invitaţie

Uită-te la mine fericită, tu,
prietena mea necunoscută, cu palmele cuminţi pe genunchi
printre genele frumos colorate în albastru ultramarin
în timp ce eu te pictez pentru un nou Carnaval
În noaptea aceasta toţi suntem o clipă singuri
şi atît de asemănători
În noaptea aceasta e mai mult dor
Mîine, cine ne ţine de mînă, pe mine, pe tine
şi ne arată în nisip urmele paşilor Fiului Mării?

Naşterea

Cînd să se nască, vremea se-mplini,
Ca un Mire din cămara sa ieşi,

Îmbrăţişîndu-şi Soaţa ce-n braţe-l cuprindea;
Şi-ntr-o iesle graţioasa mamă-l depunea,

Printre animalele din staul ce-acolo se găseau
Oamenii intonau cîntece şi îngerii intonau melodii.

Sărbătorind logodna ce se-mplinea
Dumnezeu în staul gîngurea şi plîngea:

Erau darurile pe care Soţia le-aducea.
Un asmenea troc văzînd, Maria căzuse-n leşin;

Lacrimile omului în Dumnezeu şi bucuria în om,
Şi unele şi alta, pe scurt, stranii păreau.

San Juan de la Cruz, Cantico espirituales

Crăciun fericit!

7

La mine au început sărbătorile. De 7 ani tîrgul acesta melancolic e mai colorat. La mulţi ani!

combinată

Cînd eram în liceu, prietenii mei aveau în vocabularul găştii cuvîntul "combinată". O combinată era 50 ml. de lichior de fructe stins cu o juma de bere. Efectul licorii portocalii era o beţie rapidă cu bani puţini. Azi mi-am amintit cum se obţine culoarea portocaliu: combinîndu-se roşu cu galben.

a 2-a

De cîte ori ninge, eu mi-amintesc de romanele ruseşti cu multe volume, în care ninge cel puţin o dată peste personaje. Mi-au echilibrat emoţiile un Beethoven interpretat germanic.

