Analogie onto-logică

 Așa cum existența taurului explica existența toreadorului, tot astfel existența proprietăților, atributelor, notelor explica existența obiectului. 

Anna Karenina partea a treia Capitolul 20

 Nu știu dacă vă mi amintiți, dar Vronski are un rival, pe prințul Serpuhovskoi. Este tânăr, bine făcut, bogat, căsătorit și dornic de ascensiune. A fost aproape 3 ani plecat din regiment și s-a întors mai strălucitor, mai bine făcut, mai vijelios. E o scenă simpatică în care se sărută pe gură cu un sergent care face armata a doua oară. Nu știu cum să interpretez expresia "a doua oară". 

În orice caz, sergentul îi cere să-l sărute și el se conformează, dar după aceea își șterge gura cu o batistă.  Sergentul are buzele moi și umede. Ha! Cred că Tolstoi a adăugat fragmentul ca să își pregătească cititorul pentru încă un capitol unde nu există scene hot decât niște militari bețivi în chiloți și tunici, și sărutul asta lasciv dintre doi bărbați. Femeile lipsesc din capitol, ca persoane reale.

Vronski se gândește cu duioșie și dragoste la Anna. Știe că și-a părăsit familia pentru el, dar nu știe ce să facă el de acum încolo. Ca să se căsătorească cu Anna îi trebuie mai mult decât cele 1800 de ruble care sunt insuficiente și pentru el singur.

Generalul îl ia pe departe, propunandu- i două chestii:

1. Să accepte avansarea și mutarea în altă garnizoană, chestiune care ar rezolva problema financiară. 

2. Să intre în politică, în partidul independenților, al treilea partid care nu e cel care se opune comuniștilor. Politica are avantajele ei. Mai ales că Serpuhovskoi îi atrage atenția că oamenii politici ar fi bine sa fie bogați și să nu se ocupe cat trebuie sa conducă, cu strângerea averii. ( Așa gândea și Aristotel).

Vronski nu e interesat de politică și nu vrea să schimbe în niciun fel situația lui actuala.

La un moment dat se ajunge la subiectul care interesează pe toată lumea, relația cu Anna. Vronski îi dă inițial pas lui Serpuhovskoi, dar acesta nu se lasă. Îi spune că el este însurat si că atunci când ai o soție e ca și cum ai avea 1000 de femei. Deasemenea, îi spune că însurătoarea îți eliberează mâinile, care înainte sunt mereu ocupate. Chestia asta nu prea am înțeles- o. Deci, dacă s-ar căsători multe lucruri s-ar rezolva.

Vronski îi reproșează că nu știe ce e iubirea. Și se termină capitolul când Vronski primește o scrisoare de la Betsy și se hotărăște să plece neîntârziat, scăpând de rivalul lui militar, plin de grade, decorații, bani, statut social și în plina campanie electorală. 

Nu am povestit chiar tot, poate savurați capitolul singuri. 

Fix

    Sunt chemat la o coardă. Mai precis, mă cheamă în oraș. Mă plimbă prin magazine, mă obosește pe lângă vitrine până ajung să îmi pierd interesul pentru ținuta de toamnă -iarnă. După cinci ore de futai vizual, îmi zice:- Te doresc. 

Eu:- Așa, deodată? Nu cumva confuzi abscisa cu ordonata?  Suntem obosiți amândoi.

Ea:- Nu. Chiar mi s- a ridicat. 

Eu:- Atunci hai să vedem ce putem face cu catargul. Poate putem să îl coborâm puțin. 

Ea:- Nu vreau. Te vreau acum, neîntârziat.

De felul meu sunt punctual. Mă supun. Ne închidem în cabina unui telefon depășit moral. O sărut și mă înfig în ea. Îi spun înainte să se aprindă lumina sub felinarul stradal și toți locatarii de la etajele superioare să ne zărească mișcătoare umbra:- Dacă te miști 5 minute, te omor!

Stă. Nu stau prea mult pe gânduri. Îi desenez o locomotivă cu aburi cu tot cu vagoane prin cele câteva interioare expozitive și o ajut să își ridice de jos jartiera de la ciorap. 

O conduc acasă și dorm buștean 8 ore ca orice bărbat echilibrat. 

Anna Karenina partea a treia Capitolul 19

 Despre cele două căderi ale lui Vronski

Capitolul este despre bani și oarecum și despre iubire.

De cinci ori pe an, Vronski face o analiză completă a situației lui financiare, sau cum spune Tolstoi, își face socotelile, adică își calculează bugetul trimestrial. Și la Vronski, intervalul de timp trimestrial este de două luni și o săptămână. Între aceste două luni și ceva, el își face ordine în hârtii. E un om care are venituri din două surse, nu trei ca fratele său. Are banii lui, solda care, teoretic e mărișoară, practic nu chiar. Are o sumă bunicică din moștenirea mamei, dar ea e dependentă de starea de bine a mamei. Iar noi știm că relația cu Anna îi crează mamei lui Vronski o indispoziție, mai ales socială, deci Vronski nu mai primește bani de la ea.  Datoriile lui sunt de 6000 de ruble, iar veniturile de 1800, ceea ce îl face în finalul organizării socotelilor pe trei coloane să se decidă să împrumute 10000 de ruble de la un cămătar.

Cea mai mare parte a cheltuielilor au avut legătură cu Frou Frou și cursa de cai. A cumpărat un cal, a plătit pentru antrenarea și întreținerea lui  (furaje, apă, harnașamente, taxă de participare, etc.), a făcut un gest de omenie dând o sumă mare unui cartofor trișor care îl înșelase pe prietenul său joc, este nevoit să plătească și  hotelul costisitor pentru că așa impune împăratul și automat, și generalul. Un fine, așa cum observă și servitorul  lui, Vronski e apatic. Bine, așa e mereu când e vorba de socoteli, dar parcă acum e mai apatic decât de obicei. Pe acest fond de nemulțumire vine scrisoarea Annei, care îi cere să se întâlnească, într-un moment decisiv pentru situația ei socială. Primește bineînțeles și scrisoarea de la Betsy prin care îl invită la prânz, la crochet. Vronski aruncă toate scrisorile în foc și cade pe gânduri. 

Unu, doi, trei

     

      Sunt șoferul personal al unei  dive. E frumoasă și plină de ea. Mergem la o cafenea. Eu vreau un gin, ea își ia o cola. Mă amețesc puțin și îi zic:- Mai ai legătura mea de chei?
-Am aruncat- o pe undeva.
Eu:- De ce?
Ea:- Ca să nu te mai gândești la ea. Îmi place mai mult să mă plimbi cu mașina decât să mergem la tine.
Eu:- Conduci tu?
Ea:- Nu. Angajăm pe cineva.
Eu:- Pe cine?
Ea:- Pe oricine. Îl vezi pe tipul de acolo? Îmi arată doi bărbați de la o altă masă, tineri și interesanți. Par împreună. Sau poate frați, pentru că unul dintre ei îi mai aruncă priviri impertinente.
Se duce la ei și vine cu tipul care stătea cu ochii în telefon:- Am găsit șoferul. Mergem la o piesă toți trei.
Eu:- La ce piesă?
Ea:- Ceva nou, ceva de Vișniec, ceva în alt oraș.
Plecăm. Tipul conduce și repede și lin. Îmi place. Stau cu ea pe bancheta din spate. Face o tentativă de fraudă la stânga mea, dar îmi pun piciorul peste celălalt picior. Îmi place tipul care conduce, îl privesc în oglindă. Dorința mea se orientează spre sprânceana lui puțin alungită, puțin ondulată.
Deși stăm, ea mă prinde de braț. Intuiție feminină, dar să fiu sincer, prefer o mai puțină intuiție feminina la ora asta, în călătoria asta.. Îi spun șoferului să oprească. Ne dăm jos  amândoi și fumăm. Mă întreabă:- Ești cu ea?
Eu:- Nu.
El:- Îmi place. Pot să schimb ruta?
Eu:- Nu mai mergem la Vișniec?

El, surâzând:- Tu da, noi nu!
Eu:- Bine
Urcă în mașină. Demarează în trombă. Rămân lipit de stâlpul unui telegraf. Mă uit după ei până mașina dispare.
Sun un taxi și plec la Teatru. Văd o piesă bună. Mă întorc acasă a doua zi, îmi petrec noaptea de sâmbătă spre duminică la un hotel central.
După două săptămâni, mă sună diva.
-Mă căsătoresc, vrei să îmi fii domnișor de onoare?
Accept, nu prea am încotro.
La nuntă, dansez jumătate de noapte cu soțul, jumătate de noapte cu fratele lui.
Îmi plac ambii dansatori.
Dimineața, mireasa vine și îmi zice:- Parcă nu am dansat niciodată noi doi.
Eu:- Așa e, nu am dansat nici înainte, nici în noaptea asta.
Ea:- Păcat. Erai șoferul meu preferat.
Eu:- Poate voi mai fi.
Ea:- Nu. Soțul meu e un șofer mai bun.
Eu:- Așa e. Dar și el are o limită.
Ea:- La șofat?
Eu:- Nu, la dansat. Într- o zi îl vei  părăsi pentru un dansator mai bun.
Ea:- Pentru cine? Pentru fratele lui?
Eu:- Nu. Pentru mine. Ai o viață înainte să mă poți învârti.

Cinci

Mereu am fost îndrăgostită de Ei. Mereu am fost îndrăgostită de El!

Mereu am fost îndrăgostită de Ea!

Mi-a plăcut mereu de Bărbatul care m-a eliberat.

L-am admirat mereu pe Bărbatul care m-a învățat.

L-am dorit mereu pe Bărbatul care m-a iubit.

Mi-a fost prietenă mereu femeia demnă de milă.

Cu ei patru am inventat o istorie pentru tineri.

Cu ei patru am descoperit oamenii.

Cu ei patru aș putea face din nou o Revoluție română.

Dintre ei patru,  trei sunt numai spirit.

Dintre ei patru femeia ar putea fi om viu.

Nu o caut, numele ei rămâne secret.

Au plecat cu el în mormânt toți cei care o cunoșteau. 

Rămân cei Trei Bărbați undeva în mintea și inima mea.

Alte fete de liceu îi vor întâlni.

Alte tinere femei ii vor iubi.

Alte fecioare îi vor urmări.

Mie îmi rămâne recunoștința că fără Ei, mi-aș fi trăit viața complet aiurea.

Povestiri cu final așteptat

 În mod normal, ar trebui să zic:- Sunt sătulă de mere pădurețe, dar de fapt sunt nesătulă. 

Visez

   Sunt îndrăgostită de un oraș, nu de un om. Câțiva ani, cam 5 sunt in confuzia îndrăgostirii. Este orașul acesta al studenției în sens absolut, sau îl iubesc pentru că am un prieten relativ fidel cu care mă plimb prin el?

Mă prind pe la sfârșitul facultății că nu el este cel care îmi agreează gustul, ci altul care îmi acceptă nu doar poftele sălbatice de urcat în copaci, inventat mâncăruri cu ingrediente greu de impus comerțului tranziției, cum ar fi dulceața de dude sau perdelele din castane și ciupercile de copaci. 

Sunt în delir in miez de iarna când în fața ochilor mei se desfășoară un decor natural cu brazi până la cer acoperiti de zăpadă și în mijlocul lacului  înghețat rasare pofta de patinat. Aici băiatul cu care sunt cuplată mă înțelege. 

Sunt îmbătată de amenințarea incendiilor care scânteiază din fiecare frunză și de cheful de dans, de țipăt, de vorbit aiurea ore in sir despre filosofie și poezie, aici sunt doar eu, indiferent de însoțitorul care îmi apără dreapta. Păcat că nu am scris, dansat și pictat. Are și apărătorul dreptei limita lui personală. 

Sunt șocată de faptul că orice vietate se împerechează. E ceva normal, dar mi se pare plictisitor faptul ca în loc să văd un fluture sau un melc văd doi . Nu înțeleg de ce e ceva interesant. Nu simt emoție, nu simt dorința, nu simt atracție fata de omul cu care privesc natura ca un savant prin microscop. Mi se pare interesant insa un cioban tânăr și frumos cu o turmă de oi. Poate ar fi trebuit în ziua aia sa fug de lângă savant și sa îmi petrec ziua cu ciobanul.  Sau poate ar fi trebuit să -l părăsesc atunci pentru totdeauna pe savant și să plec pe partea cealaltă a dealului, descoperind alți oameni, poate chinezi sau japonezi, cum am citit într-un roman de Murakami. Treci dealu și ești nu în alt sat, ci în alt stat.  De aici dezvoltarea fara precedent a aparatelor de zbor în vremea elaborării ontologiei culturii a lui Blaga despre spațiul mioritic. 

