despre Limba naturală, dupa R. J. Searle

Ce este Limba ?

De John R. Searle

Aceasta este o versiune extinsă a textului prezentat la Conferinţa de la Berlin  din 2006. Sunt recunoscător organizatorilor, în special lui Gunther Abel, pentru invitaţie si pentru ospitalitate. Contrar a ceea ce reiese din titlu este faptul ca eu nu privesc aceast subiect ca pe o bucată terminata. Lucrez inca la ea. Sunt recunoscător lui Dagmar Searle pentru ajutorul si  consilierea pe care mi le-a acordat.


Unele remarci preliminare

I.Limba naturală  

               Cred că este corect să spunem: cele mai mari realizări în filosofie, în ultimii o sută sau o sută douăzeci şi cinci ani au fost în filosofia limbajului. Începând cu Frege, care a inventat această temă, şi continuând prin Russell, Wittgenstein, Quine, Austin şi succesorii acestora pină in ziua de azi, nu există nici o ramură a filosofiei de calitate ”atât de aproape de cer” ca filosofia limbajului. Cred că singura realizare comparabilă cu cele ale marilor filosofi ai limbii este reinventarea de catre Rawls a obiectului filosofiei politice (şi, implicit, prin urmare, a  obiectului eticii). Dar, tocmai aceasta exceptie confirma regula: Cred că filosofia limbajului este partea de sus a realizărilor noastre.
       Tocmai de aceea am sa va spun ca am o mare temere cu privire la acest subiect. Problema este că medicii, în general, nu tratează limba ca un fenomen natural. Acest lucru poate părea ciudat, mai ales ca atât de mulţi filosofi contemporani şi care au scris destul de recent cu privire la acest subiect sunt nerabdatori sa sublinieze caracterul empiric al teoriilor lor cu privire la  limbă. Quine si Davidson sunt exemple frapante al unui empirism puternic în filosofia limbajului. Obiecţia mea fata de aceasta atitudine este că puţini filosofi contemporani care studiaza problematica limbajului nu trateaza limba ca pe o extensie naturala a capacităţilor noastre lingvistice, ci o trateaza non-biologic. Limba nu este vazuta ca un continuu, nici ca o extensie a moştenirii nostru biologice specific umane. (Nici ontogenetic, nici filogenetic, limba nu este vazuta ca fiind in continuitate cu biologia noastra umana) Cred că există un motiv profund, atât istoric, cât şi intelectual pentru care limba nu a fost tratata naturalistic, biologistic. Probabil din pricina ca filosofia limbajului a mers mână în mână cu dezvoltarea logicii matematice. Într-adevăr, Frege a inventat atât filosofia limbajului, cât şi logica modernă. Şi dezvoltarea filosofiei limbajului prin Russell şi lucrarea de inceput a lui  Wittgenstein au fost foarte mult văzute ca aplicări ale lingvisticii la  logica matematică. Chiar şi mai târziul Wittgenstein, precum și Austin, ambii opozanti împotriva unui logicism excesiv deja prezent în filosofia limbajului, nu vedeau limba ca pe un fenomen biologic natural.

       Nu este greu de crezut că limbajul este o extensie a capacităţilor biologice, dar dacă prin "logică", ne referim la sistemele formale de tipul celui dezvoltat de Frege şi succesorii săi, atunci logica nu este cu siguranță  un fenomen biologic. Dimpotriva, preocuparile de biologie umană sunt cu mult mai vechi decat cele de logică, istoriile celor doua nu au un început concomitent, ci decalajul dintre ele este enorm.