măgari şi escroci

Scumpe prieten,
Conformîndu-ne mandatului ce ne-ai încredinţat, pentru a cere satisfacţie, conform codului de onoare, pe calea armelor, domnului Costică Mateescu, mare proprietar, pentru ofensa ce ţi-a adus, în public, făcîndu-te măgar şi escroc, pe ziua de 23 curent, în timp ce te aflai la bodega „Jupiter”- ne-am prezentat astăzi 24 curent, la orele zece dimineaţa, la domiciliul numitului domn, din strada Capricornului numărul 36.
Sunînd de mai multe ori, deşi ne anunţasem vizita în mod oficial şi telefonic, luînd înţelegerea cu numitul pentru a ne aştepta la ora fixată, am constatat cu surprindere, că nimeni nu vine să ne deschidă pentru a ne da impresia că nu este nimeni acasă şi rămînînd absolut caraghioşi.
Crezînd ca nu cumva soneria să fie defectă deşi o auzeam perfect, am procedat la cîteva bătăi în uşă, al căror rezultat a fost sosirea pe la spate, venind din fundul curţii, a unui cîine de rasă nedefinită, dar în orice caz foarte mîrlan, care s-a năpustit asupra noastră, direct la pantaloni, fapt care ne face să credem că a fost special dresat pentru aceasta şi ţinut legat pentru a se înrăi în modul cel mai fioros, precum s-a şi întîmplat, căci ambele tururi ale pantalonilor noştri au fost transformate în şvaiţer nemaiavînd ce face- în viitor -cu aceste vestminte de gală, fiind şi jachete.
La ţipetele noastre îngrozite, în uşă a apărut un servitor în stare de ilaritate, care-gonind cîinele-ne-a poftit înăuntru, pretextînd că a rupt lanţul în care era legat...
După alt sfert de ceas de aşteptare în biroul neîncălzit în care am fost poftiţi şi mirosea a şoareci, s-a prezentat din nou acelaşi servitor, comunicîndu-ne că dl. Costică Mateescu, fiind răcit, ne roagă să venim în dormitorul domniei sale pentru a sta de vorbă despre obiectul vizitei noastre.
Deşi această invitaţie intimă era în flagrantă discordanţă cu cele mai uzuale reguli de politeţe,- în dorinţa noastră de a duce la bun sfîrşit mandatul ce ne-ai încredinţat,- am acceptat şi această invitaţie umilitoare transportîndu-ne în dormitorul numitului domn, cu pantalonii tîrîş.
Aici însă, s-a petrecut un fapt, care întrecînd orice îngăduinţă din partea noastră, ne-a pus în situaţia de a crede că avem de-a face, sau cu un nebun sau cu un om lipsit de orice educaţie, creştere, savoir-vivre şi şapte ani de-acasă.
Într-adevăr, la intrarea noastră în dormitor, dl. Costică Mateescu, se afla-absolut nud şi aşezat în patru labe pe covor cu partea posterioară îndreptată către uşa pe care am intrat noi. Pe această parte posterioară se afla scris cu tuş, în semicerc şi cu litere mari ca la mesele de spiritism cuvintele „Bine-aţi venit”.
Revoltaţi de această ofensă, am cerut de îndată şi pe tonul cuvenit socoteală acestui domn, arătîndu-i că vom şti să reacţionăm şi în ceea ce ne priveşte personal, conform codului de onoare, cerîndu-i satisfacţie tot pe calea armelor, pentru această nemaipomenită ţigănie şi jignire.
La protestul nostru vehement, dl. Costică Mateescu foarte surprins şi cu un aer nevinovat, îmbrăcîndu-se imediat într-un halat, ne-a cerut scuze categorice, arătîndu-ne că servitorul său este un tîmpit care neînţelegînd ordinele sale, ne-a introdus prin surprindere în dormitor, tocmai în momentul cînd d-sa îşi făcea gimnastica obişnuită. Cerîndu-i lămuriri şi în privinţa inscripţiei cu care am fost salutaţi, d-sa ne-a explicat că-în ajun-în cadrul unui chef prietenesc, făcuse această farsă unor amici, care au venit tîrziu la petrecere şi că neluîndu-şi încă baia, pînă la venirea noastră, inscripţia rămăsese în vigoare.
Luîndu-şi obligaţiunea de a dovedi cu martori spusele domniei sale, am primit, sub beneficiu de inventar, scuzele ce ne-a prezentat şi am trecut la discutarea motivului pentru care ne găseam la d-sa, în calitatea noastră oficială.
Comunicîndu-i că clientul noastru se simte jignit în urma ofensei ce i-a adus la bodega „Jupiter” şi înţelege a-i cere reparaţie pe calea armelor, conform codului de onoare, numitul domn ne-a demonstrat cu lux de argumente şi jurisprudenţe ce zicea că le are în birou, că atît cuvîntul „măgar” cît şi „escroc” departe de a fi două insulte, sunt două complimente ce nu se fac oricui.
Măgarul-susţinea d-sa – este un animal cinstit, muncitor şi cu o mare personalitate în tot ce face, fapt pentru care neştiutorii în ale psihologiei i-au scos zvonul că este încăpăţînat. A fi măgar înseamnă, aşadar, că eşti cineva cinstit, muncitor şi cu o mare personalitate, adică exact ca tine, iar faptul că măgarul este cam animal, nu este deloc o ofensă şi oamenii fiind tot animale pentru că tot ce respiră vine de latinescul animal-animalus, adică suflet, viaţă, respiraţie.
De asemenea cuvîntul escroc, nu poate fi socotit ca o insultă. Cîţi prieteni buni şi care se admiră unii pe alţii nu îşi zic, cînd se-ntîlnesc: Ce mai faci, mă, „escrocule” sau ”al dracului escroc eşti, mă!” expresie care este chiar de admiraţie şi stimă!
Şi-apoi, cine nu este şi niţel escroc, dacă stai să judeci mai adînc? Toţi!... De mic copil, făptura omenească se naşte escroc. Escroc este copilul care nu suge decît cînd îi dai cutare jucărie (acesta fiind în plus şi şantajist), escroc este elevul de liceu care copiază la teză, escroc eşti cînd cîştigi atît pe lună şi îi spui nevestei mai puţin, cînd mănînci veniturile nevestii cu altele, escroc eşti cînd tragi cacialmale la cărţi şi aşa mai departe. În concluzie, Dl. Costică Mateescu nu recunoaşte că te-ar fi ofensat susţinînd, din contră, că-i eşti foarte simpatic şi dacă te-ai supărat pentru mofturile astea şi te-ai simţit ofensat înseamnă că eşti un tîmpit şi un dobitoc şi le retrage imediat.
Drept care, nedeclarîndu-ne mulţumiţi cu explicaţiile de mai sus şi cerînd să ni se prezinte scuze formale şi categorice, dl. Costică Mateescu a refuzat, zicînd: „Atîţia draci, cînd o să-i cer scuze eu imbecilului ăla”
Înregistrînd acest răspuns am invitat pe dl. Mateescu să ia act că clientul nostru înţelege să-şi ia întreaga satisfacţie pe calea armelor..La această comunicare a noastră, dl. Costică Mateescu ne-a declarat formal că nu-şi constituie nici un martor, că nu se bate în duel cu un cavaler de industrie ca tine şi că se şterge (cuvîntul care urmează este imposibil de reprodus) cu provocarea noastră şi procesul verbal de carenţă ce urmează a se întocmi.
Drept care îţi comunicăm cele de mai sus, rugîndu-te să primeşti, iubite amice, salutările noastre deosebite, dispunînd în consecinţă şi luîndu-ţi satisfacţia pe calea pe care o vei crede de cuviinţă.
Matei Dumbrăveanu
Ştefan Iliescu
(Tudor Muşatescu- Doresc ca micile mele rînduleţe, editura Eminescu, 1990, Bucureşti, Piaţa Presei Libere, p. 53-55,)

