Mi- am schimbat job- ul, mi- am schimbat șeful.
Am o curvă la Resurse care are studii de Psihologie. Mă fute la cap cu conștiința. Întârzii 5 minute:- Ai și tu conștiință!
Plec de la serviciu cu juma' de oră mai devreme:- Unii mai au și conștiință, nu ca alții!
Merg în delegație fără să o sun zilnic de noapte bună:- Nu prea le avem cu conștiința!
Nu vede că muncesc ca un animal posedat, nu vede că mă dă afară paznicul vinerea, nu vede că lucrez și sâmbăta până căpiez. Vede numai ce vrea, ca babele. De fapt, așa e. Nu mai e tânără, dar nu- și dă seama, vorba ei, nu prea e conștientă. Mă satur și într- o zi o invit la restaurant. Îmi dă o carte de vizită. O răsucesc între degete de câteva ori și o întreb:
- Ce- i cu asta?
Ea:- Îmi place să primesc haine noi, adecvate situației.
Eu:- Și? Toți suntem așa.
Ea:- Să îmi trimiți o rochie de seară pentru restaurant.
Ce tupeu!
Nu mă scald în bani, dar nu sunt ultimul ei salariat. Mă informez și îi trimit o rochie midi de dantelă.
Se prezintă la ora fixată îmbrăcată cu altceva. O întreb:
- De ce nu porți rochia de la mine?
Ea:- Nu îmi stătea bine.
Eu:- Ce ai făcut cu ea?
Ea:- Am pus- o pe umeraș pentru data viitoare.
Intru în restaurant și mă gândesc două secunde dacă să deschid ușa cu capul sau normal, dar mă comport civilizat. Are pe ea o rochie cu flori, fără nicio legătură nici cu mine, nici cu ocazia.
Mâncăm.
Plecăm.
Ajung în fața casei ei. Ne dăm amândoi jos din taxi. Îmi întinde mâna să i- o sărut. Are ditamai ghiulul, parcă ar fi papesă. Când să deschidă poarta, apare o mașină și coboară din ea o panaramă îmbrăcată cu rochia de la mine. Se iau de gât, se mozolesc în fața mea, intră în casă cu ea, nu cu mine. Abia dacă deschide gura să își ia la revedere.
Mă uit ca prostu' după ele.
Plec ofticat.
A doua zi, vine la mine în birou cu un dosar, că n- am făcut nu știu ce raport. Sunt mirat, îmi amintesc că l- am făcut. Îmi zice:
- Dacă ai avea o minimă conștiință, ai recunoaște gafa!
Mă uit la ceas. Mai sunt 15 minute și se termină ziua de lucru. Mă ridic felin, trag unica jaluzea, încui ușa de la birou cu yala și o regulez conform organigramei, întâi de sus în jos, apoi de jos în sus. Nu îmi e greu. Umblă în rochii scurte pentru demnitatea ei, umblă fără furou pentru demnitatea mea. O posed ca un angajat model, conștient și perfect responsabil cu fiecare dosărel. Când termin, pleașca cu care venise la mine era full de potențe și de eficiențe. Îi deschid ușa și îi fac un semn scurt cu mâna să iasă din biroul meu. Pleacă ușor amețită, perplexă ca Sfinxul, pătată pe interior ca linxul, precis edificată cu privire la diferența dintre inconștient și conștiință.
A doua zi e sâmbătă. Pe la 10 sună la ușă cineva. Sunt chior de somn, mă uit pe vizor. Un curier cu ditamai cutia:
-Semnați, vă rog!
Semnez. Deschid.
Un elegant costum de catifea.
Mă gândesc serios dacă nu ar trebui să îmi schimb serviciul. Cu Supraeul nu mă pot juca.