Ceea ce propun eu aici este un studiu despre limbă ca fenomen natural. A privi limba din punct de vedere natural, biologic.  
     Primul pas ar fi unul căruia i s-au opus mulți filosofi și anume acela de a vedea sensul lingvistic, care este dat de relația dintre propoziţii şi actele de vorbire, ca pe o continuare a formelor biologice fundamentale intenționale (voluntare), dintre care fac parte: credința, dorința, memoria şi intenţia, şi pentru a le vedea pe acestea la rândul lor ca fiind determinate de evoluția unor fenomene tot intenționale cum ar fi percepția și voința în sine. Printre formele fundamentale ale intenționalității, cele mai primitiv - biologice, împreună cu foamea, setea şi dorinţa sexuală, sunt percepţia şi intenţia acţiunii. Având în vedere percepţiile şi acţiunile, animalele au capacitatea de a-și forma amintiri şi a avea tendințe, intentii, așteptări,  precum și alte forme de intenţionalitate, cum ar fi teama, furia şi agresiunea. Cred că ar trebui să vedeţi bazele biologice ale limbii în intenţionalitatea prelingvistică. Întrebarea noastră este: Cum ar putea animalele, aflate în posesia unor forme prelingvistice de intenţionalitate sa determine evoluția limbii? Nu ştim, de fapt, modul în care limba a evoluat, şi în lipsa unor dovezi fosile nu ştim exact cum a evoluat, dar ştim că a evoluat, iar noi ar fi trebuit cel puţin să fim în măsură să răspundem la întrebarea: Cum ar fi putut aceasta evolua?
Vreau să subliniez faptul că această abordare este destul de diferită de abordările standard. Davidson, de exemplu, a crezut că numai o fiinţă care are limbaj poate avea anumite tipuri de acțiuni intentionale cum ar fi: convingerile și dorințele. Cred că el a înțeles limba exact pe dos de cum o fac biologii. În timp ce animalele au întâi percepții și pe baza acestora dezvoltă acțiuni intenționale și apoi un mod de comunicare printr-un limbaj specific, la om este așa: se pleacă, nu de la percepție spre limbă, ci de la limbă spre percepție. Anumite specii de animale au percepţii, din ele derivă capacitatea de a acționa și devin apoi capabile de așteptări și intenții, dorințe pe care și le exprimă printr-un limbaj specific speciei.
Scopul acestui articol este de a explica unele dintre caracteristicile esenţiale ale limbajului uman, şi voi sublinia mai ales acele caracteristici ale limbii, care se referă la om și societate. Notă:  am spus "Ce este limba?" și nu "Ce este un limbaj cum ar fi franceza, germana sau engleza?" Aici nu-mi propun să respund la întrebarea: ce face ca o limbă să fie distinctă de alta, ci mai degrabă mă preocupă ceea ce au toate în comun. Una din temele mele principale va fi să evidențiez faptul că, atât filosofia limbajului, cât şi lingvistica au tendinţa de a subestima, și chiar de a trata eronat rolul societăţii şi al convenţiilor sociale. Disciplina științifică ce se preocupă de societate în genere, Sociologia, tinde să subestimeze și chiar să greșească atunci cand prezintă rolul special al limbii în societate. 

Voi preciza, din nou, ca limba este esențialmente un fenomen social și spun aceasta nereferindu-mă la istorie, ci la faptul că societatea umană este în primul rând o societate lingvistică. Cheia de legătură dintre limbă şi societate este noţiunea de deontologie, o noţiune care implică angajamente de diferite tipuri, despre care voi vorbi mai târziu. Limba, din motive pe care voi încerca să le descriu, necesită o deontologie, şi deontologia introdusă de limbă face ca societatea și civilizatia umană să fie posibile.
Una dintre întrebările esenţiale abordate în această lucrare este aceasta: Deoarece comunitățile de animale sunt diferite de comunitățile umane, care dintre aceste diferenţe sunt importante și, mai exact, ce diferențe sunt esențiale pentru apariția și evoluția limbilor umane? 
 

                                   II. Limba ca fonologie, Sintaxa și semantica
 
              Este o informație standard, prezentă în aproape orișice manual, aceea că anumite limbi, cum ar fi franceza sau germana, sunt formate din trei componente: o componentă fonologică, care determină modul în care cuvintele şi propoziţiile sunt pronunţate, o componentă sintactică, care determină ordinea cuvintelor şi morfemelor în propoziţii, şi o componentă semantică, care atribuie un sens sau o interpretare cuvintelor şi propoziţiilor. În unele lucrari didactice mai sofisticate se spune că ar trebui să existe, de asemenea, și o componentă pragmatică, care nu este o componentă a unei anumite limbi, ci mai degrabă, ea prezintă anumite constrângeri privind utilizarea limbii şi nu este inerentă unei anumite limbi, nu există anumite constrângeri pentru franceză și altele pentru germană, ci, în genere este vorba de faptul că sintaxa franceză este doar franceză, iar cea germană este doar germană. ??