In ziua aia cu fluturii și melcii încep să mă aștept că relația mea se va termina. 

Ne întoarcem spre camine stresați. Ne certăm din orice, de la cărți, oameni, situații. 

Nu îmi mai place de el, nu îi mai place de mine. 

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 18

     Annei îi place crochetul.

Apar musafirii, cele două doamne necunoscute ei, din cercul Celor 7 minuni ale lumii, fiecare dintre ele însoțită de câte doi admiratori, dintre care unul e mai tânăr decât altul, frumoși, eleganți și bine echipați. Sapho Stolz este o vedetă interesantă din punct de vedere joy-istic. Are o coafură complicată, care îi face partea de sus a persoanei simetrică părții de jos, ca o clepsidră. 

Unul dintre admiratorii lui Sapho este un tânăr pe care Tolstoi nu ni-l prezintă și nici nu îl descrie, dar ne spune că prezența lui determină persoanele prezente să se ridice brusc în picioare, probabil unul dintre tinerii prinți ai casei regale. 

A doua femeie are o conformație și o fizionomie complet diferită de Sapho, se numește Liza, este subțire, orientală și foarte relaxată. Annei îi place mai mult de ea, îi place subtilitatea unui caracter mai puțin diferit de al ei.

Cred că regizorii filmului au ales-o pe Keira Kneightley inspirându- se și din descrierea Lizei.

Tolstoi, prin intermediul Annei, o compară pe Liza cu celelalte femei din salon, așa cum comparăm diamantul cu sticla strălucitoare.

Liza se împrietenește instant cu Anna, îi spune că a vrut să o cunoască la cursa de cai de ieri, și așa aflăm că aceste zeci și zeci de pagini dramatice care descriu întâmplări exterioare și lupte interioare au avut loc, ca în teatrul grec în numai 24 de ore!!!!  De aici prezența clepsidrei trasă de cei doi cai, așa cum timpul dorințelor curge în același sens bilețional, adică bidirecțional.

Sau poate e vorba de alte curse.....

În sfârșit, cele două femei vorbesc pe tema heideggeriană și kierkegaardiană a plictiselii toată seara. Liza îi mărturisește Annei că se plictisește îngrozitor. Anna îi spune că e interesată de crochet, dacă tot au venit la crochet. Liza îi spune Annei că petrecerile în care se stă toată seara pe canapea și se conversează o plictisesc cel mai tare. Vorbesc la un moment dat și de somn și insomnie. Adversarul politic al lui Alexei Alexandrovici vine cu o replică politică, bineînțeles. Creează un sofism: ca să te distrezi trebuie să muncești, ca să dormi trebuie să muncești. Deci, fie că dormi, fie că te distrezi, trebuie să muncești. De aici diferența dintre muncitorii capitaliști și cei comuniști. In capitalism muncești ca să dormi, în comunism dormi ca să muncești, sau invers....m-am zăpăcit...Iar în tinerețe nici nu dormi, nici nu muncești, ci te distrezi. Deci, Vive le joystici!

Femeile din înalta societate a Rusiei secolului 19 se uită la el ca la felul 7 și una din ele îndrăznește:- De ce să muncesc dacă nimeni nu are nevoie de munca mea?

Anna își anunță partenerii de crochet că trebuie să îi părăsească pentru o vizită la bătrâna Wrede, dar rivalul lui Alexei, amabil și informat încearcă să o rețină:- Nu plecați, acolo veți fi subiect de bârfă, pe când noi vă acceptam. Cunosc replica, am auzit -o și eu odată în studenție când lucram pe un șantier arheologic și unde eram seară de seară în prezența celei mai frumoase și inteligente fete de pe pământ. Era studentă la restaurări opere de artă și avea un nume cu 3 vocale și 3 consoane, dintre care o vocală se repeta de două ori, o consoană se repeta de două ori, iar la mijloc era un R. ❤️

Anna recunoaște acest adevăr, dar gândul că iadul emoțional e pe cale să se instaleze iar, o face să plece. Își ia la revedere de la această societate de oameni simpatici și rafinați și pleacă la întâlnirea secretă cu Vronski.

Sau inutil sau dăunător

    Dorel stă la birou și liniază un tabel cu două coloane. 

Vin lângă el și îl întreb:- Sunt tot la dăunători?

El:- Încă nu ai scăpat.  Dar poate de luni încolo....

Eu:- Da, sper să revin la inutili. 

Mr Brasil:- Și noi ne dorim să rămâi la inutili. La ce vârzoleală a fost azi în campania electorală, asta ar mai lipsi!

Dorel:-Ce legătură este între importanța unui profesor și campania electorală?

Mr Brasil:- Există o legătură. Același tip de vârzoleală apare când elevii trec un profesor de la inutil la dăunător, cum e când pledoaria unui candidat la președinție este înlocuită pe toate rețelele de monologare cu trecerea unui partid de la o culoare a spectrului solar la o altă culoare. 

De la o expoziție

 

       Mă invită un amic pictor la o expoziție de penisuri. Îi spun că nu vreau să mă duc. Nu prea am chef de violență. Sunt în plin avânt sentimental spre o parașută care pictează și care îmi place, dar mă evită în viața reală, în schimb umple rețelele de socializare cu mine. Își pune poze cu mine gol în timp ce mănânc pui, poze în care întorc cu fundul în sus grădina sau poze în care cu noaptea- n  cap îmi aprind lumina din poziția în care m-a făcut maică- mea.  La pozele ei, sute de comentarii. Deci, nu prea am chef să dau de ea fix la expoziția de penisuri . Prietenul meu îmi zice:-  Trebuie să vii și să te cuplezi de-adevăratelea.
Eu:- Nu știu ce să zic, nu știu dacă expoziția ta va fi cea care îi va dumiri diferența.
El:- Ce diferență?
Eu:- Între cum sunt și cum mă vede ea.
El:- Ha!Ha! Vii și gata!
Îmi propun să merg în final. Ajung la expoziție și încerc să parchez, dar intrarea în parcare e oprită de o caleașcă.
Mă învârt vreo douăzeci de minute poate poate dispare, dar nu. E tot acolo. Las mașina destul de departe și vin pe jos.. Pierd partea cu prezentarea operei, pierd și protocolul, pierd și trei sferturi dintre artiștii interesanți. Amicul meu mă ia de braț și îmi zice:- Să știi că nu e singură, e însoțită de un bărbat.
Eu:- Da? Credeam că o interesez numai eu.
El:- Nu știu ce să zic. A venit aproape de mine și m-a întrebat dacă am avut modele reale pentru tablouri sau mi- am folosit mai mult imaginația.
Eu:- Și ce i-ai răspuns?
El:- Am vrut să îI stârnesc poftele euripidice. I- am spus să singurul meu model ești tu.
Eu, pe jumătate indiferent, pe jumătate enervat:- De ce ai făcut asta?
El:- Din amuzament. Am vrut să îi surprind reacția emoțională .
Eu:- Și?
El:- A căscat!
Eu::- Foarte bine.
El, încurajat că nu m-am întristat:- Dar știi cum? Un căscat din ăla din toate puterile, zgomotos și fără nicio opreliște.
Eu:- Bine. E bine. E foarte bine.
Mă duc la parașută și îi spun:- Nu-i așa că ai vrut să mă cucerești?
Ea:- Ți-ai dat seama?
Eu:- Da.
Ea: Hai să dormim undeva mai încolo de toată această reușită artistică.
Eu:- Ok.
Plecăm de la expoziție și urcăm în caleașcă. Tipul cu care era urcă pe capră și face câteva ture de oraș. Stau lângă ea. Mormăim amândoi ceva despre situații politice și sociale. Ea îmi spune:- Sunt în stare de orice dacă mă lași baltă noaptea asta.
Eu:- Cum să te las baltă? Te- am așteptat toată ziua.
Se întoarce cu spatele la mine și îmi spune::- Am plătit trăsura pentru toată noaptea. Spune-i vizitiului să ne plimbe până obosesc caii.
Adoarme. Trăsura trece pe străzi agitate de lume și trafic, când mai rapid, unde străzile sunt goale, când la pas, unde e aglomerat. La un moment dat, ritmul ei devine constant. Orașul s-a golit de oameni, sub felinarele aprinse îndrăgostiți pe bănci stau lipiți cu ochii în telefon. E sprijinită de mine și respiră calm. Începe un  vânticel, și pe fereastra trăsurii se strecoară o frunză nici nu știu cum. Mă întovărășesc cu ea o vreme. Îi pipăi nervurile, marginile zimțate, e o frunză de toamnă. Femeia de lângă mine se întoarce ușor și îi văd fața cu o expresie puțin tensionată. O șuviță de păr îi cade lângă ureche și ajunge pe umărul meu. Ating părul  cu obrazul, e aspru de la fixativ și miroase a parfum amestecat.

Își ține brațele împletite peste sâni, bluza-a coborât, iar palmele o cuprind  ca într-o îmbrățișare. Ajung pentru a cincea oară pe aceeași stradă, o recunosc după un cărucior de ziare parcat aiurea. Un braț îi cade, i- l ridic și i-l așez  în poală, pe genunchi. Se trezește imediat.

-Aaaa, zice ea. Scuză- mă, am adormit. Îi spune vizitiului:- Poți pleca. Ia și caii!
Rămânem într-o zonă a orașului relativ populată din cauză că sunt două benzinării și un non stop. Îmi spune:- Hai să îți povestesc ce am visat:- Se făcea că eram într-un spital de nebuni și tu erai medicul de gardă.
Eu:- Aaa! Așa, și? Ce făceam noi doi în acel spital de nebuni?
Ea:- Eu mă plimbam la braț cu o bătrânică, treceam pe lângă tufele de trandafiri și rupeam petale pe care ți le aruncam în cap.
Eu:- Și eu? Eu ce făceam când eram de gardă la nebuni?
Ea: - Tu stăteai pe o bancă lângă un bărbat tânăr și citeați Platon.
Eu:- Deci eram doctor în filosofie?
Ea:-  Nu, erai doctor doctor. Ai chemat niște gealați și m- au băgat în cămașă de forță.
Eu:- Așa rău eram eu în visul tau?
Ea râde. Nu, dar nu am putut să îți spun din prima  ce ai făcut tu în visul meu.
Eu:- Ce am făcut ?
Ea:- . Tu ai adunat pedalele alea de trandafiri și mi  le- ai îndesat în bluză,  peste sâni.
Eu:- Și?
Ea:- Și ce a urmat nu am chef să- ți povestesc. Vreau  să  înțelegi din prima.
Și uite așa am conversat eu cu ea pentru prima dată fără nicio rețea de socializare și niciun comentariu postat de terți.
Restul, săruturi, mângâieri, futaiuri în toată regula,  poziții, care e  mai bun la  scos și la băgat e o altă povestire.  Nu s- a terminat noaptea.
În ce privește cui i- a vibrat mai des telefonul, e secret!

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 17

     Prințesa Betsy Tverskaia o invită pe Anna Karenina la o partidă de crochet, la care sunt deasemenea invitate două doamne din înalta societate, împreună cu admiratorii lor. Cele două doamne fac parte dintr- un cerc petersburghez supranumit Cele 7 minuni ale lumii, cerc aflat în contradicție cu cercurile frecventate de Anna. În plus, unul dintre admiratorii celor două doamne este adversar politic al soțului ei. Acestea erau cele două motive raționale care o făcuseră pe Anna să refuze inițial invitația. Însă dorința de a- l revedea pe Vronski o determină să accepte. Ajunse înaintea celorlalți la Betsy și se întâlni cu valetul lui Vronski, venit cu o scrisoare pentru Betsy prin care anunța că nu va veni la întâlnire. Anna, care era deja tensionată după evenimentele zilei, pregătirea pentru plecare, scrisoarea lui Alexei și renunțarea la plecare, deveni de-a dreptul stresata. Bine, Tolstoi nu folosește cuvântul stresată pentru că nu e exista pe vremea lui, dar dacă ar fi existat, dădea unei pagini frumoase de literatură o conotație de criza politică mondială și termină bâlciul cu analizele psihologice de un rafinament deosebit. Anna e îmbrăcată frumos și se simte bine estetic, apare prințesa Tverskaia din grădină îmbrăcată și mai frumos, în alb, însoțită de o tânără care își petrecea vara aceasta la Betsy . 

