucrat în securitate ajungi mai uşor manager de top în multinaţionale financiare? Nu se poate să nu te întrebi conspirativ care este cheia acestei înfrăţiri dintre cei care se ocupă cu siguranţa şi cei care deţin conţinutul seifului?

În concluzie, dacă metanaraţiunile din presă sau politică ar fi mai puţin fanteziste, nu am fi siliţi să apelăm la altele la fel de pline de imaginaţie, dar care au mai mult umor. La întrebarea: Ce s-a întîmplat cu banii de la FMI? care răspuns vi se pare mai plauzibil:
1. Au fost investiţi în infrastructura ţării, efectele acestei investiţii se vor vedea peste multe generaţii cînd noi nu vom mai fi, iar pînă atunci vom tot plăti
2. Au fost furaţi, pierduţi la poker, jefuiţi, volatilizaţi, s-au topit şi transformat în monede de 1 ban, care s-a crezut că sunt de aur şi care, de fapt, deşi circulă în legalitate, nu sunt primite nici de bănci şi nici de magazinele universale,
Nu vi se pare mai aventuros al doilea răspuns? Eu zic că e şi mai apropiat de adevăr.

summa

primavara trecută
am aflat
cum se picteză
florile pointillist
Cu albastru şi alb
Printre rămurele
tu treci
prin surprindere
spre orientul mijlociu
În tălpi se simte arsura pietrelor ridicate din locul lor
natural de cîte un cuvînt
colorat
vîrful muntelui de unde cad încă mai fumegă
e zapada topită sau poate focul

the lullaby of spring- Donovan

Am căutat melodia de la începutul filmului "Brother Sun, Sister Moon" de la Radu pe care am ascultat-o de un milion de ori şi cum n-am dat de ea, m-am mulţumit cu o altă lamentaţie tipică mie, vorba celor apropiaţi. Poate se mai lamentează şi alţii.

Lui Benjamin,

Între noi se aşternuse odată cu seara ceva înspăimîntător, straniu, care te arunca pe tine într-o margine a lumii
pe mine mă împleticea în alta
atunci rămîneam să te petrec cu privirea, dar din pricină ca eu iubesc mai puţin, mă tot uitam în urmă
în vreme ce tu aşteptai ceva important
de aceea priveai doar înainte.

În locurile sălbatice în care am ajuns nu există vestigii
Nici urmă a trecerii timpului
peste oameni
trecutul seamănă apei de ploaie strînse în vase
doar nouă, străinilor, ne face părul mai mătăsos şi pielea parfumată
Localnicilor le aminteşte de ierburi putrede şi potop.

Atunci de singurătate mi-a venit gîndul sinuciderii în valurile lui Hokusai
cînd am auzit
cîntecul tinerei fete

Cum ne atrage Amăgitorul acela cu frumuseţea!
Şi cum din pricina Lui iarăşi şi iarăşi magnoliile de lîngă Teatru înfloresc.
Aşa cum după terminarea războiului poţi fi atins de un glonte rătăcit, tot astfel cînd crezi că toate sunt sfîrşite te atinge într-o dimineaţă aripa bucuriei
Şi toate temerile zboară într-o mie de bucăţi
În urma lor rămîne timpul torcînd ca o felină mulţumită.

Aceasta vroiam să-ţi scriu de fapt, Benjamin.

Hristos a înviat!

"Binecuvîntate fie primăvara şi vara, toamna şi iarna, care sunt totodată anotimpuri ale lumii noastre de aici şi ale sufletului nostru împătrit: suflet de primăvară şi de toamnă, de vară şi de iarnă. Suflet întreg, de nimica lipsit, bogat de arşiţe şi de furtuni, de cerneri şi de flori şi de zăpezi şi de veştede frunze, de încolţiri şi creşteri, stingeri şi înnegurări, de curgeri înspumate şi încremenite, belşuguri şi pustietăţi, triumfuri şi declinuri, bucurii, extaze şi negre întristări, împlinindu-se sub cer.
Căzuţi la fund suntem, drojdie grea, mîl al cerului, tină ce, răscolind, tulbură lumina.
Fericit şi întreg este numai acela în ale cărui vine curge o a cincea esenţă, făcută din a zorilor, amiezii, amurgului şi-a nopţii laolaltă."

Petru Creţia- "Norii"

capricii

m-am hotărît să plec în exil!

zise iarna făcîndu-şi grăbită bagajele din frunze uscate fumegînde
va las în verdele spălăcit şi-n căldura voastră reavănă
o să mă chemaţi cînd n-o să mai aveţi decît ciori şi griuri
dar eu am să vă iert
şi am să trimit întîi o scrisoare semnată în alb
apoi mai multe bezele uşoare şi răcoroase
plec, vai, mi se aşează pe umeri muguri şi gărgăriţe
îmbuibate de culori
şi se mişcă într-una aiurite
fără pic din graţia
fulgilor mei
plec, mă mănîncă deja
pielea şi
simt că mă umplu de flori

