de-ale duhului

"Plictiseala e o stare pleonastică" (Cristi Ursache, 12 H)

leonard cohen

Leonard Cohen - In my secret life

Deformaţie profesională

Ahile şi broasca ţestoasă sau despre cum să ieşi al doilea

Azi în cancelarie se discuta despre o lege care face posibilă accederea la funcţia de director. Respectiva lege spunea că îşi poate depune candidatura oricine întruneşte condiţiile funcţiei şi că validarea aparţine consiliului de administraţie(din care directorul face parte). Apare astfel următoarea situaţie: cei care sunt directori sunt şi preşedinţii consiliului de administraţie şi astfel vor fi pururea directori, mă rog, cît le permite timpul vieţii lor şi legea pensionării; cei care nu sunt şi vor să fie, nu vor ajunge niciodată pentru că nu sunt deja, adică nu fac parte din consiliul de administraţie. Acest eveniment mi-a amintit de paradoxul lui Cantor cu mulţimea tuturor mulţimilor care se conţine şi nu pe sine.
Şi cum se vorbea în cancelarie de situaţii care confirmă proverbele, despre candidaţii unici ce ajung pe locul doi, m-am gîndit să scriu cîte ceva despre întrecerea lui Ahile şi a broaştei ţestoase. După documentele care ne-au parvenit putem întocmi un

Proces Verbal
Încheiat azi, de către Paris, cu privire la ocuparea slujbei de şef al timpului nostru
modalitatea de ocupare: prin concurs.
Descrierea probei:
parcurgerea unei distanţe finite de către candidaţi într-un timp cît mai scurt

Candidatul 1.
Nume: Ahile
Parinţi: Mama: zeiţa Thetys,( iubită în taină de Zeus şi Poseidon)
Tatăl: Peleus, regele mirmidonilor
Prima copilărie este marcată de evenimente traumatizante pentru oricine( Scufundari în Styx, ungeri cu ambrozie şi pîrliri), deşi mama susţine că scopul lor era, chipurile, nemurirea. Cert este că în urma lor, Ahile s-a ales cu un punct slab, care i-a marcat toată traiectoria vieţii.
Deşi părinţii au posibilităţi de creştere şi educare, preferă să-şi bată alţii capul: întîi e crescut de centaurul Chiron în munţi, apoi e trimis la curtea lui Licomede, unde stă ascuns, deghizat în haine femeieşti, printre fiicele lui. Cu una din ele are, foarte tînăr fiind, un copil.
experienţă: numeroase lupte, finalizate cu uciderea rivalului. Adversarii decimaţi au fost:
-Cicnos din Colones
-Trolius( primii doi de origine supranaturală)
-diverşi muritori, aflaţi în ranguri înalte: Hector, Memnon( care era fiu de zeiţă) -Penthesilea, prinţesa amazoanelor,
-simplii soldaţi, pe Thersites, printre alţii...zeci? sute?( aici informaţiile care le avem sunt incerte)
hobby-uri: manevrarea scutului şi arcului cu săgeţi, pe care le-a primit în dar de la unchiul său sus pus, Hephaistos
abilităţi şi competenţe: bun alergător, “cel iute de picior”
puncte tari: nemurirea
puncte slabe: călcîiul
Cei care l-au recomandat pe Ahile spun că:
-are un copil din flori
-şi-a iubit sclava
-a avut o relaţie de prietenie dubioasă cu Patrocle şi Antilochus
-s-a îndrăgostit de o femeie pe care tocmai o omorîse

Candidatul 2
Nume: Broasca Testoasă
Origine: controversată (probabil agent dublu sau triplu). Unii zic că ar fi:
-zeiţa egipteană Heket, a naşterii
-nordul şi iarna la chinezi
-baza lumii, la indieni
-la bengalezi, zeu creator al lumii din pămînt.
Oricum, se vede că are multe legături cu Orientul.
mama: necunoscută
tatăl: probabil de origine supranaturală
experienţă: în orice ţine de naştere şi creaţie
hobby-uri: căratul propriei case în spinare
abilităţi şi competenţe: se pricepe la împărţitul timpului altora astfel încît aceştia să nu mai ajungă niciodată la ei acasă.
puncte tari: longevitate
puncte slabe: tendinţă către sedentarism

Descrierea concursului:
Broasca s-a prezentat prima la concurs şi a început să fie atentă în stînga şi în dreapta, pentru a nu aluneca de pe firava linie unde fiecare punct este important. La scurt timp după, Ahile a intrat în cursă. S-a mişcat repede şi a avut continuitate, dar nu a adunat suficiente puncte. Mai mult, a adus cu el şi un punct slab.
Rezultatul concursului: Ahile, deşi avea potenţial, nu a reuşit să ajungă înaintea Ţestoasei la linia de sosire.
Ahile a pierdut concursul.
Postul s-a oferit Broaştei Ţestoase pe perioadă nedeterminată.