Prințesa Betsy:- De ce arăți așa dărâmată?

Anna Karenina:- Am dormit prost.( Puțin, fără somnul de frumusețe, fără somnul de după, fără somnul cu vise). 

După această dovadă de sinceritate, Anna se hotărăște să scape și de aici. Inventează o vizită importantă la o bătrână și își pregătește plecarea. 

Betsy îi scrie o scrisoare lui Vronski și o dă Annei pentru curier. Este invitat la prânz aici, la Betsy, la partida de crochet. În continuarea textului, Anna adaugă mesajul ei, să se întâlnească la bătrâna  pe care o va vizita.

Observând lipsa de interes a Annei față de petrecere și în general dispoziția ei proastă, Betsy o invită pe Anna la cafea și stau amândouă de vorbă despre diferite personaje, despre o doamnă care vine la evenimentele mondene și cu soțul și cu amantul, despre rivalul politic al lui Alexei Alexandrovici care în viața privată este o persoana simpatizată de toți și despre ce interesantă este aceasta duduie tânără care e de un gen nou și care a cucerit-o. Despre Vronski, Betsy vorbește cu Anna ca și când ar fi un bărbat oarecare și nu stăpânul lumii ei interioare. 

Cele doua femei fac și două judecați estetice și morale. 

Anna se consideră rea, iar Betsy îi spune că este doar un copil teribil. 

Anna se consideră lipsită de cunoaștere de sine, ca și când dintr-o dată daimonul socratic ar fi înzestrat-o cu o luciditate suplimentara.  Betsy îi spune că este într-o eroare de perspectiva. Același lucru poate fi privit vesel sau tragic. Ea, Anna este în punctul unde lumea se vede tragică. Asta cam așa e. Dar Anna nu e Betsy. Am mai spus la un moment dat, Anna are geniu, iar geniile au puține  momente când  dansul lui Dionisos  prin lume le distrează. 

Anna este dionisiacă prin natura ei, nu e irațională, ci emoțională, nu e antisocială. Anna este un personaj emblematic in literatură prin complexitatea lui și nu prin faptul că la ultimul duet ținut de Vronski și Alexei, lui Vronski i-au sărit corzile viorii, iar lui Alexei i-au zburat partiturile in cele patru zări odată cu evenimentul cursei pierdute de Frou Frou. 

Deluxe

 Vineri este ziua mea de sex. Merg la curve. Azi Madame îmi trimite o curvă tânără și îmi spune:

- Vezi că e începătoare, e de lux. Scot un teanc de euroi și o plătesc. O întreb:- Îți place să mergem la o plimbare cu mașina? 

Ea:- Da.

Ne urcăm în mașina mea și mergem prin oraș. E seară, e toamnă târzie, s- a întunecat, dar orașul forfotește. Îmi spune:- Aș vrea să îmi cumpăr ceva.

Oprim la un magazin cu marfă occidentală, marfă de firmă, Chanel, Vuitton, Versace. Intrăm în magazin ca un cuplu oarecare. Se oprește la cosmetice, își cumpără un fard, cam închis după opinia mea, dar nu mă bag în gusturile damelor. Își ia și un săculeț de la Vuitton. Dă pe ele o sumă uriașă, nu mă bag nici aici. Ajungem la standul cu parfumuri. Mă pune să aleg pentru ea unul. Refuz. Insistă:- Vreau sa nu îmi uiți mirosul, zice ea. Îi recomand un parfum floral, discret, suav. Ea nu, îi dă înainte că îi place moscul. Mie, nu. Mă obosește, mă zăpăcește. O las și aici să își facă mendrele cu nasul meu. Cumpăr și eu un parfum cu un miros discret de crizanteme și tutun. Plecăm. Îmi zice:

- Aș vrea să încerc parfumul. 

Eu:- Nu. Nu acum. Îl încerci mâine. Nu înțelege și deschide capacul. Îi spun din nou:

- Nu acum, nu agreez . 

Insistă și mă indispune. Întorc mașina spre magazin. Intru și îmi cumpăr un rimel roz. Merg cu ea spre o cofetărie. Intrăm și un timp ce ea bea o citronadă, eu îmi beau cafeaua amară. Suntem amândoi meditativi. Îmi spune:

-  Dacă ai fi soțul meu, te- aș părăsi.

Eu:- Dacă ai fi soția mea, m-ai iubi. Nu mă căsătoresc cu femei care nu mă iubesc. 

Ea:- Dar sunt foarte bună. 

Eu:- Nu, ești tipică.

Ea:- Sunt preferată de multe Vipuri.

Eu:- Nu de talia mea, ci cu mult mai jos se află Vipurile tale 

Ea:- Pot să mă adaptez și la talia ta. 

Eu:- Te înșeli. Adaptarea nu există. Nu ai talent pentru ce aștept eu.

Ea:- Vrei să îți demonstrez că sunt foarte bună?

Eu:- Nu e nevoie, știu deja.

Se enervează, se ridică brusc de la masă își ia sacoșile în care are cumpărăturile și iese din încăpere. Rămân și îmi mai cumpăr o cafea.

O las să umple mașina cu miros de mosc și să - și facă 100 de selfiuri  cu fața îmbătrânită timpuriu de la fard și cu poșeta ridicată până la obraz. Revin la  un moment dat. Îi  spun să se dea dea cu rimelul cumpărat de mine. Îi place, e inedit, îi stă frumos. Ajungem la ea, în camera de serviciu. Intru în cameră și mă fut cu ea ca un mârlan libidinos. O pot să stea în toate modurile care îmi vin in minte, o întorc pe toate cele 3 părți fundamentale, îi fixez precis O -ul din intersecția axelor, îi întind dreapta înaltă până  plânge, îi reduc abscisa până râde.  La sfârșit, o trimit să îmi facă un ceai cu multa lămâie, ca să mă pot înfige în pat toată noaptea, fără vise, fără urmăritori pe Insta. Doarme buștean langa mine, cu obrajii înroziți ca un ultim model de Barbie. Înainte de a pleca, îi plătesc pentru încă o poșetă și gata. Am o săptămână grea în fața, de sex nu mă mai pot îngrijora, sunt deja edificat de ani și ani de zile cum stă lumea în echilibrul fragil al lui Galilei, unde punctul de sprijin este gluma. 

Sunt una cu luna, mă pot retrage o vreme, până Craiul răsare din nou. Nu mă întrebați unde sunt, dorm deja. 

Asaltat de 3 surori.

  Sunt invitat pentru prima dată acasă la un pictor celebru. Normal, mă cheamă în atelier. Pe toate cele 20 de șevalete, același portret de bărbat, în tot feluri de situații, fericit, bucuros, trist, îngrijorat, obosit, nefericit. Acest amic al meu nu e doar obsedat dar, la fel ca și Dali sau Rubens, este popular obsedat. In sensul că știe toată lumea și cine e modelul și cine l- a pictat. E, așa cum am spus, un fel de Dali care nu se jena să arate tuturor cum are țâțele sau torsul nevasta, sau un fel de Rubens care, după ce își picta nevasta dolofană în pielea goală, când cu fața, când cu dosul, chema ucenicii să își facă autoportretul deasupra gâtului ei pentru diversitatea imaginii. Amicul meu este în culmea obsesiei. Pe lângă faptul că modelul este un bărbat tânăr și frumos, expresiv și ne lăudăros cu faima creată de maestru, este, în plus, un om  profund religios. Modelul are trăsături frumoase, blânde, armonioase, emoția pe care o transmite este intelectuală, nu lascivă, nu formală. Modelul este singurul beneficiar adevărat al geniului pictorului, ceilalți se uită și nu pricep decât ce au ei în cap. 

-Într-o zi, îmi spune amicul meu, m- am trezit la ușă cu trei femei care, după ce că m- au dat mai devreme din pat jos și, gândește-te, am lucrat până târziu, au început o bălmăjeală că e fratele lor și că ele nu mai rezistă să fie expus în toate galeriile fratele lor și că dacă nu vreau să nu îl mai folosesc că pe o joardă ca să îmi adun bani și să fiu celebru bla,bla,bla, chestii din astea. Îl chem pe tip la mine și îl pun să își dea chiloții jos. Îți dai seama că s- a supus imediat, bineînțeles că de față cu ele. Suntem împreună de 10 ani. Îi spun:- Ai tatuat numele meu pe cur?

El:- Încă nu.

Eu:- Treci încoa!

Îi tatuez numele pe cur, pun dedesubt și data și îl predau celor trei panarame.

Le zic:- Luați-l acasă! Vi- l ofer în mărime naturală.

Pleacă acasă și după cateva zile, nici nu mai știu, vreo 10,  vin iar cu un buchet de flori și o scrisorică de la animalul meu păduchios. "Nu mai dorm ca omul de o săptămână, o țin într-o beție și am luat și niște mesacalină. Ce naiba ai?".

Le întreb:- Iar ați venit? Ce vreți?

Ele:- Să ne primești fratele înapoi, nu mănâncă, doarme pe jos, plânge și bea. 

Eu:- Verificând dacă au deschis scrisoarea:-Numai atât?

Ele:- Da.

Eu:- Bine, dar mai întâi să reglam relația. 

Pun mâna pe un măturoi și le ard două carboave pe spinare! Da ce- ați crezut curvelor, că renunț la pictură și mă apuc de traforaj? Stai, le- am aruncat și niște uleiuri în cap. Au plecat. 

 Mă îmbrac frumos și merg după tâmpitul care nu a putut fugi de acasă din prima. Îl iau înapoi. Îl hrănesc, facem împreună duș, nu îți spun de câte ori am scăpat amândoi săpunul pe jos si uite ce am lucrat ieri și azi noapte!

Dezvelește un tablou acoperit cu un cearceaf rufos și pe pânză un Adonis plin de zmeură trăgea din narghilea. Superb chipul, superb bărbatul. Îi zic: - Cu pictura asta vei da lovitura, intri in istoria artei 

- Da, zice el, dar stai să vezi. Vin panaramele de surori și îmi cer taxă pentru că omul în loc să o ajute pe una în gospodărie și- a pierdut vremea. 

Eu o întreb dacă a terminat liceul și ea începe să îmi zică ceva de tehnologie, de fotografie,  cinema și naiba să o ia. Mă enervez așa de tare că o invit în sufragerie. Mă apropii de ea și îi spun să îmi dea mâna. I- o asez încetișor în buzunarul de la pantaloni, unde aveam căptușeala ruptă și îi arăt că pe dedesubt nu port chiloți. Sare ca arsă! - Nesimțitule, ți- am atins scula! 

Eu:- Eroare, scula mea e alta! Înmoi o pensulă groasă în ulei și îi mâzgălesc fața în 2 fracțiuni de secundă. O dau oleacă și pe păr că sa i se împrospăteze nuanța. Țipă, apar celelalte două că am făcut nu știu ce abuz cu sora lor , dar când le zic că sunt la începutul abuzului din Trei surori, fug îmbrâncidu- se pe scări.

Mă iau după ele și le trag și câte un șut în cur. 

Te- am chemat să îți spun că vreau să îmi iei tensiunea. Sunt prea nervos!

Îi iau tensiunea, normală, puțin peste, dar în general, acceptabilă.

Mergem amândoi la un șpriț și îmi povestește ce mai face nevasta- sa și cum a câștigat un concurs de dans fetița cea mare. 

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 16

    Am uitat să menționez ceva din capitolul anterior, prințesa Betsy o invită pe Anna la o partidă de crichet, unde, firește, va participa și Vronski. Anna refuză, refuzul ei îl face și pe Vronski să refuze. 

Dar, în timp ce servitorii întorc casa cu susu- n jos pentru ca Anna să își facă bagajul pentru părăsirea soțului, apare curierul cu scrisoarea lui Alexei Alexandrovici și cu teancul de bani. Anna își lasă baltă împachetatul și citește de două ori scrisoarea în care Alexei îi cere să se reîntoarcă la viață normală de familie și să îl părăsească, firește, pe Vronski, și în care o amenință că dacă nu își reia rolul de soție și mamă, va suporta consecințele. Anna știe care sunt consecințele, un proces prin care ea va fi dovedită ca mamă degenerată și soție nedemnă, soldat cu oprobiul public și privarea de legătura puternică pe care o are cu fiul ei.

