Dintre toate acele abstracții ale serii numai una a întins spre mine lumina
Blonde plete și sprintenă lună
În mijlocul cupolelor nopții atingere lină
Adiere de mai, vis în toamnă toridă
Nici nu au început aripile să prindă putere
Cuvântul a și început să coboare în săli neștiute, in palide trupuri, prin ziduri murdare
Desculți sunt păstorii…
Aceeasi orchestră,
Din nou Galeria, din nou Porumbescu, dar nu rapsodia,
Nu-i umbra amara in seara de vara, nu-i teama, nu-i vina.
Se poate ca peste toate urmele vieții să cada o mica scanteie
si ea sa aprinda in flori si in frunze
un dor dupa -o ploaie sau dupa un
bleu din secolul conchistadorilor?