Despre revedere, prin codru, istorie şi alte mirişti

Numai omul trăieşte sub mirajul revederii, nu şi natura, codrul. Natura nu are conştiinţă, emoţie şi imaginaţie. Revederea este conştientizare, un codru care “revede” un om nu-i simte diferenţele, oricît am încerca noi să personificăm codrul, nu sesizează decalajul între omul ce i se cocoţa printre crengi şi cel ce îl transformă în buştean de foc sau coşciug. Probabil că simte ceva, dar nu are nici o legătură cu revederea. Parapsihologia, lirica universală şi “Avatar” ne spun că o frunză ruptă face să se cutremure o lume întreagă, dar frunzele nu dezvoltă din asta o morală şi nici mecanisme de apărare, nu mobilizează o cruciadă a plantelor. Diferenţa dintre codru şi om nu este dată de un decalaj în ordinea trăirii temporalului, cum spune Poetul, ci de faptul că naturii vegetale îi lipsesc ochii, oglinda revederii şi mintea, capabilă de comparaţie.
Nici la scara destinelor colective, a istoriei nu vom revedea evenimentele. Ochii goi ai statuilor şi privirea într-o dungă a efigiilor nu ne spun nimic cînd le revedem. Deşi istoria este un produs al spiritului, cîte naţiuni îşi exersează capacitatea de comparaţie? Din fericire, istoria nu face posibilă nici transmiterea genetică a fricii. Părinţii terorizaţi politic nu lasă urmaşilor spaimele lor, dar nu le transferă nici idealurile. Hai să zicem că merge cu o generaţie, dar atît. Idealurile grandioase îşi pierd vitalitatea odată cu îmbătrînirea celor care le-au iniţiat. Istoria, reluare a unei opinteli a naţiunilor, cu ajutorul unor scripeţi ruginiţi care sunt instituţiile, este o memorie care funcţionează ultraselectiv şi distorsionant şi mai ales tîrăşte după ea uitarea liniştitoare. Cu cît trece mai mult timp, adică se succed mai multe generaţii, cu atît e mai descărnată istoria de cîte o efervescenţă, aşa că în trăirile contemporanului nu revedem elanul trecutului, ci doar un ritm leşinat a cărui singură şansă de salvare este ironia, un indicator destul de serios al omenescului istoriei. Ironiei nu-i scapă nimic, nici ştampilarea harnaşamentului războinic al istoriei. În anii 80, statuia lui Stalin amuza prin mustăţile lui, iar în 90 gîndul că unii vărsaseră puhoaie de lacrimi în jurul coşciugului nu putea să stîrnească decît compătimire pentru nebunia omenească. La aproape 200 de ani de la victoriile lui Napoleon, zîmbeşti la vederea colanţilor şi pieptănăturii a la Băse şi mai că nu poţi înţelege insomniile lui Kant sau faptul că Beethoven i-a dedicat o întreagă simfonie. Puştii de azi n-au nici o tresărire cînd văd o poză a lui Ceauşescu, construcţia Canalului este pentru ei o informaţie mai puţin preţioasă decît ultima versiune de mess şi probabil că sunt puţini care s-ar gîndi să-l fotografieze într-o excursie. Cînd aud mostre ale discursului de lemn la televizor nu se sperie că ar fi legate de pierderea libertăţii sau proprietăţii, pentru că ei nu pot compara. Dar noi, care am crescut sub repetarea halucinantă a acestor cuvinte, mai avem suficient umor să rîdem relaxaţi de toate simbolurile acelor vremuri? Nouă ne mai dă tîrcoale teama reîntîlnirii, a revederii. Credem noi suficient de serios că istoria nu se repetă şi că niciodată nu vom mai trece prin dictatura tîmpiţilor? Că nu vom revedea gesturi, grimase, un anumit tip de mers sau timbru al vocii în contemporanii noştri cu putere de decizie?
Ce este revederea oamenilor, locurilor, semnelor trecutului? Toată lumea ştie, este întîlnirea cu cineva sau ceva cu care nu te-ai mai văzut o vreme. Îşi doreşte omul revederea? Folclorul spune ca trăim sub imperativul revederii. Dorul şi dorinţa vorbesc despre om ca fiinţă a revederii, a aşteptării, a nostalgiei. Revederea este un reper important pentru noi, în ea avem o experienţă a adevărului. Revederea ne aduce în preajma opţiunilor şi a ratărilor noastre. Aici funcţionează cel mai bine comparaţia. Ori de cîte ori revedem, comparăm, ne comparăm pe noi cei de atunci cu noi cei de acum. Cînd revedem, punem întrebări cantitative, devenim mai atenţi şi mai dispuşi să ne transformăm. În aşteptarea revederii trăim sub tirania lui Dacă şi Cît:
Dacă mai există iubire şi mai ales cîtă?
Cîtă milă sau grijă mai există?
Cîtă frică mai există?
Astfel, “Cît” devine un fel de şablon la care lucrăm în absenţa celuilalt şi pe care ne grăbim să-l aplicăm în revedere.
Tot în revedere ne descoperim talentul dramatic, suntem mai dispuşi să nu fim noi, ci alţii care nu mai există, un noi de demult sau un noi care nu suntem încă. În revedere suntem adesea mincinoşi.
A revedea înseamnă a cîntări cu o veche măsură un sentiment nou. În revedere se instituie cel mai uşor decalajul între părţile fiinţei noastre, între facultatea imaginativă, logică şi emoţională şi ne scindăm, dar tot prin revedere le reunim şi ne regăsim sinele nostru cel adevărat.
Cel pe care nu l-am mai văzut a lipsit. Locul lui a fost luat de altceva. Acel altceva nu este el, ci un substitut, o fantasmă, sau un alt om real, o îndeletnicire, o boală. Fără această înlocuire, viaţa nu este posibilă. Viaţa în absenţa celui plecat, absent nu este posibilă în aceleaşi coordonate.
Revăzînd, refacem drumul, înlocuim substitutul cu originalul, facem originalul să se potrivească uşor substitutului. Aceasta este fericirea.
Atunci vedem adevărat, vedem diferenţa dintre substitut şi original, îl alungăm pe unul şi-i facem loc celuilalt. Revederea transformă viaţa, supravieţuirea în plinătatea ei. Cît de pregătiţi sunt oamenii pentru revedere?
Cît sunt de dispuşi să trăiască? Cît de dispuşi să fie fericiţi? Absenţa adună în ea o durere care se stinge prin strategii de idealizare. În aşteptarea revederii, mintea noastră idealizează. Revederea pune masca idealizării peste realitate şi ne derutează adevărurile. Cînd revedem, îl confruntăm pe celalalt cu imaginea. Şi e neechitabil. De aceea nu numai logica nu ne ajută, dar nici imaginaţia. Menirea lor a fost să ne aducă pînă aici. De aici este necesară verificarea prezenţei sentimentului, emoţiei sau credinţei.
Bineînţeles că din feluritele revederi posibile nu m-am putut referi decît la cea care însoţeşte iubirea. Şi credinţa. Biblia este plină de revederi. Două îmi amintesc acum, parabola Fiului risipitor şi revederea de către apostoli a lui Iisus cel inviat. În ambele are loc iertarea unei trădări şi a unei neglijenţe. Adică iubire.

Chaplin-“Luminile rampei”- scena revederii:
• “Toată lumea este foarte drăguţă cu mine. Şi tu eşti drăguţă şi asta mă face să mă simt foarte izolat.”

julia dream

"Julia Dream"

Sunlight bright upon my pillow
Lighter than an eiderdown
Will she let the weeping willow
Wind his branches round
Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams
Every night I turn the light out

Waiting for the velvet bride
Will the scaly armadillo
Find me where I'm hiding
Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams
Will the misty master break me
Will the key unlock my mind
Will the following footsteps catch me
Am I really dying
Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams

tot chestii egoiste

Partea a doua a lepşei de la Radu:

1. În momentele cele mai dificile şi în care simţi nevoia să te ajute cineva, la cine te gândeşti prima oară?
Depinde de tipul dificultăţii. Dacă este cu rezolvare imediată sau nu, dar de obicei întîi mă rog, apoi sun un prieten.

2. Dacă ai putea fi, o zi, oricine ai vrea tu, cine ai fi? De ce? Ce ai face?

Aş vrea să fiu Alcibiade, să ofteze după mine Platon şi Socrate şi fără să spun nimic memorabil. Ce aş face? M-aş plimba toată ziua prin oraş ascultînd oamenii deştepţi cum filosofează despre posibilitate şi imposibilitate.

3.Dacă ar fi să poţi schimba o persoană cine ar fi aceea?

Am o listă întreagă de persoane pe care le-aş schimba. Dar ca să dau un răspuns oficial, l-aş transforma pe şeful meu în Tanti Maria, vînzătoarea de plăcinte de la chioşc.

4. Ce ai face pentru liniştea ta sufletească?
Aş picta, m –aş bălăci, aş croşeta, iar dacă tot nu dobîndesc liniştea, aş sparge nişte farfurii sau m-aş căţăra într-un dud ( în caz că mă apucă neliniştea vara)

5. Care crezi ca a fost până acum cel mai important moment al vieţii tale?
Îmi e greu să spun. Cred că atunci cînd m-am născut.
Leapşa se trimite: Aniellei, Corrinei şi lui Tibi.

cum spuneam, eu...