impresii

Cea mai frumoasă fată de aici are părul lung negru şi ochii verzi,
o văd în fiecare zi de la fereastră. îmi zîmbeşte
şi dacă n-aş fi acum aşa de, m-aş împrieteni.
dimineaţa devreme adună numai florile galbene, deschise primele în rouă
În jurul ei sunt cîţiva munţi şi clasicii nori
Căţeaua neagră are de azi noapte patru pui. scîncesc subţire
Pe geamul aburit de la intrare e desenat cu degetul un soare
Pisicii mele îi place jazz-ul. De Rosenberg.
şi mereu plouă în cîte un oraş deşi e alt anotimp

aeriene

«Bérenger: Ba nu, ba nu, negativul universului nostru există, avem dovezi, sau mai bine zis indicii, dovezi lingvistice.
Joséphine: Ce dovezi lingvistice?
Bérenger: Păi uite, expresia «o lume pe dos», de pildă, de-acolo vine…Deşi majoritatea oamenilor habar n-au ce origine are…(…)Ne-am putea face o idee vagă despre lumea asta privind turnurile unui castel reflectate în apă, o muscă stînd cu capul în jos pe tavan, un text scris de la dreapta la stînga şi de jos în sus, o anagramă( …) un jongler, un acrobat sau razele soarelui care se refractă, se frîng, se dezintegrează într-o pulbere de culori după ce-au străbătut o prismă de cristal, şi care, uite, se recompun pe zidul ăsta, pe ecranul ăsta, pe chipul tău, ca o lumină strălucitoare, unică …şi invers…Noroc că centrul universului nostru nu se ciocneşte cu centrul Anti-Lumii…
Marthe : Ce s-ar întîmpla atunci ?
Bérenger: În clipa aia, ar avea loc o dezintegrare şi o anihilare reciprocă. Dacă ne luăm după pesimişti, s-ar putea chiar ca universurile să se distrugă unele pe altele. S-ar putea ca totul să sfîrşească în felul ăsta.
Marthe : Crezi? E îngrozitor. Şi pe urmă? N-ar mai exista nimic.
Bérenger: Totul ar trebui luat de la capăt.
Joséphine: Ia ascultă, iubitule, am impresia că bei cam mult în ultima vreme. .. »
(Pietonul aerului, 1962)
Cu ocazia împlinirii unui veac de cînd s-a născut Eugen Ionescu, dramaturgul meu preferat. (N-am mai avut răbdare pînă mîine)