    Anna începe să îl judece pe Alexei, știe că sub masca toleranței, creștinismului său afișat peste tot și tuturor, Alexei este un ticălos. Știe că o va chinui, că o va învinovăți permanent și știe că reîntoarcerea alături de el este o continuare a unei vieți mincinoase, iar prin minciună Anna înțelege o viață de familie  lipsită de pasiune. Se vede că nu l- a citit pe Kierkegaard care, deși nu a fost căsătorit niciodată, face o analiză detaliată a sentimentului de iubire dintre soți și a multor alte sacrificii sentimentale pe care natura feminină trebuie să le ofere naturii masculine sentimentale pentru ca androginul lui Platon să nu plece în căutarea altor jumătăți de androgini. După ce își pecetluiește soarta sub un șuvoi sfâșietor de lacrimi, Anna alege să rămână căsătorită cu Alexei Alexandrovici. Vorba maximei: obișnuința este o a doua natură. Natura sălbatică a Annei însă răbufnește imediat după ce dă dispoziții servitorilor să pună totul la loc, pentru că nu mai pleacă și curierului lui Alexei că va amâna răspunsul și își va suna ea soțul. Natura ei sălbatică se revoltă împotriva naturii ei domestice prin acceptarea invitației la prințesa Tverskaia, la Betsy, unde îl va întâlni pe Vronski și cu care se va sfătui în legătură cu viitorul relației lor. 

Am scris cam telegrafic, Sorry. Promit să fiu mai elaborată în capitolele următoare. 

E parțial din cauza orei impardonabil de matinală și în parte din cauza vremii scuzabil de normală prin umezeala și temperatura ei minimă. 

Pierdută în universul verde

 

    Mă cheamă o doamnă trecută prin viață ca acul prin ață și îmi spune:- Sunt pasionată de spiritul tău geometric. Te iubesc când te dai rotund.
Eu:- Ești sigură că nu abscisa sau ordonata mea te atage?
Ea:- Nu, sunt sigură că mă inspiră circularitatea, mai ales când ești în preajma mea.
Eu:- Cum stai cu cercetarea științifică?
Ea:- Folosesc tehnologia, ca toată lumea. De curând, datorita serviciului am procurat 100 de camere miniaturale de filmat
Eu:- Studiezi cu ele cum îmi cresc mușchii pectorali?
Ea:- Nu numai, ci și cum ți se lungește mătura.
Eu:- De ce m- ai chemat?
Ea:- Vreau să mă ajuți.
Eu:- Să vedem dacă ipoteza de lucru e ceva interesant.
Ea:- Vreau să studiez natura sălbatică. Hai în seră să îți arăt ce am realizat.
Mergem în sera ei cu 100 de ghivece cu flori de câmp
O întreb:- Pentru ce îți trebuie o seră cu flori de câmp? Natura e încăpățânată, nu prea se supune puterii omului decât în anumite condiții.
Ea: - S- o crezi tu! Sub camera de filmat, orice floare de câmp se domesticește și înflorește.
Eu:- Hai să vedem. 

Îmi arată cum a pus ea cele 100 de camere sub fiecare lujer de floare și îmi explică :- Întâi nuanța e cam tare, nu o vreau așa intensă. Pe urmă, floarea a crescut cam mare. Și, fii atent aici! îmi arată ea un trandafir sălbatic:- Tupeistul ăsta nu vrea să dea în floare, se încăpățânează să fie plin de măceșe.
Eu:- Ai observat că a trecut și toamna? Așteptăm ninsoare.
Ea:- Nu contează, sub camera de filmat, orice floare își bagă mințile- n cap sau, ca să fiu mai precisă, își bagă seva în frunze.
Eu:- Ești atentă la trandafir? Are frunze, e plin de frunze, însă floare, să avem pardon, nu e nici una.
Ea:- Am nevoie să mi se confirme ipoteza, nu să mi se infirme, de aia te- am chemat.
Eu:- Bine. Așteaptă puțin să dau un telefon.
Sun la universitate unde am un amic botanist.
Îl întreb:- Ești tot solo?
El:- Da.
- Hai până aici!
Îi precizez locația. Ajunge repede, înainte să vedem toate cele 100 de ghivece productive de nuanțe, tonuri și măceșe.
  Cât îl astept, ea îmi povestește că a făcut și tot felul de combinații de îngrășăminte pentru a obține acest rezultat uluitor.
Ajunge amicul meu. Nu l- am văzut de mult. Mă duc aproape de el și îi șoptesc:

- Cum stai cu voiorismul?
El:- Am ajuns la 4000 de utilizatori pe Instagram.

Eu: - Stai bine!
Râdem.
Eu: - Ce zici de încă unul?
El:- Niciun om nu e rău. Hai! 

Mă trage spre mijlocul serei, acolo unde locul geometric al camerelor de filmat crează o ordonată infinită de unde semințele cad instant. Ne dezbrăcăm amândoi și, sub ochii ei, întâi mirați, apoi șocați ne futem ca animalele de câteva ori. Se învârte în jurul ghivecelor, neștiind dacă ar trebui să pună mâna pe telefon și să sune la 112, să smulgă niște lujeri din ghivece și să îndrepte camerele spre noi sau să se așeze pur și simplu pe un scaun, cu fața spre exteriorul serei, unde florile nemuritoare rezistă în orice anotimp, în zile cu sau fără soare. Stă nemișcată ca proasta în fața noastră.
Mă sărut cu animalul meu de rămas bun, ne îmbrăcăm amândoi decent, ne aranjăm cravatele și gulerele și ne despărțim. 

Rămân cu ea:
- Vrei să mă conduci puțin? Vreau să te întreb ceva.
Ea, descoperind mersul normal, nu doar sideral, din ochi și strâmbătură: - Da.
Eu:- Ce rețea de socializare folosești?
Ea:- Mai multe, dar în general pentru adulți.
Eu:- Bine. Deci ești în temă cu împrietenirea.
Ea:- Da. Nu dau accept decât la cunoscuți.
Eu:- Prietenul meu vrea să vă împrieteniți. E specialist oficial în botanică, poate vă mai vedeți.
Ea:- Da.

 
Și uite așa a ajuns prietenul meu la 4001 urmăritori interesați de sexul lui. 

Dar dacă trandafirii sălbatici au fost convinși sau nu să ia drumul istoriei personale înapoi spre boboc, este un mare secret internațional, pecetluit, vorba lui Pitagora, cu un celebru sfârșit, ca orice mare secret natural.

La raport

 Mă cheamă stăpânul meu la raport:- Mi-ai băgat toate oile în țarc?

Eu:- Numai pe unele.

El:- De ce nu toate?

Eu:- Rodeau păpădiile de pe câmp din anxietate de păpădii. 

El:- Vezi să le bagi mâine, indiferent dacă mai sunt sau nu păpădii pe câmp. Nu e treabă oilor combinația de culori. 

Eu:- Si, Signor!.

El: - Mi- ai pregătit mârțoaga pentru a 17 a Cruciadă? 

Eu: - Si, Signor!

El: - Ai convins fluturele să mă aștepte pe hol?

Eu:-  Da.

El:- A fost greu?

Eu: - Așa si așa. 

El: - Unde ai dus bustul ultimului rinocer?

Eu: - Într-o sală, la parter.

El:- Bine. Ce ai făcut cu caprele?

Eu:- Trifoi, lucernă, bureți noi.

El:- Ok. E bine. Asta e treaba caprelor. Ai procedat bine.

Eu:- Merci de apreciere 

El:- Nu te obraznici! Cum s-au comportat ogarii? Te-au ajutat să prinzi ceva? 

Eu:- Da. Un lăstun și un iepuroi  ditamai.

El:- Numai unul?

Eu:- Da. Celălalt era promis. 

El:- Serios? Așa devreme se lasă ceața peste dealuri și văi?

Eu:- Da, așa e în regiunea asta din care lipsește transhumanța.

El:- Zi- mi de măgari.

Eu:- Avem doi. Dar, atenție, unul se dă leu. 

El:- Lăsa- l. Viața îl educă, nu noi. 

Eu:- Mai doriți ceva?

El:- Normal, abia acum încep.

Unde- ți sunt lupii de pe măturoi?

Eu:- Ce- i cu fantezia asta, Stăpâne?

El:- Nu e treabă ta! De acum încolo să apari cu lupi pe măturoi. 

Eu:- Și dacă nu pot?

El:- Te lupți cu fantezia, nu cu opoziția.

Eu:- Voi încerca.

El:- Asta nu e vocea ta. Nu cumva ai fost la ciobani azi noapte?

Eu:- Numai tangențial. Nu m- am dat la ei, nici ei la mine 

El:- Mi se pare că e o mică eroare de traducere a expresiei m -am. 

Eu:- Adică?

El:- Adică se vede de la o poștă că nu mai ești interesat de oi.

Eu:- Cam da. 

El:- Vezi? Știu mai bine decât tine. 

Eu:- Mai vreți ceva?

El:- Da. De ce nu- ți mai plac femeile?

Eu:- Nu e adevărat.

El:- Ba da. Te- am studiat. Te plictisești instant. 

Eu:- Nu e adevărat că nu îmi plac. Numai că sunt greu de identificat. Toate au sarică, toate poartă brâu, toate au ghioaga telescopică într-o poșețută atâtica de mică. 

El:- Da. E adevărat. Dar tehnologia avansează mai repede și nu doar înainte, ci și înapoi. Ai văzut cum umblă penisurile cu ursuleț libere peste tot, pe orice rețea, până și la avatar?

Eu:- Am observat. 

El:- Nu trebuie să fii îngrijorat, apare mereu un efect secundar la orice cauză principală. 

Eu:- Bine. Nu sunt îngrijorat. 

El:- Hai du- te, văd că ești nerăbdător. 

Eu:- Nu mă întrebi și de animalele de companie?

El:-  Încă nu. E secret. 

Eu:- Bine. 

El:- Hai, pleacă odată!

Eu:- Gracias, Signore. 

El:- Arrivederci. 

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 15

 Capitolul este cu Anna, cu gândurile, stările ei, frământările ei. E un capitol foarte bine scris și surprinde talentul extraordinar al lui Tolstoi de a descrie natura feminină. Natura pur feminină, pentru că elementul masculin lipsește complet din el. 

Anna se trezește de dimineață și în loc să recurgă la rutina ei zilnică, în care servitoarea vine și o ajută să își facă toaleta și să se îmbrace, zăbovește în pat. Să nu uităm că Anna e însărcinată și nu e angajata nimănui, Anna nu lucrează. Este aristocrată, prințesă, este căsătorită cu un înalt funcționar public, care lucrează în minister, dar nu are un stăpân care să îi dea de lucru și să o și plătească. Trăiește din ceea ce îi dă soțul ei. Știm, din capitolul anterior, că Alexei i- a expediat o scrisoare prin care îi cenzurează libertatea de mișcare și îi oferă bani. Anna nu a primit încă nici banii și nici scrisoarea, dar nu banii sunt subiectul capitolului, ci iubirea.  Zăbovind în pat, Anna începe o călătorie prin încăperile inimii sale. Într-una este Alexei. Alexei nu o iubește cum o iubește Vronski, dar este căsătorită cu el, i- a dăruit un fiu și întâlnirea cu el în acea încăpere o umple pe Anna de rușine, sentiment care se manifestă până la a îi încălzi și înroși obrajii. Annei îi e milă de Alexei și îi e rușine că l- a pus în situația de a avea o nevastă ca ea, care nu îl mai respectă și nu îl mai suportă. 

În a doua încăpere este Vronski. În fața lui Vronski, Anna este nesătulă. Iubirea lui trebuie să fie un foc nu amorțit, ci vâlvătaie pură. Anna se teme că dragostea lui Vronski față de ea se va diminua treptat și că sacrificiul ei, acela de a renunța la familie și  expunerea socială, va fi inutil. Annei îi este frică de Vronski. Îi este frică de tinerețea lui și de superficialitatea lui afectivă. Să ne amintim că Vronski este celebru printre militari pentru extraordinarul lui succes la femei, indiferent de vârstă, cu sau fără familie.