Mi-a plăcut un dans. Şi muzica. Nu e foarte buna filmarea, dar fetiţa care dansează seamană cu o fetiţă din clasa mea, Ionela. Care e foarte tristă azi.

iubirea ? mea

Văd că lepşile astea de la Radu se ţin lanţ şi, chiar în ritmul meu lent de scris... la iubire tot ajungeam într-o zi. Numai că am un miliard de cenzori care mă trag de urechile fiecărui gînd. Văd eu cum o scot la capăt cu ei.

„Despre 10 lucruri care îmi plac la tine, iubirea vieţii mele şi 10 lucruri la o persoana oarecare”

Cum să scriu despre iubirea mea? Încep cu mine, e mai uşor, nimeni n-are ce să zică...
Eu ştiu că sunt iubită dacă:
1. sunt veselă
2. port rochii şi-mi las părul lung,
3. mă duc să-mi cumpăr parfumuri şi bijuterii noi,
4. cînt si dansez
5. orice urîţenie îmi spune oricine, nu mai contează,
6. devin nesăbuită
7. îmi plac nopţile mai mult decît zilele şi vremea ploioasă decît cea cu soare
8. sunt în stare să ascult cu răbdare şi interes despre prelucrări prin aşchiere ori reguli de compoziţie muzicală,
9. mă gîndesc cu emoţie la fiecare secundă ce vine, poate fi ultima
10. nu încep nici o propoziţie cu „ eu”

N-a fost chiar aşa greu. Hai să vedem ce-mi place la tine, iubirea mea...
Iar!

Pe cine iubesc eu? Iubesc?

o persoană oarecare

1. cu umor
2. care îşi dozează îndrăzneala şi prudenţa
3. căreia îi place muzica
4. inteligentă
5. cu fantezie
6. histrionică
7. care miroase răcoros
8. care are ochii frumoşi şi mîini expresive
9. de obicei calmă
10. căreia îi place de mine astfel încît să fiu:...vezi mai sus.

Da, am scăpat. Nu ştiu dacă are sens...

Dau leapşa mai departe lui: Tibi, Ştef., Lorenei, Mirelei, Claudiei, Petronelei, Narcisei şi nu mai ştiu...

Azi aniversez...sau... comemorez o lună de ghips. Şi sunt ok. Trebuie să sărbătoresc asta, că la noi şi comemorările sunt tot un fel de aniversări. Aşa că am să-mi ofer o melodie. O cîntă Katie Melua.