Leapşă de la Radu, cu mulţumiri:
1)Ce îţi propui pentru 2010?
Să găsesc sensul vieţii şi al morţii
2) În 2010 îţi doreşti să ajungi undeva?
Îmi doresc să ajung la mare şi să stau acolo toată vara
3) Cel mai mare eşec pe 2009?
Anul 2009 a fost pentru mine ca spaţiul mioritic, am trecut de la agonie la extaz şi invers. Cel mai mare eşec a fost o vară întreagă în care n-am făcut nimic frumos, util şi bun.
4) Când erai mic toată lumea te intreba „ce vrei să te faci când vei fi mare“; tu ce răspundeai?
pe mine nu mă întreba toată lumea, mai precis m-a intrebat doar profa de franceză într-a doua, şi eu i-am spus că vreau să fiu profesoară, ca să o îndulcesc un pic (era o persoană răutăcioasă)...nu ştiam pe atunci cît adevăr e în spusele copiilor. Dar dacă aş fi fost eu profă de franceză, aş fi fost de mult plecată din învăţămînt
5) Dacă un înger vine şi îţi spune că mai ai de trăit fix un an, ce faci?
am să încerc să mă întîlnesc numai cu oamenii care îmi plac, am să mă duc la teatru şi la filarmonică, am să cos goblenuri, să-i citesc poveşti copilului...adică aş face cam ce cred că am să fac la pensie.
6) Dacă câştigi la loto 10 mils de euro, ce faci cu banii?
îmi cumpăr nişte canapele noi
7) Ce ai vrea să scrie pe piatra ta funerară?
ceva comic
8) Vrei să încerci în 2010 să sari cu paraşuta?
nu, am vrut prin tinereţe, între timp am găsit în evenimentele zilnice destulă adrenalină. În plus, sunt grasă şi aş ateriza mult mai repede, deci aş pierde şi o parte din distracţie.
9) Ce lună urăşti cel mai mult?
Luna campaniilor electorale
10) În 2012 vine Apocalipsa?
La mine a venit anul trecut.
se transmite mai departe către: Tibi, Anielle, Corrine

În vizită

El a venit prima dată în ţara mea primăvara, dar între timp războiul începuse
În tranşee, disperaţilor le atîrna respiraţia de borangicul luminii de martie,
de petalele de zarzăr scuturat
de cîte un ciripit
O, tu, bucurie, care aduci ochiului şi inimii frumuseţea,
Poţi tu să împiedici vîntul să-şi şuiere mînia,
poţi să opreşti secunda mea de răutate să destrame o lume?
Aseară i-am citit despre sirenele ce-i cîntau unui erou,
Nu cred că-mi vor cînta şi mie, spuse el,
Şi toate astea mă întristează
şi mă fac să mă gîndesc la dezertare.

Mr. Apollinax

Cu prilejul comemorării a 40 de ani de la intrarea lui Russell în alt registru al existenţei (nu pot să scriu "în nefiinţă", că nu înţeleg ce-i asta), poemul pe care i-l dedică T.S.Elliot, în urma întîlnirii lor din America:


When Mr. Apollinax visited the United States
His laughter tinkled among the teacups.
I thought of Fragilion, that shy figure among the birch-trees,
And of Priapus in the shrubbery
Gaping at the lady in the swing.
In the palace of Mrs. Phlaccus, at Professor Channing-Cheetah'’s
He laughed like an irresponsible foetus.
His laughter was submarine and profound
Like the old man of the sea's
Hidden under coral islands
Where worried bodies of drowned men drift down in the green silence,
Dropping from fingers of surf.
I looked for the head of Mr. Apollinax rolling under a chair.

Or grinning over a screen
With seaweed in its hair.
I heard the beat of centaurs’ hoofs over the hard turf
As his dry and passionate talk devoured the afternoon.
"He is a charming man"--"But after all what did he mean?"--
"He has pointed ears ... he must be unbalanced,"--
"There was something he said that I might have challenged."
Of dowager Mrs. Phlaccus, and Professor and Mrs. Cheetah
I remember a slice of lemon, and a bitten macaroon.

valetul din februarie

Au fost odată, în ţara Bermudelor, un rege, o regină şi un valet. Într-o zi de la mijlocul lui februarie, regina s-a dus la rege şi, plină de îngrijorare, i-a zis :
-La la la…
Şi regele i-a răspuns :
-Tra la la !
Dama, supărată, l-a abordat pe valetul care dansa balet şi l-a întrebat :
-Vă numiţi cumva Cornel ?
Valetul, luat prin surprindere, şi-a uitat numele pe loc şi a tăcut.
Atunci regina i-a spus :
-Trebuie să fiţi un Valentin.
Valetului i-a plăcut mai mult numele Valentin şi de atunci, dansului său nu îi mai spunea balet, ci valet, cu « V » de la Valentin.
Regele şi dama au intrat seara în garderoba regală să se deghizeze. Regele şi-a pus pe cap o pălărie de vînător, în caz că, din pădure, cineva, vreun animal poate, se gîndeşte să-l mănînce.
Dama s-a îmbrăcat în cerşetoare. S-a dus noaptea la valet să-i ceară:
-lalala
Dar Valentin a devenit serios :
-Lasă, n-ai nevoie! Tralala.
Regele auzi răspunsul şi alergă la valet, se înclină în faţa lui şi-i cîntă un cîntec de dor :
-Tralala! Tralala!
Însă valetul îi răspunse cu un cîntec dur :
- Tralala, te iubesc pînă-o să mor!
Spate în spate, cu revolverele încărcate, cei doi se hotărîră să lupte pe viaţă şi pe moarte
Biata damă rămase cu ochii pierduţi pe fereastră...Nici unul nu ştia prea bine să moară! Cei doi se depărtară zece paşi, ridicară pistoalele şi ţintiră fiecare cîte o inimă. Instantaneu, regele Valentin îşi şterse cuvîntul „damă„ din cap şi o anunţă pe regină că urmează să plece în Germania şi că degeaba, ea o să piardă momentul şi nu se mai poate face nimic.
Valetul se cam săturase de regi, se îmbrăcă şi el în haine de vînător şi dădu poruncă să fie ucişi cei doi, dar regele şi regina îşi luară cîte o căciulă de eschimos, se prefăcură surzi, şi plecară din poveste care încotro. Regina nimeri în poza de mai jos:

Morala: se zice că în cărţi nu este adevărul, ci chiar realitatea.

andrew chan

confesiuni

Leapşa de la Radu: răspunsurile de mai jos la întrebările tot de acolo:

Principala trăsatură a caracterului meu: indulgenţa
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: intuiţia feminină
Calitatea pe care o prefer la o femeie: simţul umorului
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: că-mi transmit siguranţă
Principalul meu defect: nerăbdarea
Ocupaţia mea preferată: să meşteşugăresc diverse lucruri inutile altora
Visul meu de fericire: o casă la ţară, o livadă, două pisici, un căţel plus oamenii mei dragi vii, sănătoşi şi pe-aproape
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: să visez urît şi să fie pe bune cînd mă trezesc
Ce-aş vrea să fiu: studentă
Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Olanda
Culoarea preferată: verde
Floarea preferată: frezia
Pasărea preferată: vrabia( în pictură, tipa cea frumoasă nu sunt eu, dar vrabia mălai visează...)
Prozatorii preferaţi: Hesse
Poeţii preferaţi: Li Tai Pe, Edith Södergran
Eroul preferat: Athos din Cei trei muşchetari
Eroina preferată: Eva Broun
Compozitorii preferaţi: Beethoven, Sibelius, Brahms
Pictorii preferaţi: Rembrandt şi Dali
Eroii din viaţa reală: proful meu de istoria artei
Eroinele din istorie: bunică-mea
Băutura şi mâncarea preferate: cafeaua şi conopida murată
Numele preferat: Ania
Ce detest cel mai mult: Injurăturile fără imaginaţie
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Robespierre şi alţii ca el
Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: pescuitul la chiuvetă în timpul liber al soldaţilor
Darul natural pe care-aş vrea să-l am: ochii albaştri
Cum aş vrea să mor: în cimp de mohor, cu o supradoză de mac
Starea de spirit actuală: toropeala de la prînz
Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: alunecatul pe gheaţă, bîlbîiala
Deviza mea: ce nu te kilăruieşte, te căleşte în tigaie ca pe peşte

se trimite leapşa Aniellei şi lui Filonous.