În a treia încăpere este fiul ei, Serioja, un băiețel care începe să semene cu tatăl său, cel puțin prin vocea pițigăiată, dar care o iubește sincer și pe care ea il adoră. 

Servitoarea, care pândește după ușă ronțăielile coperților gândurilor Annei, intră în încăpere și îi spune că Serioja o așteaptă jos, vinovat că a mâncat o piersică de care nu trebuia să se atingă.

M-am gândit o secundă dacă Tolstoi își bate joc de cititor sau vorbește în enigme. Nu se știe. Poate, la sfârșitul secolului 19, în casele nobililor piersicile erau fructe exotice, cum erau pentru noi portocalele și bananele în comunism. Nu se știe, Tolstoi a plecat în lumea eternă a metaforei cu acest secret. 

Anna se îmbracă, coboară în salonul de la parter, unde Serioja, complet îmbrăcat în alb stă vinovat. Împletește o coroniță din flori și așteaptă să îi cadă tavanul în cap pentru piersica furată. Mi- am amintit de Fericitul Augustin care dedică și el multe rânduri sentimentului de vinovăție pentru niste corcodușe furate de lângă un gard. 

În sfârșit, să nu lungesc vorba nepermis de mult, cum spunea un prof de- al meu din liceu. 

Anna se îndreaptă spre Serioja cu tandrețe și iubire maternă firească, nu  îl ceartă, dar îl pune să- i promită că nu va mai  fura piersici în viața lui, apoi incepe să plângă în fața copilului năucit. 

 Se termină capitolul când Anna, după câteva tentative de a scrie scrisori ba lui Alexei, ba lui Vronski, se hotărăște să rezolve dilema nu apucând taurul de coarne, ci trecând printre coarnele lui. Intra în  normalitatea vieții pe coridorul inimii ce duce spre  fiul ei. Își organizează în minte bagajele și se pregătește să plece cu Serioja la Moscova, părăsindu- l pe Alexei. 

Scuze că am scris povestirea capitolului cu mai multe cuvinte decât a făcut- o Tolstoi, dar împătimiții după literatura rusă cu siguranță vor prefera să își 

obosească ochii pe original, nu pe aiurelile mele. 

Dedicație pentru amicul meu

 

Amânare

Sunt beat
Văd norii fugind  în sens opus
Copacii îmi aruncă frunzele palide în față
Foșnește pământul sub tălpile mele și cred că e vântul
Aleargă motanii sub lună și cred că e timpul
Te uiți verde la mine și simt căldura verii urcând din arțarii încăpățânați .

Sunt beat
Dublu vă văd pe toți
Îmbrățișați
Plin sunt de șubrede vise
Le ridic din băltoace ca pe cercurile concentrice ale dansatorilor concentrați
Le scutur de picături și mi le îndes în buzunare
pentru un mâine
Când toți veți fi afumați
Și ne vom simți frați.

Sunt beat
Albastră e luna
Roșie e viața
Neagră e zăpadă
E o lume în care stau cuminte
Și imi uit direcția
Care mă ducea ieri  spre șifonier.

Sunt beat
Dacă mă vezi alergând după tine,
Nu te teme, nu vin să mă ofer
Pur și simplu nu înțeleg sensul zilei fără oier.  Ajută- mă!  Deschide și tu tabachera fără să-  ți cer.  Ajută- mă  să nu mă reped la tine.
Nu te pot săruta în halul asta de beție! Va trebui să așteptăm o altă ocazie.

Patru infractori

 

     Mă plimb cu tipul meu cel sexy prin oraș. Ajungem în parc. E seară, s- au aprins luminile. E weekend și orașul e plin, în ciuda vremii devreme rece. Tăiem parcul pe spațiile interzise. Îmi zice:
- Nu văd plăcuțele care spun că e interzis să călcăm iarba. Tu le vezi?
Eu:- Nu. Nu le văd.
El:- Vezi, zice el berkeleyan, nu există. Hai să te văd dacă mai exiști.
Mă îmbrățișează. Am, ca prostul, reacții întârziate, din cauză că 
sunt tot felul de tineri prin împrejurimi, inclusiv cunoscuți.
Ajungem lângă un copac secular. Pe el, o plăcuță cu specia pe cale de dispariție.
Îmi zice:- Ia să văd dacă ești și tu pe cale de dispariție. Mă pipăie prin blugi.
Zice:- Ești o specie ocrotită! Ar trebui să te arunc în foc! Nu îmi plac speciile ocrotite, nu poți face nimic cu ele pe întuneric.
Eu:- La poalele mele sunt niste puieți, nu sunt chiar pe cale de dispariție.
El:- Lasă glumele învechite și vino mai aproape.
Mă sărută ca un gușter pofticios după insecte. Limba lui se lipește de a mea și mă scurtcircuitează.
Mă las moale pe trunchiul capacului.
Vine alaturi. Trunchiul e cuprinzător și ne primește pe amândoi.
El:- Hai de aici, mi- au intrat prin cămașă niște furnici.
Bag mâna spre spatele lui, îi ridic cămașa și le scutur.
-Vino la lumină!, îi zic. Le văd mai bine.
Mergem aproape de un felinar. Îi culeg încă două rătăcite de pe guler.
Mă ține de mână, fericit. Merge săltăreț și vorbește mult și repede despre ce a mai făcut de când nu ne- am văzut.
Sunt încă încordat de teama cunoscuților. Îmi zice:- E cam frig afară. Hai la un film!
Mergem la un cinema OldMovies. Rulează un film polițist.
Stă cu mâna lui caldă în mâna mea și din când în când îmi atinge sexul. Mi se șterge din cap diferența dintre criminali și victime, reînnod intriga după ce mintea mea rătăcește pe țoalele actorilor. Cel cu trenci e detectivul, îmi iau un reper rapid. 
Merg la el și stăm întorlocați toată noaptea. Plec odată cu stingerea felinarelor. Pe stradă, doi băieți îmbrățișați, amețiți, mă salută. Îi recunosc într- un târziu, sunt vecinii mei din cartier.

O noapte cu eleva

   Îmi petrec noaptea cu o parașută. E perversă și îi plac balurile mascate cu costume tradiționale, zice ea. În seara trecută a venit îmbrăcată în școlăriță, cu părul prins în două codițe prelungite cu meșe, cu o fustiță scurtă plisată, cu o bluză albă de pionier, din care țâțele dădeau pe- afară. Își pusese și două șnururi de comandant de detașamente. Pe șold avea tatuat un mesaj patriotic care începea cu Trăiască! Mi- a bulversat în câteva minute tot sistemul de valori. Dimineața, în timp ce își ridica șosetele negre până la genunchi, îmi zice:

- Nu vreau să te superi, dar din punct de vedere informatic, ești complet depășit.

Eu: -  La ce te referi, că nu am aifon?

Ea: -  Nu, mă refer că te cramponezi de niște dosare care nu se mai poartă.

Eu: -  Așa sunt eu, la meciurile pe teren mlăștinos, port crampoane.

 Își rujează buzele și îmi trage un sărut țuguiat prin oglindă. E complet echipată pentru reîntoarcearea acasă, la familia ei tradițională. În ultimul moment, îmi spune:

- Vezi că azi- noapte, după ultima partidă, mi- am permis să intru în sistem.

Sar ca ars.

- Ce- ai facut?!!!!

Ea: - Ți- am instalat un windows mai nou, mai eficient și mai ușor de adaptat la fostul tău birou.

Mă enervez în ultimul hal! Deschid pc- ul, nu mai înțeleg nimic din el, zeci de butoane fără sens, nicio șansă să îmi revin din balamuc cel puțin o săptămână! Mă duc încetișor spre ușa de la intrare, o încui și sus și jos, trag zăvorul, pun lanțul, activez alarma pentru hoți și mă reped la ea. Îi smulg meșele din cap, îi desfac codițele stupide și o trântesc pe pat.

Scot din sertarul biroului cutia cu markere permanente și îi spun: - Șterge- ți mesajul patriotic de pe piele! Nu vrea, ține la umorul ei cretin. O mâzgălesc cu markerul pe tot șoldul, îi deschei bluza aproape smugându- i nasturii, ghindele din șnururile de detașament sar cât colo, se mai pierd și niste boabe de grâu pe sub fotoliu. Cu markerul roșu îi desenez câteva inimi pe țâte, două frunze de trifoi pe obraji, o pană pe fund și o trimit la oglindă.

- Îti place ? 

Ea, plângând: - Nu.

Eu: - Plângi degeaba, markerul permanent nu se șterge cu lacrimi. Azi nu pleci acasă până nu îmi merge calculatorul! Trimiți mesaj bărbatului tău că ești la o prietenă bolnavă.

Ea, oftând: - Da.

Mă mai răcoresc puțin.

Deschid din nou calculatorul. Mi- a apărut butonul Start, dar îmi lipsesc în continuare aplicațiile principale, cu care lucrez zilnic. Mă enervez din nou, mă reped la ea care, relaxată, îmi răsfoiește albumele cu fotografii din tinerețe.

Eu:-  Dezbracă- te complet! Se dezbracă instant, cutia cu markere este încă în apropierea mea. 

O fut de patru ori cu niște draci greu de imaginat. Indiferentă la nervii mei, crede că așa e normal, să îi fac pe plac până la final.

Ea: - Mă simt murdară, spune, pot face un duș? 

Eu: - Vezi că pana de pe fesă nu se duce, nu te chinui s- o răzuiești, e marker pentru cd- uri. 

Fuge la baie, trântește ușa după ea.

Mă întorc la pc. Mi- a apărut butonul care mă conectează la net. Ies pe balcon și fumez trei țigări una după alta. Iese spășită din duș. Verific din ochi tăria markerelor și văd că încă țin. 

Ea: -  Îmi dai voie să mă îmbrac? Mi- e cam frig...

Eu: - Ia-ți un halat din baie. 

Apare cu halatul meu preferat, deși în baie sunt patru halate. Mă gândesc două secunde dacă să i- l las sau nu, și mă hotărăsc să i- l las. Stă înfășurată în el și fumează complet descătușată. Nu îmi convine, sunt în continuare o victimă. Mă apropii de ea: Mă mai iubești?

Se uită într- o parte, se uită prin mine, se uită peste mine: - Tu ce crezi? 

Eu: - Eu cred că da.

Ea: - Te înșeli.

Eu: -  Ia să verificăm cum stai cu temele pentru acasă! Desfă- ți picioarele! 

Ea: - Nu vreau!

  O iau în brațe și o sărut. Se strâmbă și mă împinge. Nu mă las, se uită drăgastos la mine abia după zece minute pe ceas. O așez încet pe pat și fac dragoste cu ea ca un bun amant ce sunt când nu mi se bagă o femeie în mașinărie. O umplu de milioane de virtuali bastarzi, toți genii și, în timp ce își varsă veninul pe mine ba că sunt babalac, ba că n- am habar de informatică, ba că ar trebui să mă mai dau cu lumea, mă duc și scot toate zăvoarele de la ușă. O sărut dulce de la revedere. Când ajunge jos, îi arunc de la balcon cutia cu markere:

Eu: - Data viitoare să vii îmbrăcată în profesoară! Și vezi să îmi pui media zece!

Mă interesează

 

El:- Mă interesează dacă ești asortat!
Eu:- Sunt. La pantofi sport, port șosete albe.
El:- Mă interesează dacă ești grijuliu cu sănătatea!
Eu:- Sunt. Pe geruri groaznice port pe dedesubt colanți.
El:- Mă interesează dacă faci balet!.
Eu:- Da. Am șoldurile ca la 20 de ani.
El:- Mă interesează dacă porți maiou.
Eu:- Numai dacă îmi dai jos cămașa, afli.
El:- Mă interesează dacă ai mușchi.
Eu- Am. Am și forța în ei, dar nu pentru orice prostovan.
El:- Mă interesează dacă ai mărul lui Adam
Eu:- Am, dar nu te las să mă muști de el.
El:- Mă interesează dacă accepți să te tatuez eu.
Eu:- Am deja un specialist în așteptare. Nu, merci !

El:- Mă interesează cum îți întinzi fardul.