minunate

Am primit o leapşă de la prietenul meu de catedră, Radu, în care ar trebui să scriu despre cele şapte minuni ale patriei mele.
Eu am avut mereu o problemă cu propoziţiile generale şi universale şi mă uimesc cum se pot scoate cu aşa uşurinţă enunţuri care încep cu „ toţi” sau cu „ oricare”...Mă înfricoşez de curajul oamenilor de a prinde în cîteva cuvinte chestii care vizează o naţie întreagă. „Schimbarea la faţă a României” m-a lăsat cu gura căscată prin îndrazneala lui Cioran, mai mult decît prin duritatea afrmaţiilor.
Nici măcar n-am fost într-o ţară străină vreodată, ca să am criteriu de comparaţie...nici în clasica excursie în Bulgaria n-am fost, nici prin ţară n-am bîntuit în calitate de turist în ultimii 10 ani, aşa că mi-e greu să scriu despre minunile patriei mele, fără să repet ce s-a mai spus mult mai bine şi mai deştept. Am să-mi imaginez cum un străin poposeşte pe aici şi se uită la ţara mea...nu la mine, nu, la ţara mea am zis. Şi eu mă simt...cum? Cum ar trebui să mă simt cînd străinul îşi plimba privirea peste oameni, cladiri, munţi, văi, păduri şi mare? Ar trebui să mă simt minunat, nu? Aşa s-ar simţi francezul, americanul, neamţul...Dimpotrivă, încep să mă simt rău gîndindu-mă că nu i-ar fi bine străinului. Gata , vinovăţia începe să mă roadă încet, teama că un alt român o să-l agreseze, teama că în final mă va dispreţui sau că mă va compătimi face atît de fragilă mîndria mea. Doar atîţia vorbesc despre asta...aşa mulţi au simţit-o. Mai bine mă gîndesc în tihnă la ochii unui alt chip din alte timpuri...
Mi se pare minunat că:
1. aici, la noi, Ovidiu, care a coborît din civilizaţie în barbarie a fost admirat, că dacii i-au fost fani şi că a murit de moarte bună, chiar dacă nefericit... Îmi permit să spun că dacă ar fi plecat înapoi la Roma nu o sfîrşea aşa
2. a existat un domnitor al românilor, cărturar, om inteligent şi bun, Cantemir, care şi-a dorit ca noi să fim europeni...şi asta acum 300 de ani. Şi pe deasupra a mai şi scris o carte de filosofie. Serioasă.
3. dacă Brîncuşi s-ar uita la mine, m-ar vedea frumoasă şi m-ar vedea după aceea aşa încă mulţi, femei şi bărbaţi, de aici şi de aiurea, pînă şi Dali, (care avea şi el obsesiile lui).
4. de cîte ori îl văd pe Toma Caragiu zîmbind, mă simt mai deşteaptă...şi cred că asta simte multă lume. Nu oricine poate să te facă să te simţi aşa.
5. că în ochii copiilor lui Aman te prăbuşeşti cu tot felul tău de a fi, bun sau nu.
6. că poporul ăsta, „din doi bărbaţi cu braţe tari”, cum cita Radu, are sufletul Cosînzenei. Care stă întemniţată de zmeii istoriei în turnuri aşteptînd eliberarea, dar făra dramatism. Ileana, nu se sinucide, nu încearcă să evadeze, ci aşteaptă, mizînd pe atemporalitatea ţării poveştilor, prinţul eliberator. Şi cînd trebuie să fugă, nu îi e foarte clar. Şi totuşi, Ileana e frumoasă şi naivă. Lui Făt Frumos îi ajunge ca să fie fericit.
7. mi se pare minunat că încă nu mă gîndesc sa plec de tot din România. Nu am încă undeva nici o Ileană de eliberat şi nici un zmeu de care să fug. Doar balaurii proprii mă sîcîie, dar de ei nu scap nicăieri. Dimpotrivă, aici le mai înţeleg limba, şi-i pot descînta. Dau leapşa mai departe lui Tibi, Ralucăi, lui RaduB., colegul meu, Mirelei, Lorenei, Claudiei, lui Marcus. Poate nu moare la mine jocul.

cristaline

Am insomnii şi asta mă face să am o relaţie defectă şi cu ziua de după. Sau invers, ar zice un specialist în tenebre. În sfîrşit, mi-am amintit de una din fobiile mele. Fobia cu pricina avea legătură cu cristalele. În vremea copilăriei mele, cînd intram în cîte o casă, mi se lipea privirea de vitrina cu cristale. Aproape toate casele aveau această vitrină. Un spaţiu destinat paharelor, solniţelor, cupelor de îngheţată, albe sau roz, de obicei vitrina avea în spate o oglindă, pentru efectul de multiplicare, probabil. Întotdeauna aici nu exista praf, vitrina era încuiată şi paharele din ea nu se foloseau. Aproape niciodată. Poate în ziua în care veneau în peţit rudele băiatului, la cumetrie sau un parastas...Făceam primii paşi în sufragerie şi fixînd paharele, simţeam cum mintea mi se goleşte încet de gînduri şi de voinţă, ca într-o transă. Orice dialog normal era aproape imposibil. El se transforma într-un protocolar schimb de tîmpenii, în care, din afara mea mă auzeam vorbind despre chestii care nu mă interesau niciodată şi despre care, de obicei n-aveam habar. Prin anii 90 mi-a revenit fobia. Cînd studenţii, mulţi pe atunci se iniţiau în tot felul de practici şi teorii de peste mări şi ţări, purtau la gît un cristal. Conform unei cărţi de notorietate, cristalul trebuia preferabil purificat în apă cu sare ...de mare 30 de zile şi nu trebuia atins de nimeni, pentru că redevenea impur...Unii îşi protejau cristalul într-un săculeţ mic de pînză sau piele, alţii te preveneau înainte de a te saluta...să nu atingi cumva cristalul. Cînd mă întîlneam cu cineva care purta un cristal la gît deveneam brusc neliniştită. Nu aveam niciodată intenţii de atingere a lor, dar teama pe care le-o citeam în ochi şi care li se concentra pe acest obiect, mă făcea să vreau să fug cît mai repede. Ajunsesem să-mi aleg colegii de bancă în amfiteatru, de cameră sau de alte proximităţi după lipsa cristalului de la gît.
Se face dimineaţă. Azi e prima mea zi de şcoală. Avem în cancelarie o vitrină care stă încuiată şi e goală. Probabil, gîndul că directoarea, inspectoratul sau, mai rău, ministerul ori comunitatea locală ar pune ceva de cristal acolo nu m-a lăsat să dorm.

