Este greu de imaginat că în 1983 cineva ca mine nu știa încă să danseze.
Este greu de imaginat, da. În 1983 existau încă AꓭBA, Elvis, se asculta, inclusiv în Romania, rock.
1983 a fost un an în care am hălăduit toată vara.
Primele 3 săptămâni de vacanță am fost într-o expediție în Apuseni.
După o săptămână de stat cu familia, am plecat din nou la munte, dar de data aceasta în Meridionali. Acolo am stat aproape două săptămâni. Am vizitat Peșterile, am văzut Cetatea Făgărașului, am mers pe Transfăgărășan. Îmi amintesc seara de dinaintea plecării în Apuseni, nu știu dacă am mai scris despre ea.
Tata era pasionat de pescuit. Ne mutasem nu de mult timp într-un apartament mare și sufrageria nu era încă mobilată. În ea tata își ținea ustensilele de pescuit, undițe, mulinete, tot felul de accesorii. Uneori ne cumpăra și nouă peștișori sau broscuțe din cauciuc care erau folosite de pescari pe post de momeli. Erau foarte bine realizate, aproape că vedeai un animal real. Fidelitatea detaliilor, culorile și chiar materialul din care erau făcute te păcăleau ușor.
În seara de dinainte plecării mele l-am așteptat pe tata să vină acasă să îmi spună dacă este de acord să merg în expediție. Tata a întârziat foarte mult. Era aproape miezul nopții când a venit.
Era clar ca nu voia să plec, nu îi plăcea ideea.
În seara aceea, fratele meu a intrat în sufragerie și i-a încurcat toate firele de la undițe, a creat o adevărată harababură printre unelte. Nu știu de ce, poate din curiozitate, poate din nervozitate. Tata s-a supărat pe amândoi, dar m-a certat mult pe mine. Nu mi-a spus nici dacă pot pleca, nici dacă nu. De fapt, parcă îmi amintesc că a spus nu. Am plâns mult în noaptea aceea de furie și frustrare. Cred că a fost prima mea reacție de acest fel. Nu îmi amintesc să fi fost vreodată înainte supărată pe tatăl meu, nu îmi amintesc înainte să îmi fi interzis ceva sau să mă fi certat. A doua zi dis-de-dimineață m-a trezit și mi-a spus să mă pregătesc fiindcă voi întârzia. A fost o zi frumoasă.
Cât despre faptul că nu dansasem niciodată până la vârsta aceea este greu de imaginat.
Făcusem în clasa a doua câteva ore de balet. Eram o balerină începătoare în grupă cu balerine de aceeași vârstă, dar la diferite niveluri de avansare. Mi-a fost greu să învăț ceva ca lumea, profesoara avea tendința de a mă ignora. Cu greu am rezistat câteva lecții, apoi nu știu ce s-a întâmplat și am plecat. Din acel moment, timp de aproape 5 -6 ani nu am mai dansat.
În expediția din Apuseni, într-una din zile am ajuns lângă o școală generală din Arieșeni. Pe terenul de sport al școlii erau microfoane. În comunism, pe toate terenurile de sport ale școlilor erau microfoane. Era o petrecere în aer liber și mulți elevi dansau.
Noi am ajuns seara, târziu. Colegii mei de expediție dansau și ei, eu am înțeles atunci, într-un mod șocant și derutant inclusiv pentru profesorii însoțitori că nu știu să dansez și că nu am dansat niciodată nici rock, nici rumba, nici salsa, nici foxtrot. A fost prima dată în viața mea când mi-am dat seama că am de ales între a învăța instantaneu să dansez sau a nu mai dansa niciodată deloc. Vă dați seama că un elev de 13 ani învață cu viteza luminii să danseze, nu? Uite așa am învățat eu. Mulți ani după aceea pasiunea mea a fost dansul. Într-o zi s-a ales praful de ea. Nu știu când și nici de ce.
Tatălui meu îi plăcea faptul că dansez, deși cred că o singură dată m-a văzut câteva secunde, poate un minut, dansând. Când îl văd pe Erich, când mă lasă să-l văd, îmi dau seama ce mare bucurie este pentru un părinte să își vadă copilul dansând.