motiv obscur

Dintr-un motiv obscur am părăsit într-o dimineaţă regresia infinită
a visului lui Zhuan Zhan
Dintr-un motiv obscur am început să regret îndrăzneala de ieri
Pe străzi se zvîntau băltoacele
La grădina lui Marcel programul devenise nonstop
Mergeam în urma crinilor cu parfumul lor prizonier în muguri
Crinii culeşi dimineaţa, aşa cum strîngi spicele
Sus, păstorul din lună se înfăşurase în aburii răsăritului sau ai unei ţigări de foi
Păstorul pe care toţi bunicii îl arată fiicelor şi-l arată fiilor
Care, uite, ne face semne simple dar noi analfabeţi mai suntem
Şi dacă-ai să mă întrebi cît mă doare despărţirea e ca şi cum ai privi culegătoarele de spice care strîng crinii muguri
Dar în inimă mirosul lor din altă viaţă stăruie
ca al sipetelor burduşite din poduri
Şi de cîte ori cineva le deschide, aşa un praf auriu face aerul în jur ca-n fotografiile de epocă şi nu mai ştiu dacă atunci e mai firav decît acum căci acum şi atunci dintr-un motiv obscur una sunt

pa şi de la capăt

În partea a treia a povestirii, evenimentele s-au derulat cu repeziciune, aşa cam cum zboară frunzele în faţa blocului meu... Struzzy a constatat că paletele de muşte şi ştampila sunt instrumente demodate, care îl îmbătrînesc mai mult decît este cazul şi a preferat o confruntare directă cu duşmanii din imperiul online al marţienilor, versiunea 5., pe care i-a învins întîi pe cîmpul de luptă şi apoi la pocker. Apoi, alungat de zvonurile cu viruşi animalieri a plecat de tot din povestea mea. Cuvintele de adio au fost adresate cuplului de boi din tabloul lui Grigorescu, care i-au grăit cu glas omenesc: ceea ce cauţi tu, Struzzy se află în altă parte a birocraţiei, unde nu a călcat încă picior de inspector. Acolo pe nimeni nu interesează starea curriculei, cursul acţiunilor manageriale sau falimentările ostentative ale programelor, acolo te întristezi cînd pleacă primăvara, cînd vezi acolada omoplaţilor albi, cînd bănuţii auriţi ai plopilor şiroiesc în zile de noiembrie. Aşa că tu, Struzzy pleacă odată, lasă-ne cu obsesiile tale amoroase reduse la mişunat prin hîrtii în locul mişunatului prin fuste şi bluze, ca să se mai poată scrie şi altceva despre alţii, şi în plus, ne-am plictisit de tine de la început. Şi a plecat.

Diverse pătimiri triunghiulare ale zilei de marţi

Această povestire despre ştampila lui Struzzy, care se vroia scurtă, dar care, din lipsă de ceva mai bun- a devenit foileton, se bazează pe cîteva locuri comune, şi anume :
1. În orice zi de marţi sunt trei ceasuri păguboase
2. În orice situaţie păguboasă se ascunde cel puţin o patimă
3. În orice pătimire este vorba despre dragoste sau despre lipsa ei
4. În orice dragoste apare gelozia
5. Acolo unde-i gelozie este şi răzbunare mocnită
6. Unde-i vorba de răzbunare este vorba despre putere
7. Unde-i vorba de putere este vorba şi despre funcţii
8. Unde-s funcţii sunt şi argumente
9. Cele mai bune argumente sunt cele care te lasă mut.
Din toate acestea rezultă că Struzzy era îndrăgostit fără speranţă, iar visul său cel mai adînc avea legătură cu răzbunarea. Era îndrăgostit de o femeie care nu-l iubea, iar pe el îl iubea o femeie pe care n-o (mai)iubea. Cele două femei aveau, ca şi el, putere şi funcţii. În plus, se cunoşteau destul de bine una pe alta şi cunoşteau patima prezentă şi trecută a lui Struzzy.
Cea care–l iubea îi trimitea în fiecare zi fax-uri cu invitaţii la activităţi educative, concursuri naţionale şi internaţionale, cursuri de perfecţionare profesională, iar cea care nu-l iubea primea în fiecare zi de la Struzzy invitaţii romantice de genul: hai să lăsăm învăţămîntul şi să fugim amîndoi la ministerul turismului sau ochii tăi ca albastrul steagului înstelat al comunităţii europene îmi încurcă obiectivele generale cu competenţele specifice etc. Situaţia lui Struzzy devenea din ce în ce mai incertă pe plan emoţional, dar din ce în ce mai promiţătoare profesional.
Astăzi, marţi, Struzzy veni în inspecţie cu sacul de palete să o pedepsească pe femeia pe care o iubea şi, văzînd-o suferind- să îşi împlinească simultan două ascunse dorinţe: să i se hrănească pasiunea din chipul ei deznădăjduit, şi să se răzbune odată pentru a redeveni un îndrăgostit pur.
Ca să-şi atingă scopul, Struzzy făcu diverse demersuri pe lîngă general să îi fie dat lui sigiliul situaţiei, adică Ştampila. Pe Ştampilă scria de obicei: "aprobat" sau "respins", alteori "suficient" sau "insuficient", dar acum Struzzy se duse în Centrul vechi la Magazinul de ştampile şi adăugă încă o opţiune ştampilei, şi anume: "te clatini tare" şi "stai bine". Cele două opţiuni ultime se referau la scaunul situaţiei, bineînţeles. După ce lăsă paletele în cancelarie, Struzzy îşi pipăi Ştampila din buzunarul de la pantaloni şi porni să controleze dosarul iubitei. Eu trebuie să plec, aşa că vă povestesc mai tîrziu ce s-a mai întîmplat.