dansuri mongole

Tot căutînd imagini pentru o coregrafie despre război am dat de un balet mongol care mi-a plăcut. Nu ştiu dacă are sau nu legatură cu războiul, dar pentru că m-am uitat în disperare la el am zis să-l pun pe blog că poate cu ocazia asta îmi trece.

din copilărie

Nu am mai scris în ultimul timp, aşa că m-a cuprins iar mania persecuţiei, care-mi revine periodic, mai ales după zile de-net-izante şi desocializante... Tot Radu s-a gîndit la mine şi, cum n-am avut curaj să scriu pe blogul lui, pe care-l vizitează minţi luminate şi rafinate, am zis să mai scriu pe la mine, că pe aici trece rar cîte cineva.
Pentru că am facut şcoala, de la a-ntîia pînă la facultate în zece oraşe...am avut parte de tot felul de experienţe ale copilăriei, mai mult sau mai puţin dependente de locuri.
Leitmotivul mutărilor noastre era, în mintea mea, o poezie de printr-a doua sau a treia "tatăl meu zideşte case/cocoţat pe schele/el, cu fruntea lui ajunge/pînă sus, la stele..." Taică-meu era într-adevăr un specialist în construcţii cu capul plin de vise irealizabile. Unul dintre aceste vise ţinea probabil de o tainică credinţă a lui cum că trebuie să existe un loc concret pe hartă unde poate scăpa de angoasă şi nefericire. Aşa că multe din jocurile copilăriei mele se petreceau în şantiere cu blocuri neterminate, printre grămezile de BCA-uri, nisip şi pietriş. Aici găseai cele mai multe elemente ca să-ţi faci "Alimentară"...Pe atunci, în mintea fiecărei fetiţe era prezent idealul de vînzătoare în alimentară ca factor deţinător de maximă putere şi influenţă. Şi improvizam rafturi din scînduri cu cutii de conserve pline de bomboane, pîine, salam, legume şi fructe autohtone, dar mai ales exotice...o abundenţă din ingrediente industriale pe care o negociam cu copiii din cartier ca nişte evrei deprinşi de milenii cu comerţul produselor rare. În rest...clasicele "război", cu cărţi cu animale, "nu te supăra, frate", de la care ne încăieram de fiecare dată...La un moment dat am dat de "Cireşarii" şi îl puneam pe frate-meu să se îmbrace în rochiile maică-mii şi să fie pe rînd, toate personajele feminine, pentru că mie îmi plăcea să fiu, bineînţeles, Tic. Şi mă pîra că nu-l las la fotbal, aşa că, într-o zi n-a mai suportat şi i-a taiat mamei vreo trei rochii ca să scape de rol. Acum, urmîndu-l pe taică-miu, fratele meu construeşte şi el case pe la noi şi prin alte locuri de pe planetă şi probabil copilul lui va face acelaşi lucru...Iar eu n-am ajuns nici exploratoare a unor castele misterioase, nici deţinătoarea vreunei puteri sau influenţe economice...din cînd în cînd mai joc cu copiii altora jocul de-a şcoala sau de-a teatrul. Să păstrez regula jocului şi trimit mai departe lui Marcus,lui Hex, Didei şi nu mai ştiu...că prietenii mei foarte puţini n-au bloguri şi cei care au nu mă ştiu.