Eu:- Cu două degete, pe fiecare pleoapă, sincron, simetric. 
El:- Mă interesează dacă porți portofel în buzunarul de la piept.
Eu:- Când sunt cu tine, îmi țin banii pe card.
El:- Mă interesează dacă ești primul meu amant.
Eu:- Tu de crezi? Că mă dau pe un simplu IT- ist? Normal, sunt primul tău utilizator.
El:- Mă interesează dacă citești în degetele mele cartea vieții.
Eu:- Îmi auzi bătăile inimii? Te citesc de câteva ori pe zi.
El:- Mă interesează dacă auzi cum îmi foșnește urechea.
Eu:- Te aud ca pe un șoarece ronțăind virgula.
El:- Mă interesează și câte pene folosești pe oră.
Eu:- Câte -n lună și-n stele.
El:- Nu sunt cam multe?
Eu:- Sunt, e adevărat, dar nu pot gândi fără ele.
El:- Acum gândești?
Eu:- Nu. Și ia- ți laba de pe penisul meu!
El:- Sorry, mă luase valul.
Eu:- Știu. Dar e aproape geamandura, ține- te de ea, e mai sigur.
El:- Doamne, ce era să fac! Bine că mi- ai atras atenția. Nu știu cum să- ți mulțumesc!
Eu:- Fă- mi înapoi nodul la cravată, nu prea îmi iese.
El:- Vrei să vezi în oglindă dacă e bine?
Eu:- Nu, e suficient să fie legată.
El:- Ne futem?
Eu:- Bine.
Hai! Dă- mi mie să îți țin umbrela.
Eu:- Bine.
El:- Ce ploaie nebună!
Eu:- Da. Îmi place. Dă- mi gura!

Atâta

 -Atâta lipsă de scrupule, atâta lipsă de blândețe, atâta lipsă de tandrețe n- am pomenit! zise femeia lângă care  m- am trezit azi dimineață, după o beție cu gașca. Mă uit la ea cum își plimbă mâna pe volan, încercând o curbă virtuală, în timp ce pe asfalt se așterne ninsoarea. 

Eu:- Nici eu. Data viitoare te bat la fundul gol.

Ea:- M- ai bătut deja!

Eu:- Nu, ți- am lăsat neatinsă buca stângă. 

Ea:- Aș vrea acum! Hai să urcăm înapoi!

Eu:- Vezi că întârzii la serviciu! Ne mai vedem noi! 

Demarează în trombă, împroșcându- mi pantalonii din balta murdară, unde pojghița subțire de zăpadă se străduiește zadarnic să înjghebe un ghețuș. Mă uit după ea lung, ca un țăran la un câmp plin cu lucernă necosită. De felul meu, sunt un bărbat comod. Dar cu ea, nu. Îmi aprind o țigară și cu stânga îi șterg numărul din telefon. 

Atracție magnetică

 

Text interzis minorilor!

     Sunt prins între mai multe drumuri, dar nu știu cum se face că la toate răscrucile îmi apare în cale aceeași coardă. La început cred că eu sunt iepurașul, iar ea vânătorul, pe urmă mă simt de-a dreptul pește de apă sărată. De câte ori mă vede, ba mă linge, ba mă usucă și mă visează pe sfoară- n cămară. Într- o zi, când eram mai grăbit ca de obicei, mă fluieră, după care îmi zbiară cu voce de rănită căprioară:-  Vrei să vezi care dintre noi e mai rapid, eu sau acest porumbel călător? Mă uit la ea cum bagă viteză fix când porumbelul călător se transforma în nor. 

Piesa asta de teatru de care îmi tot amintește nu mă prea interesează când actrița principală este ea, prefer actorii consacrați, dar numărul exagerat de mare de întâlniri coincidente mă îngrijorează. Într-o seară, îmi pun pe mine un tricou roșu cu paiete și îi spun: - Hai la doctor! 

Se cam codește, ba încetinește, ba accelerează, dar până la urmă îndrăznește:

- Unde vrei să mă tratezi? La mine sau la tine?

Eu: - Acolo unde fiarele sunt multe, mari și nu așa de strălucitoare.  

Ea: - De ce nu așa strălucitoare?

Eu: - Fiindcă vreau să vezi numai paietele de pe tricoul meu strălucind în soare. Îți convine? 

Ea, pipăindu- mi pectoralii: - Ah, mă atrag magneții tăi așa de tare! 

Eu: - Știu, fac sală de mai multe generații!

Ea: - Nu îmi dai mie bluza ta? Sau cel puțin cureaua? Nu îmi dai ochelarii tăi cei noi? 

Sunt generos, aleg să îi dau bluza.

Apoi plec cu ea în gară. E o curvă ordinară! O urc într- un tren dezafectat și o pun să îmi lingă scula. Se uită cu ochi lăcrimoși la bluza mea plină de spermă și îmi spune:- Ce gust bun ai! 

Eu:-  Să vezi ce gust bun am la femei! 

 

Toys

 

    Mă cuplez cu o coardă care mă crede jucăria ei. Îi place să mă vadă când cu cheiță, când cu motoraș, când bucăți ca să mă poată asambla ea. Sunt zile când mă târâie prin viață ca pe un cățeluș pe role, când ca pe o albinuță înfiptă- n vârf de floricică. În general, mă opun.  Încerc să schimb eu regulile jocului, când vrea să fiu o anumită jucărie, eu să fiu alta. Se dezbracă de geaca blănoasă, își dă jos cerceii uriași, mă linge pe toate rănile sufletești și mi le oblojește cu alifii procurate pe bani grei din țări aflate mereu în conflict. În timp ce trage din narghilea, îmbrăcat în cămăși exotice, eu visez. Visez cum tătăroaice îmi pun părul pe moațe, cum dive suave ca aburul din ceașca de cafea îmi pictează pe unghiile de la picioare fulgi în culori nemuritoare, visez cum lângă mine picotesc păsări în stare să vorbească despre filme și filosofie cu glas omenesc, cum mă tatuează cu astre și note muzicale soldați alungați pentru incompetență din cele mai crunte războaie mondiale.
E slab, nervos și trăiește numai din fumuri, dar știe zeci de rețete de mâncare. Mi le povestește cu lux de amănunte până îmi trece și cheful și foamea. De câte ori pleacă, ia o bucată din mine. Rătăcesc pe străzi, purtând cu străinii dialoguri absurde, mă las antrenată în jocuri care nu îmi plac și în care mereu pierd. Fac asta ani în șir, uneori decenii.  Câteodată se preface uituc și îmi lasă în suflet câte o păpușă, un cub Rubik sau niște culori noi. Mă întorc la jucăriile mele ca într- o altă viață, fără dorul de cifra doi. Mă amenință înainte de a pleca:- Dacă mă uiți, îți arunc toate jucăriile la gunoi!
Știe că dacă face așa, o iau razna. În general, e bun cu mine. 

ÎNTÂMPLĂRI CU FAVORINUS

 Favorinus Englezul

 Favorinus s- a cuplat cu un tip nebun după engleză. 

Vine într- o zi la cafeneaua unde îmi făceam veacul și îmi cere cheia de la mercedesul meu bej, de pe vremea locomotivei cu aburi și îmi zice:

- Am pus mâna pe o coardă moartă după engleză. Dă cheile să mă fut cu ea!

Eu: - Da ce- i mașina mea, hotel?

El: - Nu fii! Hai dă cheile, știi că sunt om de cuvânt. Îți aduc înapoi mașina neatinsă

Eu: - Bine.

I le dau.

Peste o săptămână, iar. Încins, emoționat.

- Hai dă cheile!  Trebuie să o învăț adjectivul pronominal!

Eu: - Nu mai sunt deschise bibliotecile? 

El: - Știi că nu se poate face sex unde e lume multă. 

Știu, dar nu îmi pasă. Însă aveam chef să îmi plimb nevasta pe la Black Friday, dar el o lichea greu de îndurat mult timp, mai ales în condiția aia de algă tremuratoare, îi dau cheile și îmi sfătuiesc nevasta să ia un taxi. 

Mai trece o săptămână, mă iau cu una cu alta, se apropie timpul și apare animalul de Favorinus la braț cu fufa pasionată de engleză. E mai înalt decât el și mai echilibrat emoțional. Zice un simplu bună seara și atât. În rest, stă atârnat ca o toartă de ulcior.

Mie, amândoi, în uguit de porumbei: -Hai, unchiule, dă cheile să facem o plimbărică!

Eu, unchiul lor? Mă uit la amândoi, tineri, drăgăstoși, frumoși. Adică, de ce nu?!

Le dau santajiștilor emoționali cheile. Îmi iau gândul de la concertul de la marginea orașului. Oftez și mă gândesc, asta e, trebuie să ne conștientizăm patimile. Patima mea e animalul de Favorinus.

Mai trece o vreme, vine între timp iarna, trece iarna, vine primăvara și mă trezesc iar cu el. Oleacă mai pleoștit ca de obicei:

El: - Auzi, nu vrei să mergi în locul meu?

Eu: - Unde?

El: - La concursul ăla de engleză pentru care s- a pregătit iubi' a mea

Eu:-  Unde se ține?

El: - Cum unde? În Capitală.

- Și ce vrei să fac eu cu iubi' a ta?

El: - Să îi întărești moralul, să îl susții emoțional și să îi mai zici niște secrete. I- am promis că dacă ia locul întâi, ne luăm mașina noastră și nu o mai folosim pe a ta.

Mi se pare o ofertă bună, nevasta se uită deja la mine ca o lupoaică răpită și de lângă Romulus și de lângă Remus.

Merg cu iubi' a lui în Capitală, mă lupt din răsputeri să nu mă cuplez eu cu el, ia premiul întâi, își ia mașină și îl părăsește pe Favorinus pentru altul, care ia curbele mai cu avânt și care are în viață și un țel.

Mai trece o săptămână, pentru unii ușoară, pentru Favorinus, grea. Apare la mine plâns, nerujat, fără șervețele la el, mucii până la podea, îi șterge cu ce apucă, inclusiv cu poala mea, ochii lui frumoși și străvezii imploră o milă greu de suportat.

Îmi zice:

- Îmi împrumuți mașina?

Eu: - Parcă erai sigur că nu te mai ții după parașute.

El:- A venit iubi' de la facultate și vreau să mă plimb cu el în amintirea vremurilor bune. Uneori istoria se repetă.

Eu, oftând:- Nu e chiar așa simplu cu repetarea istoriei, dar fie, vezi ce- i promiți de data asta!

 Morala

Ai fete care te îndrăgesc și îți mai fură câte un ruj, ești mătușă; ai  baieți care îți folosesc mașina și îți zâmbesc dulce când sunt beți, ești unchi!

Jason Donovan - Sealed With A Kiss - Official Video

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 14

 

     Alexei Alexandrovici se întoarce la Petersburg hotărât. Ajuns acasă da indicații precise sa nu fie deranjat și începe să scrie o scrisoare Annei Karenina prin care să își fixeze odată pentru totdeauna pozitia matrimoniala.
Îi scrie soției o scrisoare în franceză în cel mai pur stil bogomilic. Îi vorbește despre importanța familiei, despre Ideea de Bine către care trebuie sa ne orientam mereu pentru a fi virtuoși, cum a zis Aristotel, care a fost un filosof rebel, si nu un birocrat plin de el. Și de faptul că o așteaptă neîntârziat la Petersburg, dar nu  mai târziu de marți și, deasemenea că dacă nu  se conformează intențiilor lui bune,  va fi vai și amar și de ea și de fiul ei.

Alexei Alexandrovici trimise soției in plicul cu scrisoarea și bani, pe urmă, mulțumit și de faptul că și-a exprimat ferm opinia cu privire la familie și de faptul că a trimis bani, intră în birou. Aici Alexei se confruntă cu trei opțiuni legate de petrecerea timpului când Anna Karenina și fiul nu sunt in preajmă 

1. Să termine o carte franțuzească din care citise deja o parte despre inscripțiile egubiene, ceea ce ne arată interesul pur intelectual pentru cercetarea științifică.

2. Să încerce o comunicare afectivă cu soția în ideea că într-o zi ea își va reveni și îl va iubi/ respecta din nou. Însă din portretul oval și înrămat aurit al Annei, portret maiastru al unei foarte  frumoase  și moderne femei, îl privește un chip disprețuitor. Alexei renunță să mai fie de partea ei.

3. Să lucreze la un dosar complicat de la minister în care chestiunea situației economice a celor de alt neam, exprimată într-o complicata situație funciara fusese amânată mult timp, în ciuda avertizărilor opoziției. Se apucă de dosar cu energia pe care ar fi trebuit să o dedice primelor două chestiuni, o energie și un chef de lucru extraordinar care duce în final la o foaie scrisă cap coada. 