rolleapşa

Încerc să răspund lepşei de la Radu cu alfabetul trupelor rock, cu menţiunea că aici numele şi prenumele se cam amestecă.
Deci :
Jefferson Starship Airplane
Black Strobe
Coldplay
Dire Straits
Etta James
Feeding Fingers
Garry Glitter
P. J. Harvey
Iron Butterfly
Jive Bunny
Kate Bush
Leonard Cohen
Katie Melua
Ted Nugent
Oysterband
Qntal
Robert Plant
Roland Kaiser
Smokie
Tom Verlaine
Violent Femmes
Yazbek
Sea Wolf
Am adăugat în playlist cîteva din melodii.
(la cîteva litere chiar nu ştiu pe nimeni)
Se trimite leapşa Corinnei, Ştefaniei, Faringomeronului, lui Mihai şi Alex , care ştiu că au mai multă experienţă în domeniu.

cuadratura

Pe vremea cînd pătratul unui binom
era o operaţie cu două necunoscute
Din mijlocul semnelor simple
si al pătratelor perfecte
o necunoscută s-a ridicat de pe cruce
şi s-a înălţat ca din praştie
limpezind pentru toată lumea chestia cu quadratura
de atunci şi pînă azi
pătratul îşi apleacă smerit diagonala în rază şi
Ce uşor se face bărcuţă de hîrtie
Cu care se poate pluti pe apa Sîmbetei spre Sfînta Duminică

potop

Ultimul potop m-a găsit oarbă
Aşa n-am văzut scoicile lucind în cîmpul cu mărgele
ci doar umbra genei tale tremurînd în zîmbetul de-ieri
prin comunele călătorii ale minţii
În batista cu iniţiala ultimei corăbii
Gonită după mirodenii şi mătăsuri,
dincolo de marele zid,
toamna încremenită în ochiul de jder curge
din papirusuri de cireş şi
literele negre din păsări
cad şi ele
şi plouă
plouă
alambicat, sobru, mărunt
cît o sută de paşi de furnică

Lhasa

Săptămîna regală

Luni dimineaţa, trîmbiţaşul regal, anunţa:
Astăzi regele Franţei este înţelept!
La miezul nopţii, pe străzi, trîmbiţasul regal ofta: Dormiţi în pace, locuitori ai Parisului, a mai trecut o zi.
Marţi dimineaţa, trîmbiţaşul regal spunea:
Astăzi regele Franţei este norocos!
La miezul nopţii, locuitorii Parisului dormeau în pace.
Miercuri dimineaţă, Regele Franţei era îndrăgostit.
Joi, era vesel.
Vineri, sănătos.
Sîmbătă, beat.
Duminică, chel.
Şi aşa a rămas pînă la venirea lui Napoleon: Napoleon este cel mai mare soldat! striga gornistul după fiecare cucerire.
Şi asta nu mai avea legătură nici cu zilele săptămînii, nici cu miezul nopţii şi pacea curtenitoare.

aprilul din ianuarie

În cinstea serii de ieri, cînd am aflat că Omar Khayyam a susţinut cu tărie că ecuaţiile de grad mai mare decît trei nu au soluţii care se pot afla cu rigla şi compasul, cîteva picături din Poezia Absolută (uite că am folosit şi cuvîntul ăsta!):


"...Un cîmp de roze-i lumea. Privighetori le cîntă.
Iar fluturii sunt oaspeţi. Cînd nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi- am stele-n loc de flori,
Iar şoapta ta e harfa ce-mi face ora sfîntă.

Puţin mai mult vin roşu, pentru ca trandafirii
Pe obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă.
Khayyam, puţin mai multă tristeţe fericirii,
Căci în curînd iubita va-ncepe să-ţi surîdă.

E-april. Pluteşte-n aer o vrajă de nespus.
Se nasc din nou speranţe şi-ndemnuri de a fi.
Fiece floare albă e mîna lui Moisi
Şi-n fiecare briză respiră, blînd, Iisus."

"Rubayate / Catrene"

invitaţie

Uită-te la mine fericită, tu,
prietena mea necunoscută, cu palmele cuminţi pe genunchi
printre genele frumos colorate în albastru ultramarin
în timp ce eu te pictez pentru un nou Carnaval
În noaptea aceasta toţi suntem o clipă singuri
şi atît de asemănători
În noaptea aceasta e mai mult dor
Mîine, cine ne ţine de mînă, pe mine, pe tine
şi ne arată în nisip urmele paşilor Fiului Mării?

Naşterea

Cînd să se nască, vremea se-mplini,
Ca un Mire din cămara sa ieşi,

Îmbrăţişîndu-şi Soaţa ce-n braţe-l cuprindea;
Şi-ntr-o iesle graţioasa mamă-l depunea,

Printre animalele din staul ce-acolo se găseau
Oamenii intonau cîntece şi îngerii intonau melodii.

Sărbătorind logodna ce se-mplinea
Dumnezeu în staul gîngurea şi plîngea:

Erau darurile pe care Soţia le-aducea.
Un asmenea troc văzînd, Maria căzuse-n leşin;

Lacrimile omului în Dumnezeu şi bucuria în om,
Şi unele şi alta, pe scurt, stranii păreau.

San Juan de la Cruz, Cantico espirituales

Crăciun fericit!

7

La mine au început sărbătorile. De 7 ani tîrgul acesta melancolic e mai colorat. La mulţi ani!

combinată

Cînd eram în liceu, prietenii mei aveau în vocabularul găştii cuvîntul "combinată". O combinată era 50 ml. de lichior de fructe stins cu o juma de bere. Efectul licorii portocalii era o beţie rapidă cu bani puţini. Azi mi-am amintit cum se obţine culoarea portocaliu: combinîndu-se roşu cu galben.

a 2-a

De cîte ori ninge, eu mi-amintesc de romanele ruseşti cu multe volume, în care ninge cel puţin o dată peste personaje. Mi-au echilibrat emoţiile un Beethoven interpretat germanic.