Redescoperiri

Unul din cele mai interesante lucruri care mi se pot întîmpla mie în timpul unui an şcolar obositor şi demotivant, este munca la teatru. Păcat că n-am avut o Petronelă şi anul trecut să ne facă pozele din "Regele moare" pe care le puteţi admira pe blogul lui Radu. Cu ocazia "Deşteptării primăverii"(Frank Wedekind) am avut parte doar de filmarea, nu foarte reuşită, a piesei, din care am scos cîteva cadre. M-am străduit un pic şi le-am pus pe flickr. O să-i recunoaşteţi aici pe Radu(omul mascat), pe Marcus(Melchior), pe Liviu(Domnul Gabor), dar şi pe alţi cîţiva puşti talentaţi şi frumoşi: Claudia(Ilse), Adriana(Wendla, care a luat şi locul întîi la interpretare feminină), Lucian(Moritz, revelaţia festivalului), Ana Maria(Martha), Brînduşa (Doamna Gabor), Lavinia(Doamna Bergman). Am mai avut în distribuţie pe Tiberiu, Marian, Alexandru Funduianu, Andrei(rectorul), Alexandru (Habebald), Profesorii: Alexandru Ionică, Alexandru Murariu, George Zvîncă, Alex Preutesi şi Cristi. La regizarea piesei ne-au ajutat Marius Tudor, pe atunci actor al Teatrului "M. Eminescu" şi la scenografie, soţia sa, Ecaterina.

emoţii despre adevăr

Tocmai am citit cîteva lucrări de hermeneutică în care mi-am găsit justificări pentru obsesiile din ultimele luni. La Vattimo, care face o reinterpretare a lui Gadamer din "Adevăr şi metodă", arta este singura în stare să ne scoată din tirania creştinismului instituţionalizat( a se citi Biserica catolică) şi capabilă să realizeze o deschidere a omului către semenul său, deschidere bazată pe libertate şi toleranţă. Chestia este că Vattimo înţelege prin artă nu doar o activitate cu finalitate într-un produs inedit, ci mai cu seamă un mod de a trăi în libertate şi creativitate, prin care se justifică, într-o lume slăbită de fiinţă, raţiunea de a fi a omului. Singura. În timpuri în care valori precum adevărul, cel puţin în sensul lui dat de ştiinţele naturii nu prea se mai ţine "pe picioare", experienţa artistică ar fi singura care, redefinind valorile, ar asigura stabilitate şi ştiinţei, si religiei şi moralei.
...Şi dau peste un text al Ierodiaconului Savatie Baştovoi în care arta e nu numai criticată, ci de-a dreptul învinovăţită pentru toate rătăcirile omului. Fiinţial, de la cădere încoace şi-a vîrît cu dibăcie coada să-l despartă pe om de Dumnezeu. Unele din argumente mi s-au părut excesiv de încărcate de retorică, mizantropice chiar, de pildă cînd ilustrează întîlnirile artiştilor cu femei stafidite...dar mi-a plăcut patosul cu care infierează emoţiile. Teoretic eu ştiu că nu e bine să le laşi să te domine, dar în ultima vreme cam pierdusem controlul. Aşa încît, morala textului m-a încîntat...văd că şi eu folosesc tot etichete estetice. Dacă fructul din Eden nu era plăcut ochilor şi bun la gust probabil că Eva ar fi fost mai rezervată. Poate că lumea, înainte de cădere nu putea fi judecată nicicum, era dincolo de judecare, probabil că şarpele este cel care a stîrnit în Eva acest lucru, anume judecata estetică, între ce este frumos şi ce nu este astfel. O să spicuiesc cîteva fragmente din text...

"Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, de tot de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos dacă nu ne duce la adevăr. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Fuga de dogmă a progresat cu timpul în fuga de cunoaştere, aşa cum se întâmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Arta nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă.
Caleidoscopul îmbătător al emoţiilor promovat de arta modernă este o reclamă făcută unor produse proaste. Emoţiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară şi armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unităţi a sufletului, pentru a nu lăsa mulţimea emoţiilor să roadă ca nişte şobolani neputincioşi, dar mulţi, scheletul vieţii noastre afective. A trăi pe emoţii echivalează cu a mîna o maşină bună cu benzină proastă, în cele din urmă strici totul în ea. Aşa au sfîrşit nebuni cei mai mulţi dintre oamenii geniali care, abandonînd rigoarea raţiunii au practicat o artă a onirismului şi fragmentarismului, purtaţi de furtuna propriilor emoţii.
În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cât cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Leonardo Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi.
Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire, ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac.
Producţiile noastre artistice nu sunt decât nişte reminiscenţe umile ale chipului Creatorului Cel Adevărat care se află în noi, chip a cărui lumină în mulţi din noi "poate s-a stins de mult", dar nu fără şansa de a se reaprinde iarăşi."

