Am văzut Farinelli. De la Radu.
Pentru că trec printr-o perioadă tulbure, nestatornică, l-am văzut altfel decît l-aş fi văzut acum o lună. Sau poate nu... că şi atunci eram într-o perioadă tulbure...atunci mă îndrăgosteam şi acum mă despart. Bineinteles, de bărbaţi diferiţi. Iar cele două evenimente nu au nici o legătură unul cu altul.
Deci, am văzut Farinelli şi m-am gîndit la ce anume generează proximitatea. Unor fiinţe care crează, care sunt dominate de acest lucru, pentru care asta este esenţa. Poţi fi şi altfel, poţi fi doar repetitiv, poţi imita ceea ce alţii aduc nou.
Important este ca această repetiţie să iţi ajungă.
Nu cred că pot exista două entitaţi creatoare în maximă proximitate mult timp. Inevitabil, unul va deveni castrator al celuilalt. Şi castratul devine nefericit, pentru că este privat de sursa creaţiei, indiferent care este ea, în trup sau în minte sau în inimă. Pentru că este trimis de castrator în registrul repetiţiei, este scos din cel al reînnoirii. Şi castratorul este nefericit în proximitatea castratului, pentru că fiecare secundă este însoţită de teama de a nu pierde. Aşa încît, proximitatea ajunge să genereze în castrator dorinţa de a fi castrat, pentru a se putea odihni, prin repetiţie. Fiecare castrator işi caută castratorul. Pentru că asta dă energia luptei şi noului. Dar şi răgazul necesar.
Noul oboseşte. Mă întreb cum este cu iubirea, care este tot proximitate maximă....Crează sau întreţine sau se sustrage acestei dialectici? Poate suficient timp să o facă? Sau la un moment dat orice iubire devine un proces de castrare?
Un comentariu:
Fiecare castrator işi caută castratorul.
S-ar putea ca articolul lui Sorin Cucerai să fie edificator în acest sens. Se poate oare iubire în egalitate? Sau în inegalităţi paralele? Aflaţi de aici: Mic tratat despre iubire
Trimiteți un comentariu