Am văzut şi eu azi „Good Bye, Lenin”. M-am gîndit să scriu un pic despre el, deşi mult mai devreme şi bine a făcut-o Radu, pentru că mi-am amintit de tatăl meu, care acum un an era. Deşi toată acţiunea se învîrte în jurul mamei, mie mi-a venit mereu în minte întrebarea ...Ce-ar fi fost dacă tatăl nu ar fi zburat în Cosmos, într-o altă Germanie liberă sau tătuca nu şi-ar fi luat adio de la un soclu unde stătuse 40 de ani..?
De fapt, m-am gîndit să scriu un pic despre idealism. Bineînţeles, nu despre sensul platonician sau hegelian al cuvîntului, ci despre cum prezintă un personaj din film acest concept, colegul şi directorul şcolii unde lucrează mama. „ Mama dumitale era o idealistă, spune el...idealismul ei era, bineînţeles, onorabil, însă, în realitatea rutinantă a şcolii acest lucru era...problematic.”
Ce însemna să fii idealist onorabil şi ce însemna să fii idealist neonorabil? Idealismul onorabil presupunea realizarea, cu avînt, de acţiuni care construiau societatea multilateral dezvoltată, cel neonorabil visa izbăvirea prin economia de piaţă, expimarea opiniei libere şi concurenţă. Replica nu-mi duce gîndul la o opoziţie între cele două tipuri de idealuri, care e mai consistent şi mai rezistent, cel al comunismului sau cel al capitalismului, ci la una între cei care sunt idealişti şi cei care sunt « realişti »… În timp ce idealiştii văd în viitor izbăvirea, « realiştii » extrag maximele avantaje din prezentul imediat. Şi întotdeauna realiştii înving idealiştii, efectele acţiunilor lor sunt mai directe şi mai violente, pur şi simplu din motive…temporale. Cînd se produc răsturnări de situaţie, cum sunt aşa zisele revoluţii şi crize economice, şi alte idealisme devin subiectul naraţiunilor rostite zilnic (pînă ce se transformă în limbaje de lemn), foştilor realişti care nu reuşesc să exploateze suficient de agil prezentul pentru a se menţine în preajma beneficiilor, nu le rămîne decît să devină nostalgicii unor idealisme în care n-au crezut niciodată cînd ele erau pe buzele… naivilor lor contemporani…dar al căror text …le-a justificat acţiunile (realiste)…Nostalgicii de azi sunt foştii realiştii deveniţi idealişti. Mi-am amintit de Lovinescu şi de o replică pe care Abel o dă Tatălui : „Aţi avut lumea pe mîini şi aţi stricat-o. Acum vă uitaţi la jucăria asta stricată şi nu mai pricepeţi nimic, încercaţi să adunaţi cioburile, dar ele nu se mai lipesc. Curge sufletul din voi ca seminţele dintr-un sac spart în mii de locuri, pînă cînd sacul o să rămînă gol...”( Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă)
4 comentarii:
Cică e cel mai bun articol de până acum (nu că celelalte n-ar fi fost bune) şi e o explicaţie viabilă pentru nostalgiile de tot felul. :)
Mă întreb eu de care-s.
Eu eram un pic mai tînără decît tine cînd a început căderea comunismului... şi toţi anii studenţiei mele şi după am trăit cu obsesia distincţiilor între cele două tipuri de idealuri. Generaţia mea a crezut că trebuie să înţeleagă şi să transmită aceste diferenţe...Frumos ar fi fost ca generaţia ta şi tu să nu mai trebuiască să faceţi acelaşi lucru, să nu vă mai consumaţi energia în acest efort pentru generaţiile trecute şi prezente, ca el să se fi depăşit...Şi pentru mine ar fi fost bine, nu aş fi avut cîteodată un sentiment de inutilitate al acestor aproape 20 de ani ai tinereţii.
Multumesc pentru apreciere.
L-am văzut şi eu la liceu, ni l-a pus d-na Melniciuc. Într-adevăr a fost deosebit. Am vrut să scriu şi eu de el însă după ce m-am apucat de articol am fost întreruptă de alte treburi (lucru fatal pentru starea mea pe val...)
O să reiau la un moment dat :)
Păi "Vînt bun din pupa!" pentru critica acestui film şi alte critici.
Trimiteți un comentariu