Năstruşnicul Struzzy şi incalificabila sa ştampilă

-Hai salut! Îi spuse trăgîndu-i o ocheadă lui Struzzy- Nicolae I., care stătea în bustul gol pe hol. Ai mai fost la sală?
-Săptămîna asta nu, că a trebuit să vin pe aici să inspectez.
-Da? De-aia nu te-am mai văzut. De fapt, nu prea am fost atent la cine intră şi iese. Elevul de serviciu scria sms-uri prietenei lui şi erau interesante. Da acolo în sac ce ai?
Struzzy deschise sacul de nailon şi scoase din el un mănunchi de palete pentru muşte. Sunt paletele pentru metodişti.
-De ce? Sunt muşte pe sus?
-Nu, încă nu sunt, dar am convenit să le dăm cîte o paletă peste cap sau la fund celor care n-au dosarele complete. Altfel trebuie să îi descalificăm. Hai că mă duc că am întîrziat. Mai vorbim la sală.
Nicolae I. scoase mîna din soclu şi îşi aranjă barba, o băgă la loc şi se puse pe moţăit. Îl va trezi femeia de serviciu cînd va veni să-i steargă praful de pe chelie şi umeri. Peste o jumătate de oră.
În timpul acesta, Struzzy urca tîrînd după el sacul cu palete pînă la Cancelarie. Luă o paletă şi plecă spre cabinetul de biologie. Trecu pe lîngă atelierul de spiritism, pe lîngă cel de magie neagră şi pe lîngă laboratorul de chiromanţie. Profesorul de geografie ieşi de acolo nervos şi-i spuse: nătăfleţii ăştia nu ştiu să identifice nici un munte, nici o vale, nu mai zic de starea vremii. Şi umblă cu palmele astea toată ziua la ei. Mîine-poimîine au bacul şi nu ştiu ce s-or face. Ştii ce s-a dat anul trecut? Unde este Triunghiul Bermudelor. Aşa i-a întrebat: unde este Triunghiul? Unii îl aveau clar în palmă, alţii abia aveau o latură vizibilă, dar oricum, puteau da toţi un răspuns inteligent, puteau de pildă să zică că a dispărut în el însuşi. Aşa au picat o grămadă. Şi eu m-am trezit cu calificativ insuficient. Uită-te la mine. Sunt eu insuficient?
-Nu, zise Struzzy, sunteţi destul de suficient. Cred că ar trebui să nu vă mulţumiţi cu asta, ci să avansaţi, să deveniţi mai mult decît suficient. Nu vreţi un post la noi, la inspectorat? Pe catedra de logoregie?
-Eu ştiu...da-i politic? se prefăcu ezitant profesorul.
–E politic. A fost partidul astrologilor, iar acum vin ăştia cu divinaţiile. Cine mai ştie ce-o să fie de-acum încolo....parcă poţi să anticipezi ceva? Nu vedeţi că nici noi nu mai suntem siguri pe nimic. De-aia-trebuie să te ai bine cu toţi, că nu se ştie.
-Şi ce atribuţii am?
-Ei, să faci o cafeluţă generalului, la inceput, să ai mînă bună la pocker, că-i place asta, să dai sărumîna doamnelor, da dumneata cu chiromanţia zic că ai deja ceva experienţă. Apoi se întoarce roata, pui dumneata calificative altora. Hai că mai vorbim, îţi las la Motanul Încălţat pe birou o fişă cu atribuţii.
Aici se opri. Şi eu. Povestea continuă în curînd, mîine sau poimîine.