Finalul capitolului este cu Alexei care se ridică de pe scaun mulțumit și îi cade mulțumirea pe podea când dă cu ochii din nou de Anna. Femeia frumoasă din portret îl dojenește și îl disprețuiește. 

Voi continua textul putin mai tarziu. Sorry, pasionaților. Nu va fi lunga așteptarea.  Nu cred că am mai mult de 2 vizitatori pe zi, săptămâna, luna, an. 

Reproșuri

 El: - Îmi place cafeaua neagră, dar nici chiar așa de amară!

Eu:- Crezi că mie îmi convine să fiu înconjurat de atâția fungicinzi? 

El: - Deci suntem amândoi plouați?

Eu: - Nu, eu sunt nins deja. 

El: - Hai în Africa!

Eu: - Serios? Când? 

El: - Pe la 10.

Eu:- Cum? Cu vaporul?

El:- Da, o bucată de drum, pe urmă luăm un avion particular.

Eu: - Ok. Îmi place ideea. Ca de obicei, ești turistul meu preferat! 

Seara, la hotel, înainte să ne băgăm în pat: 

El: - Așa, deci, ai avut azi 3 experți preferați.

Eu: - Cam ai dreptate, dar nu au fost trei, au fost 4. 

El: -  Crezi că mă duci?! 

Eu:-  Primii patru m- au refuzat ei, pe al 5-lea l- am refuzat eu.

El:-  Vorbeai de 4!!!

Eu: - Al patrulea mi- a rămas în minte, era cel mai frumos. 

El: - Cu frumusețea aia mi- ai schimbat dispoziția. Mi- am dat seama că nu sunt fără gust. 

Eu, despachetând bagajele. - Fără gust la cel frumos?

El:-  Nu îți răspund, vreau să dormim devreme. Cel mai interesant fenomen în Africa este răsăritul. Ne trezim să- l prindem! În plus, dormim amândoi pe jos. E mai puțin periculos. Noapte bună!

Eu: - Noapte bună! Pot să mă uit la televizor?

El:- Treaba ta! Eu deja sforăi.

Îmi place să mă uit la televizor când dormim pe jos. 

5 scurte dialoguri cu Stăpânul meu

 1.

El:  - Omul trebuie să fie stăpânul animalelor și nu invers. 

Eu:- Dar stăpânul bambușilor? Poate fi o ființă necatalogată?

El:- Un bărzăune cum ești tu?

Eu: - Da.

El: - Poate fi, dar nu mereu. Doar dacă rachetele rămân fără kerosen pe o perioadă mai lungă de două luni.

Eu: - Ok.

2.

El: - Cum stai cu bizonii?

Eu:-  Bine. I- am prelucrat în fotoșop și sunt toți blonzi.

El: - Ha! Dar cu căprioarele?

Eu: - Fug de ele sau mă strecor prin spatele lor, să nu își dea seama că sunt mai mic de statură.

El:- Ți- e frică de căprioare?

Eu:-  Înainte nu îmi era, dar de când le caută mamuților în coarne, mă tem și de umbra mea.

El:-  Vezi că mamuții n- au coarne, au colți, sunt strămoșii elefanților.

Eu:-  Or fi avut pe vremea altamiriștilor și lascauxilor, dar de atunci au evoluat și le țin pe cap.

El:-  Vrei să zici de pe vremea vikingilor.

Eu:-  Da, și de atunci. 

El:-  Sunt în ultimul hal de plictisit! Bagă niște bambuși, dar să nu mai începi să plângi! 

Eu:- Nu, sper să nu. Mi- a ajuns de două ori în viață!

3.

El: - Nu prea zâmbești în fața camerelor de pe coridor. Ăsta e un minus care trebuie transformat în plus.

Eu: - Serios? Ce fel de zâmbet vrei? Arial, Times New Roman, Algerian, Calibri? Azi am avut peste 20 de fonturi, toate surde, majoritatea mute.

El: - Îmi place algerian.

Eu: - Și mie, ți- am furat ideea ca să îmi înnobilez ciracii.

4.

El: - Am auzit că te dai rotund în fața celor de- a 5 a.

Eu:-  Da, din păcate. 

5.

El: - Este Luckasiewich nume de fotbalist?

Eu: - Nu.

El: - Atunci de ce îi dai ignore?

El: - Da, ar trebui să îmi revin.

Eu: - Păi vezi!

Seară de iunie

 - Cine ești tu să îmi trasezi direcția? mă rățoiesc eu la el.

El:-  Sunt regele, președintele și șeful tău direct.

Eu:-  Și de ce adică eu trebuie să dorm la perete și tu la margine? Poate am chef să merg la baie noaptea, poate vreau să ies la o țigară, poate să mă plimb pe afară, sub ploaia de stele?

El: - Nu poți dormi la margine, eu nu pot dormi la perete, dormi în magazie! N- am coteț, că te- aș trimite acolo, să faci pe cocoșul cu alții sleș altele.

Eu: - Nu pot pe jos?

El: - Nu, pentru că pot să cad peste tine.

Eu:-  Adică ai ditamai patul, dormi singur în el și cazi peste mine?

El:-  Da, se poate. S- a mai întâmplat.

Eu, curios: - Cu mulți?

El:-  Așa și așa.

Eu:- Câți? Zi un număr. Peste 5?

El: - Nu, adaugă și niște zerouri.

Eu:- Peste 20?

El: - Am zis niște, nu unul.

Eu: - Peste 101?

El: - Măi, nu mai știi ce înseamnă niște?

Eu: - Poate 1010?

El:-  Pe aproape.

Mă reped la el și încep să- l smotocesc. Capcăunule! Măgarule! Nehalitule! Nesătulule! Eu al câtelea sunt? Al 1011?

El își așează pijamaua frumos pe lângă corp, își răsucește ața la nasturele care începe să atârne: Ei, nici chiar așa!

Eu: - Adică ? Crezi că sunt tâmpit? Că nu mai știu să număr?

El: - Nu prea. 

Eu:-  Vrei să ne batem?

El: - Nu, n- am chef. Dacă poți dormi în dreptul ușii, te las să dormi pe jos. Dar trebuie să te trezești înaintea mea, altfel dă menajera peste tine când îmi aduce cafeaua. 

Eu:-  Și aici al câtelea sunt? Peste câți a mai dat menajera când îți aducea cafeaua?

El: - Peste câțiva.

Eu:-  Și au pățit ceva?

El: - A căzut peste ei.

Eu: - Cine? Cafeaua sau menajera?

El:- Ambele. 

Eu: - Și s- au simțit bine?

El: - Nu știu cum a fost pentru ei, pentru mine nu a fost bine. Nu mi s- a adus cafeaua la timp, m- au trezit înainte de vreme și într- un mod violent. A trebuit să o concediez imediat pe ea, iar pe el l- am abandonat.

Eu:- Ai cucuie, vânătai, cicatrice de la căzăturile menajerelor în dreptul ușii?

El:- Am câteva.

Eu:- Pot să le văd?

El:- Să vedem dacă meriți.

Mă enervez și plec de pe pat. Încep să mă plimb printre rafturile bibliotecii.

El pițigăiat:- Ai citit toate cărtile astea? Nu, numai pe unele. Și ai de gând să le citești pe toate? Da. Când? În această viață? Nu, după ce pleci tu.

Eu:- Așa, deci, ești politicos cu toantele.

Mă așez lângă el. Îl iau de umeri încurajator. Lasă, nu toate femeile sunt așa. Unele sunt mai rău.

El: - Așa e. Cele mai multe nu observă biblioteca. 

Râd. Începe și el să râdă. 

Eu:- Hai să ne uităm la un film. 

El:- Da, hai!

Ne uităm la un film asiatic. 

Apare o scenă de sex. Îmi zice: - Dacă deschizi gura, îți tai limba!

Nu deschid gura. Mîngâi ciucurașul pernuței de mătase de sub cap ca un obsedat pervers până mă trezesc cu câteva firișoare de ață în mână. Le ascund sub cearceaf să nu se prindă imediat că i- am jumulit perna. E prea cubică atmosfera asta dintre noi doi și actorul principal din film, nu vreau să fiu acuzat că am atentat fix eu la ea.

 Îmi zice: - Mai zi și tu ceva. Eu am văzut filmul de zeci de ori.

Eu: - Ce să zic? N- ai spus să nu deschid gura?

El: - Numai la scena aia, nu la tot filmul.

Eu: - Aaa!

Se termină filmul. Mă ridic și mă îndrept. Am stat ceva timp culcat.

Se uită după mine cum mă dezmorțesc, pe urmă sare din pat și se repede la geam.

 Îl deschide larg:- A înflorit cireșul!!!

Stăm amândoi sprijiniți de pervaz și ne uităm la explozia de alb și roz din fața noastră. Aerul parfumat îi zburlește părul lung și moale ca o aripă.

Tocuri înalte

        Mă sună spre seară o cunoștință recentă. Vrea să ne întâlnim. Ne- am intersectat de câteva ori, absolut întâmplător. Ultima dată a îndrăznit să mă țină de braț și am parcurs amândoi un drum scurt până la o cafenea. E înaltă, frumoasă și elegantă. 

Mă îmbrac office. Nu pentru că ei îi plac bărbații office, deși probabil că așa e, ocupă o anumită funcție în administrația de stat, ci pentru că îi lipsește complet educația în ce mă privește. Ajung înaintea ei, sunt puțin încordat, nu îmi lipsesc femeile în perioada asta a anului și nici în momentul ăsta al vieții. 

Nu am nici curiozități deosebite în ce o privește, mi- a povestit la celelalte întâlniri și cine îi e șeful, și cu ce partid simpatizează. Despre viața  personală știu doar că e măritată și are un copil la un liceu privat. Cu soțul se înțelege, normal, ca orice femeie care își protejează imaginea publică.

Vine îmbrăcată în rochie lungă de seară și cu tocuri interminabile. Mă sărută amical pe un obraz, apoi mă ia de braț. Sunt cât ea de înalt.

Ea: - Mergem?

Eu: - Unde?

Ea:- La o recepție. Sunt invitată la o recepție și nu am vrut să merg singură.

Ok, zic eu, felicitându- mi îngerul păzitor, care mi- a indicat ținuta.

Luăm un taxi și ajungem la un restaurant aproape de port, locuiesc într- un oraș riveran, restaurantul e chiar pe malul fluviului. E început de noiembrie, este deja întuneric, dar faleza e luminată și sunt mulți plimbăreți. 

Sala e plină.

Artiști, modele, afaceriști, politicieni.

Ea, încântată: - E toată lumea bună, caută- ți o ocupație, eu sunt aici împreună cu soțul. Nu vreau să observe cineva că am venit cu tine.

Eu: -  Dar chiar ai venit cu mine, a văzut toată lumea că am intrat amândoi.

Ea:-  Da, dar dacă mă întreabă cineva, le voi spune că ești o cunoștință întâmplătoare.

Eu: - Chiar sunt o cunoștință întâmplătoare.

Ea:- Ești, dar seara abia începe.

Mă uit la ea în modul meu particular, care transformă exteriorul într- un dans nebun în care timpul curge în toate direcțiile, inclusiv invers spre amiaza de dinainte de apelul ei. Pleacă val- vârtej spre un grup care se amuză de nu se știe ce. Se apropie de un bărbat și îl sărută pe gură. E cărunt și atletic. Soțul, mă gândesc și mă îndrept spre bar. Bine că nu mi- am luat sacoul gris, aș fi creat o confuzie și mai mare.

Îmi iau un whisky și conversez cu barmanul despre culorile plăcute ale toamnei.

După o oră, mă uit după ea, nu o mai văd în încăpere, fac un tur pentru certitudine, dar chiar nu e. 

Plec. Sunt puțin amețit, de la alcool, de la sângele urcat brusc în cap.

Mă opresc după câțiva pași lângă un grup de adolescenți cu chitare, care lălălie o melodie imposibil de recunoscut, mă sprijin de o bancă și îmi aprind o țigară. Cerul e bleumarin și sunt puzderie de stele. Foșnetul apei și vânticelul cald mă liniștesc.

Iau un taxi și ajung acasă. Urc scările spre intrarea blocului, când mă simt tras de haină. Mă întorc, panarama de la serată. 