măgari şi escroci

Scumpe prieten,
Conformîndu-ne mandatului ce ne-ai încredinţat, pentru a cere satisfacţie, conform codului de onoare, pe calea armelor, domnului Costică Mateescu, mare proprietar, pentru ofensa ce ţi-a adus, în public, făcîndu-te măgar şi escroc, pe ziua de 23 curent, în timp ce te aflai la bodega „Jupiter”- ne-am prezentat astăzi 24 curent, la orele zece dimineaţa, la domiciliul numitului domn, din strada Capricornului numărul 36.
Sunînd de mai multe ori, deşi ne anunţasem vizita în mod oficial şi telefonic, luînd înţelegerea cu numitul pentru a ne aştepta la ora fixată, am constatat cu surprindere, că nimeni nu vine să ne deschidă pentru a ne da impresia că nu este nimeni acasă şi rămînînd absolut caraghioşi.
Crezînd ca nu cumva soneria să fie defectă deşi o auzeam perfect, am procedat la cîteva bătăi în uşă, al căror rezultat a fost sosirea pe la spate, venind din fundul curţii, a unui cîine de rasă nedefinită, dar în orice caz foarte mîrlan, care s-a năpustit asupra noastră, direct la pantaloni, fapt care ne face să credem că a fost special dresat pentru aceasta şi ţinut legat pentru a se înrăi în modul cel mai fioros, precum s-a şi întîmplat, căci ambele tururi ale pantalonilor noştri au fost transformate în şvaiţer nemaiavînd ce face- în viitor -cu aceste vestminte de gală, fiind şi jachete.
La ţipetele noastre îngrozite, în uşă a apărut un servitor în stare de ilaritate, care-gonind cîinele-ne-a poftit înăuntru, pretextînd că a rupt lanţul în care era legat...
După alt sfert de ceas de aşteptare în biroul neîncălzit în care am fost poftiţi şi mirosea a şoareci, s-a prezentat din nou acelaşi servitor, comunicîndu-ne că dl. Costică Mateescu, fiind răcit, ne roagă să venim în dormitorul domniei sale pentru a sta de vorbă despre obiectul vizitei noastre.
Deşi această invitaţie intimă era în flagrantă discordanţă cu cele mai uzuale reguli de politeţe,- în dorinţa noastră de a duce la bun sfîrşit mandatul ce ne-ai încredinţat,- am acceptat şi această invitaţie umilitoare transportîndu-ne în dormitorul numitului domn, cu pantalonii tîrîş.
Aici însă, s-a petrecut un fapt, care întrecînd orice îngăduinţă din partea noastră, ne-a pus în situaţia de a crede că avem de-a face, sau cu un nebun sau cu un om lipsit de orice educaţie, creştere, savoir-vivre şi şapte ani de-acasă.
Într-adevăr, la intrarea noastră în dormitor, dl. Costică Mateescu, se afla-absolut nud şi aşezat în patru labe pe covor cu partea posterioară îndreptată către uşa pe care am intrat noi. Pe această parte posterioară se afla scris cu tuş, în semicerc şi cu litere mari ca la mesele de spiritism cuvintele „Bine-aţi venit”.
Revoltaţi de această ofensă, am cerut de îndată şi pe tonul cuvenit socoteală acestui domn, arătîndu-i că vom şti să reacţionăm şi în ceea ce ne priveşte personal, conform codului de onoare, cerîndu-i satisfacţie tot pe calea armelor, pentru această nemaipomenită ţigănie şi jignire.
La protestul nostru vehement, dl. Costică Mateescu foarte surprins şi cu un aer nevinovat, îmbrăcîndu-se imediat într-un halat, ne-a cerut scuze categorice, arătîndu-ne că servitorul său este un tîmpit care neînţelegînd ordinele sale, ne-a introdus prin surprindere în dormitor, tocmai în momentul cînd d-sa îşi făcea gimnastica obişnuită. Cerîndu-i lămuriri şi în privinţa inscripţiei cu care am fost salutaţi, d-sa ne-a explicat că-în ajun-în cadrul unui chef prietenesc, făcuse această farsă unor amici, care au venit tîrziu la petrecere şi că neluîndu-şi încă baia, pînă la venirea noastră, inscripţia rămăsese în vigoare.
Luîndu-şi obligaţiunea de a dovedi cu martori spusele domniei sale, am primit, sub beneficiu de inventar, scuzele ce ne-a prezentat şi am trecut la discutarea motivului pentru care ne găseam la d-sa, în calitatea noastră oficială.
Comunicîndu-i că clientul noastru se simte jignit în urma ofensei ce i-a adus la bodega „Jupiter” şi înţelege a-i cere reparaţie pe calea armelor, conform codului de onoare, numitul domn ne-a demonstrat cu lux de argumente şi jurisprudenţe ce zicea că le are în birou, că atît cuvîntul „măgar” cît şi „escroc” departe de a fi două insulte, sunt două complimente ce nu se fac oricui.
Măgarul-susţinea d-sa – este un animal cinstit, muncitor şi cu o mare personalitate în tot ce face, fapt pentru care neştiutorii în ale psihologiei i-au scos zvonul că este încăpăţînat. A fi măgar înseamnă, aşadar, că eşti cineva cinstit, muncitor şi cu o mare personalitate, adică exact ca tine, iar faptul că măgarul este cam animal, nu este deloc o ofensă şi oamenii fiind tot animale pentru că tot ce respiră vine de latinescul animal-animalus, adică suflet, viaţă, respiraţie.
De asemenea cuvîntul escroc, nu poate fi socotit ca o insultă. Cîţi prieteni buni şi care se admiră unii pe alţii nu îşi zic, cînd se-ntîlnesc: Ce mai faci, mă, „escrocule” sau ”al dracului escroc eşti, mă!” expresie care este chiar de admiraţie şi stimă!
Şi-apoi, cine nu este şi niţel escroc, dacă stai să judeci mai adînc? Toţi!... De mic copil, făptura omenească se naşte escroc. Escroc este copilul care nu suge decît cînd îi dai cutare jucărie (acesta fiind în plus şi şantajist), escroc este elevul de liceu care copiază la teză, escroc eşti cînd cîştigi atît pe lună şi îi spui nevestei mai puţin, cînd mănînci veniturile nevestii cu altele, escroc eşti cînd tragi cacialmale la cărţi şi aşa mai departe. În concluzie, Dl. Costică Mateescu nu recunoaşte că te-ar fi ofensat susţinînd, din contră, că-i eşti foarte simpatic şi dacă te-ai supărat pentru mofturile astea şi te-ai simţit ofensat înseamnă că eşti un tîmpit şi un dobitoc şi le retrage imediat.
Drept care, nedeclarîndu-ne mulţumiţi cu explicaţiile de mai sus şi cerînd să ni se prezinte scuze formale şi categorice, dl. Costică Mateescu a refuzat, zicînd: „Atîţia draci, cînd o să-i cer scuze eu imbecilului ăla”
Înregistrînd acest răspuns am invitat pe dl. Mateescu să ia act că clientul nostru înţelege să-şi ia întreaga satisfacţie pe calea armelor..La această comunicare a noastră, dl. Costică Mateescu ne-a declarat formal că nu-şi constituie nici un martor, că nu se bate în duel cu un cavaler de industrie ca tine şi că se şterge (cuvîntul care urmează este imposibil de reprodus) cu provocarea noastră şi procesul verbal de carenţă ce urmează a se întocmi.
Drept care îţi comunicăm cele de mai sus, rugîndu-te să primeşti, iubite amice, salutările noastre deosebite, dispunînd în consecinţă şi luîndu-ţi satisfacţia pe calea pe care o vei crede de cuviinţă.
Matei Dumbrăveanu
Ştefan Iliescu
(Tudor Muşatescu- Doresc ca micile mele rînduleţe, editura Eminescu, 1990, Bucureşti, Piaţa Presei Libere, p. 53-55,)

