Ce se poate face din dragoste pentru Soare:
1. se fură focul de la zei
2. se inventează aripi
3. se construiesc morminte imense pentru oameni singuri
4. se neagă tot ce spun înţelepţii. Atunci universul devine “un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”.
5. sau... se poate da foc la casă, apoi de dimineaţă pînă seara i se dedică soarelui tot ce are omul mai bun, imaginaţia şi emoţiile. Iar dacă aceste lucruri s-au petrecut demult...înseamnă că au legătură şi cu noi, de azi... La acestea m-am gîndit ieri, cînd am fost la Muzeul de istorie din oraş.
În afară de imaginile unor vase pictate din carţile de istorie antică, din care reţinusem motivul spiralei şi faptul că erau foarte vechi, nu ştiam altceva despre
Cucuteni. Am aflat o poveste care pune la bătaie ciudăţenii măcar cît Triunghiul Bermudelor, scrierile presocraticilor sau ultima noastră revoluţie.
Acum 200 de ani se găsesc aici în Moldova, lîngă Iaşi, primele vase, vechi de peste 5000 de ani. Altele la fel, pe un teritoriu din jumătatea de nord a României, prin Basarabia spre Ucraina. Mii de locuinţe organizate într-un fel de oraşe (acţiunea se petrece în neolitic, cînd tribul era maxima structură socială). Se constată ca aceste vase seamănă cu unele descoperite în China, dar fabricate cu 1000 de ani mai tîrziu.
Nu există cimitire şi nici indicii ale unor ritualuri de înmormîntare, deci nu se ştie ce făceau acei oameni cu morţii lor.
Pereţii locuinţelor, făcute din lemn şi chirpici, erau arşi la temperaturi foarte mari, aproape 1000 de grade, ceea ce îi făcea să capete consistenţa cărămizii. Nu se ştie tehnica arderii pereţilor. La un moment dat, acum cîţiva ani s-a făcut un experiment ( care a plecat de la presupoziţia că, după ce se construia casa, i se dădea foc, imaginea este
aici) şi s-a recreat şi incendiat o casă de acest tip, dar au ars şi bîrnele de lemn care o susţineau. Cucutenienii ardeau pereţii caselor şi îi făceau foarte solizi, dar bîrnele rămîneau intacte.
O altă ciudăţenie a acestei culturi este dispariţia ei bruscă. Cu vreo 800 de ani înainte de primele semne ale epocii bronzului i se stinge orice urmă. Specialiştii au presupus că s-a sfîrşit în marele potop de care vorbeşte Biblia şi nu numai, sau că un incendiu de proporţii ar fi ras totul în cale, sau că...asta mi s-a părut mie cea mai interesantă...acestor oameni le-a dispărut elanul vital, au obosit brusc şi s-au lăsat asimilaţi de triburi inferioare cultural, au renunţat la originalitatea lor şi nu le-a mai păsat. Aproximativ 400.000 de oameni s-au stins violent sau lent fără să mai lase nimic după ei. Nimic nou.
Apoi ceramica...arsă în cuptoare cu temperaturi reglabile, ceramica are aproape fineţea porţelanului. Istoriografii spun că sunt uimiţi de numărul imens de vase descoperite în fiecare locuinţă. Vase fără utilitate casnică, cele mai multe şi cele mai frumoase (pentru că vasele pentru depozitat alimente nu erau pictate, iar cele pictate n-au fost niciodată folosite în acest sens ). Motivele sunt spirala, linii paralele, curbe, ovaluri, dar ele sunt combinate în maniere foarte originale. Pare că aceşti oameni stăteau de dimineaţa pînă seara şi pictau ceramica.
Din toate vasele pe care le-am văzut mi s-au lipit privirile pe unul, căruia i se spune „vaza-binoclu”. În spaţiul dintre cele două vase sunt două inimi, una aşa cum o arată anatomia şi una aşa cum ne reprezentăm noi iubirea. Dar ca sa le vezi trebuie să priveşti vasul invers. O cultură obsedată de simetrie şi mişcare.
Cum se mai poate face filosofie, care e tot din dragoste pentru soare? Se desenează cu o pensulă subţire spaţiul dintre cer şi pămînt. De la naştere pînă la moarte şi... înapoi. Cu delicateţe, în culori de alb, negru şi roşu.