Cît despre mesajul final al textului, eu tot în ceaţă am rămas. Arta nu ne duce la Dumnezeu? Arta este împotriva cunoaşterii? De sine sau de oameni sau de lume? De ce este Leonardo mai bun decît, să zicem, Dali? Că nu e bine să ne lăsăm devastaţi de emoţii în deciziile noaştre, înţeleg şi aprob, dar că trebuie să ne orientăm către cunoaştere, asta mi se pare atît de obscur, ca şi cînd, în loc să mi se spună că sunt eu, femeie, om, mi s-ar da o definiţie din anatomie....mamifer biped...etc, nici ştiu ce mai zice şi anatomia astăzi despre chestia asta care sunt...cred ca şi neînţelegerile mele şi supărările parintelui vin de la cuvinte, nu de la ce e dincolo de ele.

hăuri

Că nu este ceva în regulă cu mine mi-o spune prăpastia care se cască zilnic între mine şi elevii mei, între mine şi colegii de la şcoală. Intr-o zi nu am să mai ştiu ce să spun în situaţii banale. Şi aşa există o stinghereală care mă cuprinde de cîte ori plec de la catedră şi cineva vrea să-mi vorbească. Nu stiu unde să fug sau unde să-l arunc pe celălalt. Cuvintele mele îmi sună nepotrivite, străin si demodat, au o oboseală care plictiseşte. Am văzut fraza...cînd scriu pe mess, construcţiile mele, şi ale celor de vîrsta mea sunt lungi, cele ale tinerilor succinte. Nu doar baieţii, adesea zgîrciţi în cuvinte, şi fetele scriu la fel. Fraza este mai puţin descriptivă şi mai mult acţională.
Începusem să spun că nu e ceva în regulă cu mine. Derutant a fost cînd am găsit oameni în vîrstă scriind astfel, şi eu în cuvinte, mai bătrînă decît ei...Îmbătrînesc, obiectiv vorbind şi mă străduiesc să învăţ limba care, altfel, îmi va deveni cu totul străină. De ce? Doar prin ea te poţi apropia uşor de mintea şi inima cuiva, poţi păstra distanţa potrivită şi poţi să o scurtezi sau lungeşti dacă vrei. Limba asta vine însă cu o tinereţe care derutează, crează dispoziţie pentru nestatornicie, pentru capriciu, pentru aventură. Şi pe mine, care trăiesc într-o lume expozitivă, densă, brutală chiar, efectul solid al cuvintelor mă înnebuneşte. M-am trezit îndrăgostită, urînd, dispreţuind, zdruncinîndu-mi încrederea în mine din fragilitatea unor cuvinte scrise pe fugă, net picat, emotioiconi, melodii descarcate în zece secunde...Am din nou confuzia din adolescenţă în care nu ştiam distanţa potrivită pînă la sufletul omului.

despre proximitate

Am văzut Farinelli. De la Radu.
Pentru că trec printr-o perioadă tulbure, nestatornică, l-am văzut altfel decît l-aş fi văzut acum o lună. Sau poate nu... că şi atunci eram într-o perioadă tulbure...atunci mă îndrăgosteam şi acum mă despart. Bineinteles, de bărbaţi diferiţi. Iar cele două evenimente nu au nici o legătură unul cu altul.
Deci, am văzut Farinelli şi m-am gîndit la ce anume generează proximitatea. Unor fiinţe care crează, care sunt dominate de acest lucru, pentru care asta este esenţa. Poţi fi şi altfel, poţi fi doar repetitiv, poţi imita ceea ce alţii aduc nou.
Important este ca această repetiţie să iţi ajungă.
Nu cred că pot exista două entitaţi creatoare în maximă proximitate mult timp. Inevitabil, unul va deveni castrator al celuilalt. Şi castratul devine nefericit, pentru că este privat de sursa creaţiei, indiferent care este ea, în trup sau în minte sau în inimă. Pentru că este trimis de castrator în registrul repetiţiei, este scos din cel al reînnoirii. Şi castratorul este nefericit în proximitatea castratului, pentru că fiecare secundă este însoţită de teama de a nu pierde. Aşa încît, proximitatea ajunge să genereze în castrator dorinţa de a fi castrat, pentru a se putea odihni, prin repetiţie. Fiecare castrator işi caută castratorul. Pentru că asta dă energia luptei şi noului. Dar şi răgazul necesar.
Noul oboseşte. Mă întreb cum este cu iubirea, care este tot proximitate maximă....Crează sau întreţine sau se sustrage acestei dialectici? Poate suficient timp să o facă? Sau la un moment dat orice iubire devine un proces de castrare?