impresii

Cea mai frumoasă fată de aici are părul lung negru şi ochii verzi,
o văd în fiecare zi de la fereastră. îmi zîmbeşte
şi dacă n-aş fi acum aşa de, m-aş împrieteni.
dimineaţa devreme adună numai florile galbene, deschise primele în rouă
În jurul ei sunt cîţiva munţi şi clasicii nori
Căţeaua neagră are de azi noapte patru pui. scîncesc subţire
Pe geamul aburit de la intrare e desenat cu degetul un soare
Pisicii mele îi place jazz-ul. De Rosenberg.
şi mereu plouă în cîte un oraş deşi e alt anotimp

aeriene

«Bérenger: Ba nu, ba nu, negativul universului nostru există, avem dovezi, sau mai bine zis indicii, dovezi lingvistice.
Joséphine: Ce dovezi lingvistice?
Bérenger: Păi uite, expresia «o lume pe dos», de pildă, de-acolo vine…Deşi majoritatea oamenilor habar n-au ce origine are…(…)Ne-am putea face o idee vagă despre lumea asta privind turnurile unui castel reflectate în apă, o muscă stînd cu capul în jos pe tavan, un text scris de la dreapta la stînga şi de jos în sus, o anagramă( …) un jongler, un acrobat sau razele soarelui care se refractă, se frîng, se dezintegrează într-o pulbere de culori după ce-au străbătut o prismă de cristal, şi care, uite, se recompun pe zidul ăsta, pe ecranul ăsta, pe chipul tău, ca o lumină strălucitoare, unică …şi invers…Noroc că centrul universului nostru nu se ciocneşte cu centrul Anti-Lumii…
Marthe : Ce s-ar întîmpla atunci ?
Bérenger: În clipa aia, ar avea loc o dezintegrare şi o anihilare reciprocă. Dacă ne luăm după pesimişti, s-ar putea chiar ca universurile să se distrugă unele pe altele. S-ar putea ca totul să sfîrşească în felul ăsta.
Marthe : Crezi? E îngrozitor. Şi pe urmă? N-ar mai exista nimic.
Bérenger: Totul ar trebui luat de la capăt.
Joséphine: Ia ascultă, iubitule, am impresia că bei cam mult în ultima vreme. .. »
(Pietonul aerului, 1962)
Cu ocazia împlinirii unui veac de cînd s-a născut Eugen Ionescu, dramaturgul meu preferat. (N-am mai avut răbdare pînă mîine)

motiv obscur

Dintr-un motiv obscur am părăsit într-o dimineaţă regresia infinită
a visului lui Zhuan Zhan
Dintr-un motiv obscur am început să regret îndrăzneala de ieri
Pe străzi se zvîntau băltoacele
La grădina lui Marcel programul devenise nonstop
Mergeam în urma crinilor cu parfumul lor prizonier în muguri
Crinii culeşi dimineaţa, aşa cum strîngi spicele
Sus, păstorul din lună se înfăşurase în aburii răsăritului sau ai unei ţigări de foi
Păstorul pe care toţi bunicii îl arată fiicelor şi-l arată fiilor
Care, uite, ne face semne simple dar noi analfabeţi mai suntem
Şi dacă-ai să mă întrebi cît mă doare despărţirea e ca şi cum ai privi culegătoarele de spice care strîng crinii muguri
Dar în inimă mirosul lor din altă viaţă stăruie
ca al sipetelor burduşite din poduri
Şi de cîte ori cineva le deschide, aşa un praf auriu face aerul în jur ca-n fotografiile de epocă şi nu mai ştiu dacă atunci e mai firav decît acum căci acum şi atunci dintr-un motiv obscur una sunt

pa şi de la capăt

În partea a treia a povestirii, evenimentele s-au derulat cu repeziciune, aşa cam cum zboară frunzele în faţa blocului meu... Struzzy a constatat că paletele de muşte şi ştampila sunt instrumente demodate, care îl îmbătrînesc mai mult decît este cazul şi a preferat o confruntare directă cu duşmanii din imperiul online al marţienilor, versiunea 5., pe care i-a învins întîi pe cîmpul de luptă şi apoi la pocker. Apoi, alungat de zvonurile cu viruşi animalieri a plecat de tot din povestea mea. Cuvintele de adio au fost adresate cuplului de boi din tabloul lui Grigorescu, care i-au grăit cu glas omenesc: ceea ce cauţi tu, Struzzy se află în altă parte a birocraţiei, unde nu a călcat încă picior de inspector. Acolo pe nimeni nu interesează starea curriculei, cursul acţiunilor manageriale sau falimentările ostentative ale programelor, acolo te întristezi cînd pleacă primăvara, cînd vezi acolada omoplaţilor albi, cînd bănuţii auriţi ai plopilor şiroiesc în zile de noiembrie. Aşa că tu, Struzzy pleacă odată, lasă-ne cu obsesiile tale amoroase reduse la mişunat prin hîrtii în locul mişunatului prin fuste şi bluze, ca să se mai poată scrie şi altceva despre alţii, şi în plus, ne-am plictisit de tine de la început. Şi a plecat.

Diverse pătimiri triunghiulare ale zilei de marţi

Această povestire despre ştampila lui Struzzy, care se vroia scurtă, dar care, din lipsă de ceva mai bun- a devenit foileton, se bazează pe cîteva locuri comune, şi anume :
1. În orice zi de marţi sunt trei ceasuri păguboase
2. În orice situaţie păguboasă se ascunde cel puţin o patimă
3. În orice pătimire este vorba despre dragoste sau despre lipsa ei
4. În orice dragoste apare gelozia
5. Acolo unde-i gelozie este şi răzbunare mocnită
6. Unde-i vorba de răzbunare este vorba despre putere
7. Unde-i vorba de putere este vorba şi despre funcţii
8. Unde-s funcţii sunt şi argumente
9. Cele mai bune argumente sunt cele care te lasă mut.
Din toate acestea rezultă că Struzzy era îndrăgostit fără speranţă, iar visul său cel mai adînc avea legătură cu răzbunarea. Era îndrăgostit de o femeie care nu-l iubea, iar pe el îl iubea o femeie pe care n-o (mai)iubea. Cele două femei aveau, ca şi el, putere şi funcţii. În plus, se cunoşteau destul de bine una pe alta şi cunoşteau patima prezentă şi trecută a lui Struzzy.
Cea care–l iubea îi trimitea în fiecare zi fax-uri cu invitaţii la activităţi educative, concursuri naţionale şi internaţionale, cursuri de perfecţionare profesională, iar cea care nu-l iubea primea în fiecare zi de la Struzzy invitaţii romantice de genul: hai să lăsăm învăţămîntul şi să fugim amîndoi la ministerul turismului sau ochii tăi ca albastrul steagului înstelat al comunităţii europene îmi încurcă obiectivele generale cu competenţele specifice etc. Situaţia lui Struzzy devenea din ce în ce mai incertă pe plan emoţional, dar din ce în ce mai promiţătoare profesional.
Astăzi, marţi, Struzzy veni în inspecţie cu sacul de palete să o pedepsească pe femeia pe care o iubea şi, văzînd-o suferind- să îşi împlinească simultan două ascunse dorinţe: să i se hrănească pasiunea din chipul ei deznădăjduit, şi să se răzbune odată pentru a redeveni un îndrăgostit pur.
Ca să-şi atingă scopul, Struzzy făcu diverse demersuri pe lîngă general să îi fie dat lui sigiliul situaţiei, adică Ştampila. Pe Ştampilă scria de obicei: "aprobat" sau "respins", alteori "suficient" sau "insuficient", dar acum Struzzy se duse în Centrul vechi la Magazinul de ştampile şi adăugă încă o opţiune ştampilei, şi anume: "te clatini tare" şi "stai bine". Cele două opţiuni ultime se referau la scaunul situaţiei, bineînţeles. După ce lăsă paletele în cancelarie, Struzzy îşi pipăi Ştampila din buzunarul de la pantaloni şi porni să controleze dosarul iubitei. Eu trebuie să plec, aşa că vă povestesc mai tîrziu ce s-a mai întîmplat.