Pentru scopurile noastre, putem ignora fonologia, deoarece nu este esenţial să ne ocupam de limba vorbită. (Este important, totuşi, ca orice limbă, indiferent dacă este vorbită sau nu, să ne-o imaginam ca rostibilă. Uneori se spune că oamenii cred în cuvinte. Excepţie e cazul în care se vorbeste fără ..... ceea ce nu este adevărat ) Oamenii cred că imaginile se formează datorită cuvintelor și că între imagini și cuvinte este un raport similar raportului logic dintre semantică și sintaxă. Ceva simplu, dar crucial.  Sintaxa – semantică se  organizează în conformitate cu trei principii: discreția, compoziția și creativitatea.  

• Discreția este acea caracteristică prin care elementele sintactice îşi păstreaza identitatea în cadrul diferitelor operaţiuni sintactice. Astfel, de exemplu, atunci când se realizează o construcție semantică de un anumit fel, cuvintele (şi morfeme) nu-şi pierd identitatea lor. Spre deosebire de coacerea unui tort, în care ingredientele sunt modificate atunci când sunt amestecate, atunci când formulăm o teză, putem păstra ideea și o putem expune folosind fie opt cuvinte, fie douăsprezece cuvinte, dar nu putem totuși formula o teză în care să avem  nouă cuvinte și jumătate.
• Principiul Compoziţionalităţii este atât sintactic, cât și semantic și el devine o proprietate a limbajului. Din punct de vedere sintactic, un element complex, cum ar fi o frază, este alcătuit din elemente simple, cuvinte şi morfeme, în conformitate cu normele de formare a limbii respective. Din punct de vedere semantic, sensul unei propoziţii întregi este determinat de sensurile elementelor simple, cărora li se asociază împreună cu structura sintactică a frazei. De exemplu, intelesul tezei: "Ioan iubeşte pe Maria" este diferit de cel al tezei: "Maria iubeşte pe Ioan", chiar dacă ambele propoziții au aceleași elemente, deoarece elementele sunt aranjate în mod diferit în propoziţii.
• Principiul generativității, creativității se referă la faptul că operaţiunile sintactice ale limbii permit vorbitorilor să creeze, să genereze un număr nedeterminat de fraze noi. Nu este, strict vorbind, nici o limită superioară pentru numărul de propoziţii în orice limbă umană naturală. Din acest punct de vedere limba este infinită. Acest principiu este interesant din punct de vedere teoretic și după părerea mea, insuficient valorificat. De el se leagă acel lucru de care am amintit mai sus și despre care v-am spus că implică o deontologie. Deontologia este esenţială pentru natura limbajului uman și am să vă explic imediat cum și de ce. 
  

                                                                   III. Societate și Limbă 

           În lingvistică şi filosofie nu există o concepţie unanim acceptată cu privire la limbă, și nu există nici o unică teorie în ştiinţele sociale ale societăţii. Cu toate acestea, mi se pare ciudat faptul că, atunci când se discută despre societate, pe traseul: Aristotel - Habermas, se înţelege radical greşit rolul limbii în formarea societatii, deoarece întrebarea care trebuie pusă nu este:  Cum a apărut societatea și  cum și-a făcut omul organizații, cum a dezvoltat limbajul? Teoreticienii socialului nu pun întrebarea : ce este limba?, ci o presupun inerentă omenescului și trec mai departe. Și eu cred că eroarea vine de la felul în care este pusă în corelație societatea cu ideea de contract social. Teoreticienii acestuia spun: există ființe care au o limbă comună , ele ar putea forma o comunitate/societate bazata pe contract social. Cand de fapt problema este astfel: deoarece aceste ființe au o limbă comună, se presupune deja ca ele au un contract social.

 ( Aceasta este prima parte dintr-un articol al lui John Searle despre limba naturala. Daca am sa pot, am sa pun pe blog si restul articolului. El este in limba engleza in original si l-am tradus cu Google Translate. ) Articolul se numeste ”What is Language? ”

scopul acestei incercari este sa îmi culc pisicile, unu, si doi sa ma mai clarific si eu cu niste chestii din logica si sociologie si filosofie.

• cine se pricepe la Searle, poate sa imi lase comentarii folositoare si ii multumesc anticipat pe aceasta cale.