omul este oaspetele unui loc

istorie

Am început să mă gîndesc la acest blog într-una dintre cele mai confuze zile ale anului, cînd Radu mi-a dat o lecţie de toleranţă. Ar fi trebuit să devin mai bună şi mai înţeleaptă. Cu această ocazie am meditat la spusa lui Alquin. Şi mi-am zis că viaţa e o calătorie prin saloanele sau cocioabele sufletelor...În care te întîmpină regi deghizaţi în cerşetori... sau invers. Sper ca vanităţile mele să nu mă transforme în scorpie.

mai

dacă ar mai ploua odată ca în dimineaţa aceea de mai
cînd stropii îţi şovăiau pe frunte, pe obraji
şerpuiau pe gît şi se furişau pe lîngă zid
eu călcam peste primele frunze rupte
prin ploaia care ducea cu ea urma ochilor tăi a gurii
nu umbla aşa strigai, ai să răceşti

dacă ar mai ploua odată aşa
cu fiecare picatură
te-aş mai iubi

in memoriam

îmi amintesc cînd eram printr-a treia
şi abia aşteptam ora de dezvoltarea vorbirii ca să pot spune încă o poveste inventată de mine
învăţătoarea se mira cum reuşesc să găsesc atîtea personaje negative pe care să le pun să stea împreună paşnic
lumea mea imaginară nu era decît un pretext
ca să pot dormi seara alături de tine,
să mă acoperi
şi să-mi spui cea mai interesantă poveste
cum nu era în cărţi
despre ce minunate vor fi casele în care vom locui
despre ce carţi îmi vei cumpara cînd vom locui în alt oraş, mai frumos decît toate cele 10 de pînă acum,
despre bicicleta, da, bicicleta aceea galbenă pe care mi-o vei cumpăra dacă voi lua premiul întîi
despre multele seri in care vei dormi cu mine în braţe dacă iau 10
şi mă voi simţi iubită şi în siguranţă
da, tu, tatăl meu
care ai murit după o poveste regizată
într-o casă plină de materiale pentru construirea unei alte case mai mari şi mai frumoase
în cel mai urît oraş din lume
de fapt, vroiam să spun
că anul ăsta am învaţat să merg pe bicicletă, după aproape 25 de ani de aşteptare
dar numai la deal şi vale, încă nu pot face curbe
şi nici cu personajele negative nu prea mă descurc, îmi e din ce in ce mai greu să le ţin împreună

Despre apertură/Heidegger, Gadamer, Vatimo

Scriu din cînd în cînd cîteva rînduri prin aceste pagini şi pentru că mă chinui să-mi concep lucrarea de intrare în ultimul grad didactic şi pedagogic al meu, ca profă. Şi după nu ştiu cîte bîntuiri prin tot felul de teme estetice, etice şi logice m-am statornicit, deocamdată, pe o bucăţică din problema adevărului filosofic. Numai că în loc să încep cu începutul, ca orice om serios care pleacă de la antici, m-am gîndit să-i citesc citeva lucrări lui Vattimo, care şi-a permis să fie filosof şi să fie încă viu, motiv pentru care nu-l pomenesc manualele. Şi pe încă vreo doi, care ar da bătaie de cap elevilor (zic cei din minister, pentru care istoria filosofiei s-a oprit undeva prin sec.17, cu vreo cîteva, foarte mici excepţii, Heidegger şi Gadamer).

Asta-i pentru început. Am să mai scriu. Oricum am la dispoziţie numai o săptămînă jumate s-o termin.