Năstruşnicul Struzzy şi incalificabila sa ştampilă

-Hai salut! Îi spuse trăgîndu-i o ocheadă lui Struzzy- Nicolae I., care stătea în bustul gol pe hol. Ai mai fost la sală?
-Săptămîna asta nu, că a trebuit să vin pe aici să inspectez.
-Da? De-aia nu te-am mai văzut. De fapt, nu prea am fost atent la cine intră şi iese. Elevul de serviciu scria sms-uri prietenei lui şi erau interesante. Da acolo în sac ce ai?
Struzzy deschise sacul de nailon şi scoase din el un mănunchi de palete pentru muşte. Sunt paletele pentru metodişti.
-De ce? Sunt muşte pe sus?
-Nu, încă nu sunt, dar am convenit să le dăm cîte o paletă peste cap sau la fund celor care n-au dosarele complete. Altfel trebuie să îi descalificăm. Hai că mă duc că am întîrziat. Mai vorbim la sală.
Nicolae I. scoase mîna din soclu şi îşi aranjă barba, o băgă la loc şi se puse pe moţăit. Îl va trezi femeia de serviciu cînd va veni să-i steargă praful de pe chelie şi umeri. Peste o jumătate de oră.
În timpul acesta, Struzzy urca tîrînd după el sacul cu palete pînă la Cancelarie. Luă o paletă şi plecă spre cabinetul de biologie. Trecu pe lîngă atelierul de spiritism, pe lîngă cel de magie neagră şi pe lîngă laboratorul de chiromanţie. Profesorul de geografie ieşi de acolo nervos şi-i spuse: nătăfleţii ăştia nu ştiu să identifice nici un munte, nici o vale, nu mai zic de starea vremii. Şi umblă cu palmele astea toată ziua la ei. Mîine-poimîine au bacul şi nu ştiu ce s-or face. Ştii ce s-a dat anul trecut? Unde este Triunghiul Bermudelor. Aşa i-a întrebat: unde este Triunghiul? Unii îl aveau clar în palmă, alţii abia aveau o latură vizibilă, dar oricum, puteau da toţi un răspuns inteligent, puteau de pildă să zică că a dispărut în el însuşi. Aşa au picat o grămadă. Şi eu m-am trezit cu calificativ insuficient. Uită-te la mine. Sunt eu insuficient?
-Nu, zise Struzzy, sunteţi destul de suficient. Cred că ar trebui să nu vă mulţumiţi cu asta, ci să avansaţi, să deveniţi mai mult decît suficient. Nu vreţi un post la noi, la inspectorat? Pe catedra de logoregie?
-Eu ştiu...da-i politic? se prefăcu ezitant profesorul.
–E politic. A fost partidul astrologilor, iar acum vin ăştia cu divinaţiile. Cine mai ştie ce-o să fie de-acum încolo....parcă poţi să anticipezi ceva? Nu vedeţi că nici noi nu mai suntem siguri pe nimic. De-aia-trebuie să te ai bine cu toţi, că nu se ştie.
-Şi ce atribuţii am?
-Ei, să faci o cafeluţă generalului, la inceput, să ai mînă bună la pocker, că-i place asta, să dai sărumîna doamnelor, da dumneata cu chiromanţia zic că ai deja ceva experienţă. Apoi se întoarce roata, pui dumneata calificative altora. Hai că mai vorbim, îţi las la Motanul Încălţat pe birou o fişă cu atribuţii.
Aici se opri. Şi eu. Povestea continuă în curînd, mîine sau poimîine.

Substituţii de octombrie

Cîndva ştiam să ghicesc în cafea
în picăturile zburlite ca nişte castaniele părăsite
Preziceam călătorii prin munţi şi ape adînci
Vedeam plaje bîntuite
Şi un vapor american ce-şi flutura stelele spre Ithaca
Se făcea că în ceaşcă era toamnă
Peste pămîntul jilav,
Tu treceai cu
gravitaţie zero
pe marginea porţelanului
se auzea marea
ţipete de albatroşi umpleau podeaua cu puncte
vezi valul care începe aici, lîngă toartă?
seamănă cu o liră,
oliralirelirlirulioli la
la stînga,
la masa din fier forjat doi îndrăgostiţi se sărută,
unul din ei seamănă cu tine
pe celălalt l-am mai văzut
într-o altă ceaşcă de cafea,
aduna crizanteme pentru întîlnirea de mai sus...

aquatică

o melodie medievală paparudică.

Margareta

Oricît de lin adie vîntul, părul ţi-e sîngeriu, Margareta,
Ochii tăi viorii
Albă linia vieţii albe braţele tale
În păr ciulini înfloriţi împletiţi
Ochii tăi viorii
Înfăşurată –n dantelele galbene, încă verzi ţi-erau azi sandalele şi-n colţul ochiului drept desenată o rună
Cu fardul roz în obraji ai trecut zîmbitoare prin rouă
În urma ta, noi, marionetele cu cheiţă, încremenite-n reverenţă
aşteptăm să-ţi întorci chipul
Şi în clipirea ochiului să aflăm
cîţi am cîştigat bătălia
şi care din noi am murit.

trecere

Maşina de fabricat nori toarce încet
manşoane albastre de aburi
Se aprind luminile
Se umbresc străzile
Se sting palide
chipurile
luna tremură, inima şovăie
Între lumini
eu şi el, ea
lîngă vama inimii
venim
Să bem vinul vechi
Parfumat şi scump
Cineva mi-a propus azi un preţ nou
Să bem !
pentru albeaţa obrajilor şi amurgul gurii tale,
Mă vînd noaptea
timpul îmi ieftineşte dorurile
nepreţuite
dispreţuite
Vin dimineţile.

fost- au lele şi s- au dus...