Substituţii de octombrie

Cîndva ştiam să ghicesc în cafea
în picăturile zburlite ca nişte castaniele părăsite
Preziceam călătorii prin munţi şi ape adînci
Vedeam plaje bîntuite
Şi un vapor american ce-şi flutura stelele spre Ithaca
Se făcea că în ceaşcă era toamnă
Peste pămîntul jilav,
Tu treceai cu
gravitaţie zero
pe marginea porţelanului
se auzea marea
ţipete de albatroşi umpleau podeaua cu puncte
vezi valul care începe aici, lîngă toartă?
seamănă cu o liră,
oliralirelirlirulioli la
la stînga,
la masa din fier forjat doi îndrăgostiţi se sărută,
unul din ei seamănă cu tine
pe celălalt l-am mai văzut
într-o altă ceaşcă de cafea,
aduna crizanteme pentru întîlnirea de mai sus...

aquatică

o melodie medievală paparudică.

Margareta

Oricît de lin adie vîntul, părul ţi-e sîngeriu, Margareta,
Ochii tăi viorii
Albă linia vieţii albe braţele tale
În păr ciulini înfloriţi împletiţi
Ochii tăi viorii
Înfăşurată –n dantelele galbene, încă verzi ţi-erau azi sandalele şi-n colţul ochiului drept desenată o rună
Cu fardul roz în obraji ai trecut zîmbitoare prin rouă
În urma ta, noi, marionetele cu cheiţă, încremenite-n reverenţă
aşteptăm să-ţi întorci chipul
Şi în clipirea ochiului să aflăm
cîţi am cîştigat bătălia
şi care din noi am murit.

trecere

Maşina de fabricat nori toarce încet
manşoane albastre de aburi
Se aprind luminile
Se umbresc străzile
Se sting palide
chipurile
luna tremură, inima şovăie
Între lumini
eu şi el, ea
lîngă vama inimii
venim
Să bem vinul vechi
Parfumat şi scump
Cineva mi-a propus azi un preţ nou
Să bem !
pentru albeaţa obrajilor şi amurgul gurii tale,
Mă vînd noaptea
timpul îmi ieftineşte dorurile
nepreţuite
dispreţuite
Vin dimineţile.

fost- au lele şi s- au dus...

Sunt în asemenea hal în chestia asta despre care vorbeşte toată lumea şi care începe cu c, încît am ajuns să mă bucur cel mai mult cînd îmi trimite Radu cîte o leapşă ca să mai am şi eu un subiect pe blog. Deci, leapşa de la Radu întreabă care a fost primul sau prima:
1. maşină
Pe la 5 ani am primit o maşină cu pedale, albastră, iar frate-miu o bicicletă. La o zi diferenţă eu am făcut pojar şi am stat în casă cu febră, iar el a avut grijă în cele trei săptămîni să le strice pe-amîndouă. La fel ca şi carnetul de conducere, a trecut pe lîngă mine în mare viteză.
2. călătorie în perimetrul ţării:
la foarte scurt timp după naştere, dar dacă nu iau în calcul nenumăratele mutări ale părinţilor, ci doar călătoriile de plăcere, prima a fost pe la 7 ani, la mare.
3. călătorie în afara ţării
Nu am fost niciodată în afara ţării.
4. amintire:
pe la 3 ani. Aveam o rochie mov cu trei buzunare roşii.
5. animal de casă:
un iepure care a fost masacrat şi mîncat de rudele mele dragi şi după care am plîns o groază de timp.
6. îndrăgosteală:
Într-a 7-a de un tip pe nume Sorin, care se uita după prietena mea. De atunci cei cu numele Sorin îmi stîrnesc sentimente contradictorii.
7. descoperire:
Într-a 6-a, cînd umblam după gîze pentru insectar, am pus într-un borcan laolaltă fluturii şi lăcustele. Aşa am descoperit că lăcustele mănîncă fluturi.
8. job:
într-a 10-a am lucrat ajutor de ospătar la o cantină din tabăra de la Năvodari.
9. idol:
Victor din Cireşarii. După aia, C.C. Catch
10. creaţie:
ciorba din nisip, apă, pietricele şi frunze, numită papaleaşcă.

