Sunt în plin zbor profesional și personal. Mă iubește un animal gay. Se logodește cu mine în timpul unui oarecare regim militar, mă iubește marinar. Îmi trimite bijuterii navale, cu ancorițe și cașaloți pescuiți la lumina lunii. Sunt fericit cu el.
Plec într- o delegație. Nu e o zi oarecare, e ziua când turnurile gemene sunt bombardate pe interior. Un avion rebel le pune capăt și din exterior.
Ajung acasă. E seară. Vin vesel și încântat de victorie, de mine, de noi.
Descui ușa.
Intru.
Lumină maximă în apartament, lumină regală ca la Versailles.
Fac doi pași spre sufragerie și îmi sare în ochi o ditamai Myse en abime.
Patru hăndrălăi și patru coarde stau îmbârligați și goi. Stau în grupuri și perechi, ca în filmele interzise.
Apartamentul e spațios, un etaj la înălțime și nu necesită draperii. Nuditatea și lumina mă zăpăcesc. Nu se opresc, sunt toți în plin altoi.
Mă întorc. Plec. Îmi sun animalul. Mă cheamă la el, mă așează la masă. Sunt confuz, e ceva nou, sunt obosit din călătorie, sunt și flămând.
Masa mare, plină. Dar!
Masa nu e pentru noi doi, ci pentru ei doi. E o cină de logodnă.
Curva mea se căsătorește.
Nu cu mine. E interzis, e ilegal.
Stau unul lângă altul, îmbrăcați elegant, ea, o Ileană blondă și nevinovată, el aplecat duios spre ea. Eu, zmeul periculos, undeva spre stânga. Mut ca un pește, orb ca o noapte fără felinare, nebun ca o furtună. Nu tremur, nu urlu, nu trântesc. Stau regal și mănânc elegant. Schimb cu viitoarea mireasă câteva cuvinte la limita obrăzniciei.
În jurul nostru, rudele, amicii. Dușmanii mei cei noi.
Mă uit la el transparent. Se uită la mine excesiv de impertinent.
Mănânc ceva, spun:- Casă de piatră! și ies.
Sunt derutat. Undeva trebuie să dorm. La mine, nu. La el, nu. A doua zi trebuie să merg la serviciu. Iau un taxi. Șoferul mă lasă lângă parc.
E deja noapte adâncă. Nu sunt crâșme deschise, nici magazine, e un oraș provincial. Intru în parc și mă întind pe o bancă. Stau cu fața în sus. Cerul plin de stele, scânteietoare, liniștite și armonioase. Ațipesc. Mă trezește un polițist. Mă ridic și ies din parc. Umblu de nebun pe străzi două ore. Mai iau un taxi, ocolesc orașul. E aproape 5. Mă întorc acasă. Parașutele or fi obosit, mă gândesc, poate dorm și ele. Mă strecor spre camera mea. Canapeaua, ocupată. Pe ea dorm vreo trei, patru. Restul, pe pat. Iau o pernă și mă întind pe podea. Mă înfășor într- o pelerină groasă de ploaie și adorm. Dimineața, lumea îmbrăcată, oarecum mahmură și precipitată:
- Vezi că ți- am făcut o cafea!
- Merci beaucoup, zic.
Am fost în Iad.
E ziuă, însă.
Va trebui să mă antrenez. Îmi e greu, dar nimic pe lume nu e ușor.