Sunt în asemenea hal în chestia asta despre care vorbeşte toată lumea şi care începe cu c, încît am ajuns să mă bucur cel mai mult cînd îmi trimite Radu cîte o leapşă ca să mai am şi eu un subiect pe blog. Deci, leapşa de la Radu întreabă care a fost primul sau prima:
1. maşină
Pe la 5 ani am primit o maşină cu pedale, albastră, iar frate-miu o bicicletă. La o zi diferenţă eu am făcut pojar şi am stat în casă cu febră, iar el a avut grijă în cele trei săptămîni să le strice pe-amîndouă. La fel ca şi carnetul de conducere, a trecut pe lîngă mine în mare viteză.
2. călătorie în perimetrul ţării:
la foarte scurt timp după naştere, dar dacă nu iau în calcul nenumăratele mutări ale părinţilor, ci doar călătoriile de plăcere, prima a fost pe la 7 ani, la mare.
3. călătorie în afara ţării
Nu am fost niciodată în afara ţării.
4. amintire:
pe la 3 ani. Aveam o rochie mov cu trei buzunare roşii.
5. animal de casă:
un iepure care a fost masacrat şi mîncat de rudele mele dragi şi după care am plîns o groază de timp.
6. îndrăgosteală:
Într-a 7-a de un tip pe nume Sorin, care se uita după prietena mea. De atunci cei cu numele Sorin îmi stîrnesc sentimente contradictorii.
7. descoperire:
Într-a 6-a, cînd umblam după gîze pentru insectar, am pus într-un borcan laolaltă fluturii şi lăcustele. Aşa am descoperit că lăcustele mănîncă fluturi.
8. job:
într-a 10-a am lucrat ajutor de ospătar la o cantină din tabăra de la Năvodari.
9. idol:
Victor din Cireşarii. După aia, C.C. Catch
10. creaţie:
ciorba din nisip, apă, pietricele şi frunze, numită papaleaşcă.

Se trimite leapşa Aniellei, lui Tibi şi Mihai.

Vînzătorul de cofraje

A fost odată un vînzător de cofraje. În magazinul său se aflau numeroase stive colorate în alb, roşu, verzui, negru etc. Oamenii din orăşelul acesta cumpărau de la el cofrajele pentru ouă. De aceea culoarea cea mai vîndută era albul. Dar existau unii clienţi, mai rari, e adevărat, care cereau cofraje pentru elementele din tabelul lui Mendeleev, pentru instrumentele unei orchestre, pentru formele de relief sau pentru alfabetul chinezesc.
Cu alte cuvinte, vînzătorul de cofraje era util atît cetăţenilor obişnuiţi, cît şi oamenilor de ştiinţă, profesorilor sau altor colegi de breaslă. Vînzarea cofrajelor s-a dovedit o afacere profitabilă, aşa că vînzătorul în scurt timp a devenit foarte bogat. Doamnele din orăşel s-au gîndit că n-ar strica să-şi mărite fetele cu el, iar bărbaţii îi sugerară să iniţieze un partid, al cofrăjarilor- şi să candideze pentru preşedinţie. Dar el îi refuză în stilul său negustoresc şi atunci îl lăsară toţi, politicoşi, în pace.
Într-o zi, vînzătorul de cofraje se îndrăgosti de o fată frumoasă din orăşelul vecin, care era dansatoare şi chelneriţă într-un bar. Onduleurile braţelor şi şoldurilor dansatoarei îl ameţeau pe vînzătorul noastru aşa de mult, încît începu să încurce culorile şi etichetele, şi aşeză plutoniul printre răzoarele de flori, iar praful de scorţişoară în cofrajul cu sistemul solar. Ca să iasă din încurcătură, mai adăugă o dimensiune cofrajelor, făcînd combinaţii mai complicate, aşa că se puteau cumpăra acum cofrajele cu prăjituri numerice sau animale de grădinărit. Cetăţenii, întîi refractari la noile cofraje, cu timpul deveniră încîntaţi de noutatea situaţiei şi veniră cu sugestii. Ministrul Apărărilor şi Atacurilor făcu o vizită în oraşel şi cumpăra cofrajele cu ouă cuantice pentru următorul război, pentru a le arunca în capul inamicilor, deoarece se prefăceau în stingătoare de incendiu goale sau în cozi de cal fără cal, în nuci seci şi roţi de automobil desumflate. Cei din tabăra adversă erau nevoiţi să capituleze după prima bătălie. Dar vînzătorul nostru era interesat doar de dansatoarea din bar şi îi trimitea zilnic cîte un cofraj cu cele mai neobişnuite amestecuri pentru omletele de la micul dejun, pe care ea le primea cu încîntarea unui bacşiş consistent. Şi multe altele pe care le-a mai făcut pentru ea şi care au legătură logică tot cu cofrajele cvadridimensionale.
Povestea se încheie cu nunta celor doi şi cu extinderea afacerii dincolo de ocean. Aşa că, dragi vizitatori, dacă veţi vedea la magazin cofraje cu ouă, cu panseluţe sau cu pastiluţe să ştiţi ca provin de la personajul nostru.

Din grădină

Mi-am asumat (cu întîrziere de un anotimp) leapşa de la Anielle: Ce fel de floare eşti?
Mi-a rezultat o floare care mi se părea nostimă cînd eram mică (şi cred că şi vouă) pentru că o puteai preface într-o fiinţă vorbitoare. Cred că de atunci mă pîndeşte pasiunea pentru teatru… Deci, sunt Snapdragon adica Gura Leului, pe româneşte. O floare cu aşa o denumire fioroasă! Nu mă aşteptam.
Leapşa se trimite domnişoarelor S-he şi Dida.

Dubla viaţă a Veronicăi - pe scurt

Ce-ar fi dacă
în loc să fim aşa siguri de adevărurile ştiinţelor naturii, după care suntem fiinţe unice şi irepetabile, trăitoare într-o lume ireversibilă şi omogenă, lucrurile s-ar dovedi a fi cu totul altfel? Filmul lui Kieslowski, fără urmă de paranormal, adică de fantome, extratereştrii sau reîncarnări- povesteşte despre vieţile a două tinere surprinzător de asemănătoare fizic, care trăiesc în zone diferite ale Europei - una în estul comunist, cealaltă în Paris, amîndouă la începutul unei cariere muzicale, care îşi intersectează privirile pe străzile Cracoviei apoi, în sunetele unei melodii ireale sunt purtate magic pe aripile lui Eros şi Thanatos. Nu vă spun mai mult, poate vreţi să vedeţi filmul.
În rolurile principale: Irene Jacob (Weronika şi Veronique), actorul păpuşar: Philippe Volter. Muzica: soprana Elzbieta Towarnicka şi interpret la flaut Jacek Ostaszewski.
Scena care mi-a plăcut mie:

drum

Aşa, deodată, m-am gîndit cum ţi-ar sta cu o coroniţă din răchită?
Şi am plecat în mijlocul munţilor să-i caut nuieluşele verzi lîngă malurile şerpuitoare
O, dulcea mea iubire, ca şi pe mine,
Pe toţi îi mînă visul pe cîte o insulă pustie
În timp ce-şi şterg noaptea din ochi, vine tiptil Vineri şi le aşează după urechea stîngă o floare de iasomie.
Apoi, cufundaţi în somnul lunatic pufos ne legănăm lumea pe dos, lenevoşi.
Dimineaţa dă jos cearceafuri moi şi cu o singura mişcare face drum asfaltat şi semaforizat pe care nici gînd să te plimbi desculţă,
Vezi, draga mea, iubirea mea,
Aici, toţi vor apasa ca şi mine într-o zi pe tasta . şi vor uita cum le-ai zis:
Bucuraţi-vă fraţilor, David Hume stă pe malul mării, după ce l-a alungat pe Rousseau şi aşteaptă răsăritul soarelui!
Ei însă păşesec grăbiţi în cîte o poveste şi pleacă plîngînd din ea pentru ca avea doar 5 pagini şi lor le-ar fi trebuit, ca sa fie fericiţi - 7…
Nu te întrista, într-o zi o vor uita,
Stă frumos răchita pe fruntea Ta!