Armenia

Pînă la ţărm este un lan de porumb sălbatic. Se trece greu prin el, nu sunt cărări între rînduri.  Porumbul nu e prea copt, firele lui de mătase sunt deschise la culoare.

Căpitanul mi-a spus că aici este ceva important pentru mine. Am mers printre pietrele ţărmului, tăioase urme ale mareelor, prin nisipul aspru, cu bucăţi mari de scoici sfărîmate.

Mă aşez pe o piatră şi aştept. În jur nu se zăreşte nimic, nici o fiinţă, nici un om, o barcă. Ştiu că valurile ascund în ele viaţă şi ţărmul acesta semirotund, închis e primitor. E dimineaţă şi apa e limpede, aerul umed.

Stau de cîtva timp singură, într-un sat aproape. Mă gîndesc la căpitan.

În aerul acesta atît de subţire, îmi amintesc lumea oamenilor mai ales prin materialitatea lor, prin culorile chipurilor dincolo de care se văd capilare, oase şi muşchi, prin căldura pielii, prin miros, prin atingere. Dinspre mare începe un vînt uşor, apa ajunge aproape de sandalele mele. Atunci am zărit, lîngă piciorul stîng, o pană ascuţită de pescăruş. Am înţeles, căpitanul aşteaptă de la mine un răspuns, trebuie să îi scriu. Mă întorc în sat, ţărmul miroase a alge, a scoici, a apă sărată şi mirosul sării şi scoicilor putrede se amestecă precum viaţa şi moartea înainte de răsărit . Bine ai venit pe pămînt, secundă!

două peisaje de Sisley

Peisaj de iarnă

Iarna vine în oraş ca o îngîndurare

Te trezeşti dintr-o dată cu ea

Pe străzi sunt copii şi toţi ştiu poezii despre soare...

Am primit în dar trei cai, unul alb, unul negru, altul gri

Aş putea merge cu toţi trei în galop pe strada cea mare

Acoperită cu omăt...

În casa mea este cald, dar e puţin loc

Căluţului alb îi place la iarmaroc

Oricine îl vede îi dă

un fagure de miere pe loc

cu ceilalţi doi cai nu ştiu ce să fac

o femeie mi-a spus să îi duc la un abator

şi să nu mă mai gîndesc

căluţii ştiu, au devenit mai mici, stau culcaţi într-un colţ, strînşi unul în altul, să ocupe cît mai puţin loc

într-o zi vor intra într-un tablou şi de acolo, vii,

vor alerga prin  iarnă cu aripi la picioare.

Căluţul alb va fi zăpada, ceaţa cel gri

Iar tuşele subţiri, coama celui negru.

Dragostea e verde

Dragostea mea e ca un tufiş înverzit

Plină de frunze pe frunte, pe braţe, pe coapse, cu sfori de liane împletite în jurul pieptului

Dragostea mea e unduioasă, ameţitoare, argintată ca o noapte de iarnă

Tăcută ca domnul O

vorbăreaţă ca Semiramida

uitată şi rîvnită ca o bibliotecă antică

cînd pleacă, lumea mi se întunecă şi se înnăspreşte

devine fadă ca o zi fără  fotosinteză.

Frederic şi Vulpea de iarnă

Într-o dimineaţă de iarnă, prefăcută cînd în toamnă, cînd în primăvară, cu cer cînd înnorat cînd înstelat, orionat chiar, Frederic se întîlni cu Benedetto Croce. El îi expuse o chestie artistică:

- "Un pictor pictează o vulpe, pur şi simplu pentru a picta un fragment din natura animală. Nicidecum (cu sensul de ): acesta e un "simbol", fiindcă pictorul "foloseşte linii şi culori ca să exprime altceva decât linii şi culori".
- " Dumneata crezi că eu sunt o vulpe(zice animalul pictat), dar fii atent, căci greşeşti: eu nu sunt de fapt decît un cuier: în mine pictorul a vrut să etaleze tot felul de gradaţii de gri, alb, galben şi roşu".

( Benedetto Croce- Estetica - Istorie)

La pescuit

Se făcea că eram o sirenă

Ulise se dădu jos din corabie

Aşa cum te dai jos dimineaţa din

Pat şi îţi cauţi cu vîrful

Piciorului papucul.

Aşa pipăia Ulise creştetul meu de sirenă

Apoi se aşeză în mijlocul mării pe

Un scăunel, deschise o undiţă lungă

Cu mulinetă invizibilă

Şi începu să tragă din adînc sirenele una cîte una

Ele se zvîrcoleau în aer mai mult de plăcere decît de durere

Şi cădeau teatral pe puntea corabiei

Pînă cînd un marinar venea

Le punea la urechi o pereche de căşti albe

Şi le ducea într-un acvariu strălucitor.