Se trimite leapşa Aniellei, lui Tibi şi Mihai.

Vînzătorul de cofraje

A fost odată un vînzător de cofraje. În magazinul său se aflau numeroase stive colorate în alb, roşu, verzui, negru etc. Oamenii din orăşelul acesta cumpărau de la el cofrajele pentru ouă. De aceea culoarea cea mai vîndută era albul. Dar existau unii clienţi, mai rari, e adevărat, care cereau cofraje pentru elementele din tabelul lui Mendeleev, pentru instrumentele unei orchestre, pentru formele de relief sau pentru alfabetul chinezesc.
Cu alte cuvinte, vînzătorul de cofraje era util atît cetăţenilor obişnuiţi, cît şi oamenilor de ştiinţă, profesorilor sau altor colegi de breaslă. Vînzarea cofrajelor s-a dovedit o afacere profitabilă, aşa că vînzătorul în scurt timp a devenit foarte bogat. Doamnele din orăşel s-au gîndit că n-ar strica să-şi mărite fetele cu el, iar bărbaţii îi sugerară să iniţieze un partid, al cofrăjarilor- şi să candideze pentru preşedinţie. Dar el îi refuză în stilul său negustoresc şi atunci îl lăsară toţi, politicoşi, în pace.
Într-o zi, vînzătorul de cofraje se îndrăgosti de o fată frumoasă din orăşelul vecin, care era dansatoare şi chelneriţă într-un bar. Onduleurile braţelor şi şoldurilor dansatoarei îl ameţeau pe vînzătorul noastru aşa de mult, încît începu să încurce culorile şi etichetele, şi aşeză plutoniul printre răzoarele de flori, iar praful de scorţişoară în cofrajul cu sistemul solar. Ca să iasă din încurcătură, mai adăugă o dimensiune cofrajelor, făcînd combinaţii mai complicate, aşa că se puteau cumpăra acum cofrajele cu prăjituri numerice sau animale de grădinărit. Cetăţenii, întîi refractari la noile cofraje, cu timpul deveniră încîntaţi de noutatea situaţiei şi veniră cu sugestii. Ministrul Apărărilor şi Atacurilor făcu o vizită în oraşel şi cumpăra cofrajele cu ouă cuantice pentru următorul război, pentru a le arunca în capul inamicilor, deoarece se prefăceau în stingătoare de incendiu goale sau în cozi de cal fără cal, în nuci seci şi roţi de automobil desumflate. Cei din tabăra adversă erau nevoiţi să capituleze după prima bătălie. Dar vînzătorul nostru era interesat doar de dansatoarea din bar şi îi trimitea zilnic cîte un cofraj cu cele mai neobişnuite amestecuri pentru omletele de la micul dejun, pe care ea le primea cu încîntarea unui bacşiş consistent. Şi multe altele pe care le-a mai făcut pentru ea şi care au legătură logică tot cu cofrajele cvadridimensionale.
Povestea se încheie cu nunta celor doi şi cu extinderea afacerii dincolo de ocean. Aşa că, dragi vizitatori, dacă veţi vedea la magazin cofraje cu ouă, cu panseluţe sau cu pastiluţe să ştiţi ca provin de la personajul nostru.

Din grădină

Mi-am asumat (cu întîrziere de un anotimp) leapşa de la Anielle: Ce fel de floare eşti?
Mi-a rezultat o floare care mi se părea nostimă cînd eram mică (şi cred că şi vouă) pentru că o puteai preface într-o fiinţă vorbitoare. Cred că de atunci mă pîndeşte pasiunea pentru teatru… Deci, sunt Snapdragon adica Gura Leului, pe româneşte. O floare cu aşa o denumire fioroasă! Nu mă aşteptam.
Leapşa se trimite domnişoarelor S-he şi Dida.