- Vreau să te răsplătesc, zice ea.

Eu: - Prefer ciocolata albă, fără alune.

Râde.

Intrăm în apartament.

Abia închid ușa, că îmi dă sacoul jos. 

Mă sărută și încearcă un atentat la cutia cu valori, bâjbâind după un întrerupător. O scutesc de efort. Intru cu ea în dormitor și o trântesc pe pat.

Se ridică repede.

Ea:- Nu îmi place cum m- ai trântit!

O mai trântesc o dată.

Se ridică din nou.

Ea: - Nu auzi că nu îmi place cum mă trântești!

O împing din nou pe pat, îi sare un pantof.

Se ridică din nou.

Ea: - Nu mă mai trânti!

O trântesc din nou.

Îi sare și al doilea pantof.

Se ridică și vine nervoasă spre mine:

Ea: - Nu auzi că nu îmi place!

O iau în brațe și o țin strâns. Începe să plângă. Plânge cu sughițuri, îi curge rimelul pe cămașa mea nouă, albă, se șterge la ochi cu cravata mea azurie, mâzgălind- o fără jenă de ruj și fard. În timpul asta, eu îi desfac cei 28 de năsturei laterali ai rochiei și încep să o mângai pe fese. Stă în fața mea, nemișcată. O trântesc din nou pe pat.

Nu se mai ridică de data asta. Mă duc la player și pun muzică, relativ tare. Sting toate luminile din apartament și mă strecor lângă ea. Ne futem. Îi place, se simte bine, suspină, susură, țipă, țiuie, cântă, râde, vorbește tandru, vorbește porcos, mă alintă cu tot felul de nume de bărbați trecuți printre pantofii ei cu toc înalt, cu tot felul de nume de animale de companie și sălbatice. Adormim târziu, îmbrățișați. Dimineața, îmi aduce o cafea. E îmbrăcată, o verific, are toți nasturii încheiați. Se așează pe marginea patului lângă mine. Miroase a parfumul meu, a pasta mea de dinți, mi- a folosit până și aftershave- ul. Mă sărută delicat pe obraz.

Pleacă. O aud troncănind spre lift.

Îmi beau cafeaua încet. Azi e sâmbată. Nu trebuie să plec la serviciu. Mă întind pe spate cu brațele întinse, cu ceașca încă fierbinte în echilibru pe frunte. Ce noapte! Ce zi! Afară ninge.

 

Albă că Zăpada și ce ?

    Dorel stă pe scăunel și ciopârțește un teanc de hârtii.
Mă apropii încet de el și îl observ. E o carte de povești germane și englezești.
Îl întreb:- De ce o tai? Poate vei avea copii.
Dorel:- Cine? Eu? Ai greșit adresa.
eu:- Nu cu mine, cu altele.
Dorel:- Cu cine? Cu Muma pădurii? Cu Cotoroanța? Cu Scorpia? Cu Gheonoaia?
Mr Brasil, optimist, oprindu- se din pictat:- Mai sunt femei pe lume. Ai uitat personajele pozitive: Ileana Cosânzeana, Ileana Sânziana, Zâna Zânelor, Albă ca Zăpada și altele, nu stau acum să le enumăr pe toate.
eu:- Plus prințesele, ducesele, reginele din toate  operele culte.
Dorel:- Tu ce părere ai, că eu sunt fan Sandra Brown? Nu există! Basta!
eu:- Și ce, eu sunt fan?
Dorel:- Știu eu ce mai citesc femeile de 50 și ceva de ani? Doar nu citesc la fel ca fetele tinere.

Ridic din umeri. De mult n- am mai vorbit despre literatură cu o persoană feminină, indiferent de vârstă. Cred, dacă stau bine să mă gândesc, de vreo 35 de ani. 
Mr Brasil:- Deci, de ce tai cartea? Ca să o rescri?
Dorel:- Da. Vreau să scriu Albă ca Zăpada și cei 7 uriași.
Mr Brasil:- Ai dat la căutare pe Google? Poate sunt unii care au scris- o înaintea ta.
eu:- Și eu cred asta. E banal. Dacă nu ești pitic, ești uriaș. Logic.

Mr Brasil:- Poți fi și normal, adică între- între, cam cum suntem noi. 

Dorel:- Nu fac copii cu voi!

eu:- Da, nu e recomandat. Ne certăm între noi pe motive stupide, cum ar fi cine să- i ducă la școală. În plus, trebuie carnet de șofer pentru autobuz. Nu- i așa, Mr Brasil?

El:- Eu nu sunt interesat de cei între- între. Deci, nu facem între noi copii! De uriașii lui Dorel parcă parcă m- aș lăsa atras. 

eu:- Durează ceva să crească. În plus, trebuie să fie și fete printre ei. Nu poți face copii cu băieți.

Dorel:- Lăsați- mă- n pace! Nu mai scriu despre cei 7 uriași, dar pot să scriu Albă ca Zăpada și cei 7 albi?
Mr Brasil:- De ce? Ești rasist?
Dorel:- Nu, sunt în concurență cu Agatha Christie, ea a scris despre cei 10 negri mititei, eu scriu despre cei 7 albi uriași. 

eu:- E un fel de povestire meteo? Rămân înzăpeziți?
Dorel:- Nu înzăpeziți, rămân într- un moment fericit. 
Mr Brasil- Vezi că momentele fericite nu sunt cu cifra 8, ci cu 2, maximum 4.
Dorel:- Nici dacă punem o oglindă?
eu:- Dacă punem o oglindă, da. Cititorul vede dublu.
Dorel:- Bine, așa rămâne.

Mr Brasil mă cheamă aproape și îmi spune:- Vezi că mai sunt câteva cărți cu basme în bibliotecă, ia -i- le de sub ochi, sunt greu de recuperat. Și nu îi mai spune niciodată de copii, nu auzi că are deja 7? Câți vrei să îi stea pe cap? 

eu:- Sorry, Dorel. 

El:- Bine, te- am scuzat. 

eu:- De ce albi? Uriași, am înțeles.

Dorel:- Albul mă inspiră. E ca noaptea.

eu:- Poate vrei să zici ca ziua.

Dorel:- Nu, ca absența. Îmi plac absențele. 

eu:- Mi- am dat seama, cu întârziere. Sorry!

Dorel:- Lasă, te- am iertat deja. Fă și tu un ceai, sunt plictisit de cicăleală deja.

Vin cu un ceainic mare de ceai aburit. Stăm toți trei cu mâinile pe  ceștile cu margini aurite și nu ne vine să bem. Aspirăm parfumul florilor de tei și ne încălzim mâinile. Facem noapte albă, pleonastică, cum zice Dorel.

Chandelier

 Ziua 1.

         Îmi place să călătoresc cu trenul. Merg într- un orașel de munte pentru o întâlnire cu un portorican.

Călătoresc ziua, e mijlocul toamnei și peisajul superb îmi vindecă ochii obosiți de tonele de hârtii fără figuri de stil, cu care mă confrunt zi de zi la serviciu. 

Când trenul ajunge în preajma micilor localitați, răsar de lângă garduri copii jucând fotbal, bătrâni pe băncuțe la sfat sau tineri giugiulindu- se.

Ajung pe seară, s- a schimbat ora și se întunecă repede. Mă opresc la un restaurant din gară să beau o cafea. Am o primă întâlnire oficială în două ore, suficiente să ajung la hotel. La o masă vecină, doi tineri se ceartă. Femeia țipă și tâșnește de pe scaun, vărsând paharul pe masă și pantalonii lui.
Pleacă.
Bărbatul se ridică, e îmbrăcat în alb și pata de cafea de forma unei uriașe frunze de palmier îl stânjenește. Scoate o batistă din buzunar și începe să se șteargă, jenat. Barul e plin, sunt femei la aproape toate mesele, exceptând masa mea. Se întoarce spre mine. Vine spre mine.
- Îmi cer iertare, dar mă puteți ajuta?
Eu:- Am numai pantalonii de pe mine. Dar în geamantan am pijamalele și niște pantaloni de ski.
El:- Îmi puteți împrumuta pantalonii de ski?
Eu:- Nu.
El:- Atunci pijamaua?
Eu:- Bine.
Deschid geamantanul și îi dau pantalonii de pijama. Sunt cu dungi.
Îi spun:- Se poartă dungile.
El, supărat, grăbit:- Da, știu. Dar nu la pantaloni, ci la bluze.
Eu:- Dacă vreți, îmi lăsați mie pantalonii și vă dau bluza. O legați în față, ca pe un șorț, vă vor confunda cu bucătarul. Puteți ieși prin spate și chemați un taxi.
Râde.

Îmi place cum râde, are un râs teatral și face gropițe în obraji. Sper că i- am schimbat dispoziția și încerc o glumă: - Trebuie să avem încredere în viitor. O pată de cafea este o dovadă că există ziua de mâine, e ca răsăritul soarelui pentru Hume. Îl vedem, dar nu- l putem avea. Sau invers, îl avem, dar nu- l vedem.

El, atent brusc la mine:- De unde știți?

Eu:- Mă bazez pe intuiția mea feminină.  

Își amintește de coarda care a plecat nervoasă:- Nu, e prea ridicol! Sunt balerin. Am repetiție pentru spectacol. Nu mă pot prezenta așa.
- Eu sunt turist în timpul liber. Nu vă pot lăsa pantalonii de tot. Va trebui să ne întâlnim și să mi- i înapoiați. Sunt pantalonii mei de pijama preferați. Sunt nevoit să particip cu ei la o petrecere oficială zilele viitoare. 
El:- Sigur! Sigur! Vă sun după repetiție.
Facem schimb de numere de telefon
  E cu puțin înainte de miezul nopții, de pe un număr necunoscut, mă sună tipul cu cafeaua.
El: - Sunt la Teatru, ne putem întâlni?
Îmi aduce pantalonii spălați și frumos împachetați într- o sacoșă de hârtie. 

- Vezi că sunt plini de piruete!

Îmi spune că a făcut repetiția cu ei. 

Mă simt bine.
Stăm amândoi la un pahar de vin în barul Teatrului și vorbim. E student. În timpul liber studiază Psihologia. E într- un an terminal, își face licența.
Îl întreb despre temă.
- Hiponoza, zice el.
Eu:- Cum îmi percepeți Sinele? îl întreb eu.
El:- Bulversant.
Eu:- Dar Eul?
El:- Solicitant.
Eu:- Dar Supraeul?
El:- Demodat.
Eu, admirativ:- Sunteți bun!
El, îngândurat:- Știu.
    Se ridică brusc și îmi strânge mâna. Se întoarce și pleacă. Îl urmăresc cu privirea. Mersul ușor, educat și periculos îmi scrie pe retină: Sunt închis în cușca inimii tale. Coboară de pe calul tău de cavaler și descuie poarta temniței! Se îndepărtează încet.

Doamne, de când n- am mai auzit o poveste cu prințese și balauri!
    Sar de la locul meu, plătesc în viteză și mă grăbesc după el. Îl văd cum dă colțul clădirii. Grăbesc pasul, e din ce în ce e mai departe, alerg, e în fața mea mult, alerg mai tare, alerg cu toată puterea, e departe, departe, o siluetă ca de copil, eu mai repede, îmi înnebunesc inima, mintea, picioarele, trupul tot, e din ce în ce mai mic, un punct în zare. Mă opresc lângă un stâlp de telegraf. Îmi vine să urlu! Nu o fac pentru că e încă lume în jur. Găsesc aproape o bancă. Mă odihnesc câteva minute. Lângă mine se așează un om. Ridic privirea. El. Mă fixează cu ochii negrii strălucitori. Îmi arată un afiș lipit pe stâlp:

 - Vezi?
Pe afiș un titlu mare. Chandelier. Spectacol de balet
-Aici sunt eu! Vei veni să mă vezi? Mâine seară.
Îmi prinde fața între palme și mă sărută de trei ori, ca pe un copil, pe frunte, pe nas și pe barbie. - Puțină speranță nu strică, nu- i asa? 

Zâmbesc, cu ochii în pământ.

 Se ridică și pleacă.

 - Te aștept cu un buchet de flori! Sunt primadonă, nu un balerin oarecare.
Îmi dau seama că e inutil să alerg după el. N- am nicio șansă!
Rămân pe bancă atingându- mi locurile nesărutate.