Dubla viaţă a Veronicăi - pe scurt

Ce-ar fi dacă
în loc să fim aşa siguri de adevărurile ştiinţelor naturii, după care suntem fiinţe unice şi irepetabile, trăitoare într-o lume ireversibilă şi omogenă, lucrurile s-ar dovedi a fi cu totul altfel? Filmul lui Kieslowski, fără urmă de paranormal, adică de fantome, extratereştrii sau reîncarnări- povesteşte despre vieţile a două tinere surprinzător de asemănătoare fizic, care trăiesc în zone diferite ale Europei - una în estul comunist, cealaltă în Paris, amîndouă la începutul unei cariere muzicale, care îşi intersectează privirile pe străzile Cracoviei apoi, în sunetele unei melodii ireale sunt purtate magic pe aripile lui Eros şi Thanatos. Nu vă spun mai mult, poate vreţi să vedeţi filmul.
În rolurile principale: Irene Jacob (Weronika şi Veronique), actorul păpuşar: Philippe Volter. Muzica: soprana Elzbieta Towarnicka şi interpret la flaut Jacek Ostaszewski.
Scena care mi-a plăcut mie:

drum

Aşa, deodată, m-am gîndit cum ţi-ar sta cu o coroniţă din răchită?
Şi am plecat în mijlocul munţilor să-i caut nuieluşele verzi lîngă malurile şerpuitoare
O, dulcea mea iubire, ca şi pe mine,
Pe toţi îi mînă visul pe cîte o insulă pustie
În timp ce-şi şterg noaptea din ochi, vine tiptil Vineri şi le aşează după urechea stîngă o floare de iasomie.
Apoi, cufundaţi în somnul lunatic pufos ne legănăm lumea pe dos, lenevoşi.
Dimineaţa dă jos cearceafuri moi şi cu o singura mişcare face drum asfaltat şi semaforizat pe care nici gînd să te plimbi desculţă,
Vezi, draga mea, iubirea mea,
Aici, toţi vor apasa ca şi mine într-o zi pe tasta . şi vor uita cum le-ai zis:
Bucuraţi-vă fraţilor, David Hume stă pe malul mării, după ce l-a alungat pe Rousseau şi aşteaptă răsăritul soarelui!
Ei însă păşesec grăbiţi în cîte o poveste şi pleacă plîngînd din ea pentru ca avea doar 5 pagini şi lor le-ar fi trebuit, ca sa fie fericiţi - 7…
Nu te întrista, într-o zi o vor uita,
Stă frumos răchita pe fruntea Ta!

2luni

Am primit un mail de la o amică şi îmi spunea că în noaptea aceasta sunt vizibile două luni pe cer, din care una e planeta marte...(aşa scria). cică apar la 00.30. nu ştiu exact cît stau, că lumina asta are viteză, nu glumă.
pentru cine nu-i rezistă lui moş ene, un cîntec de leagăn

The Three Ravens - Andreas Scholl (interpretează)

lectură facultativă

Hai, treceţi la citit! Leapşă de la Radu:
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Un volum de Kundera, poate Valsul de Adio sau Gluma. Dacă îi place filosofia, i-aş recomanda un Dialog de Platon, Socrate are un mod foarte răcoros de a lecui fel de fel de obsesii.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Octavian Goga- Poezii. Ca să văd dacă are şi sentimente patriotice.
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Cele mai frumoase povestiri Zen de Henri Brunel ( asta dacă nu găseşte Poveşti reîncărcate de Radugo între timp). Pentru că îţi fac viaţa mai frumoasă.
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
1001 de nopţi. Pentru că nu ar înţelege cînd ar citi-o decît chestiile periculoase admise, dar mai tîrziu şi-ar aminti cele interzise.
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier călător?
Agatha Christie, orice volum, ca să i se pară drumul mai scurt între destinaţii.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu am duşmani, adică nu-i consider duşmani pe cei care mă antipatizează, dar dacă insistă le-aş recomanda Portocala mecanică sau Marchizul de Sade. Că au rol cathartic.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
Almanahul Sf pe anul 2008 (oare mai există?). Că are texte scurte.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu nasul pe sus?
Istoria frumuseţii de Eco. Ca să-şi alimenteze narcisismul. Sau nu...
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Primul în listă la mine e Alex. Nu ştiu dacă are chef de citit, dar dacă ar avea, i-aş recomanda Tratat despre banalitate- de Nicolas Grimaldi. Cred că l-ar amuza.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Invenţiile lui Leonardo da Vinci sau Ulise de Joyce ca să vadă că au fost alţii şi mai şi.

Cu ocazia împărţirii cărţilor să răspund şi unei lepşe restanţiere de la Eduard: Din ce motiv aţi întrerupe lectura unei cărţi, o audiţie muzicală sau vizionarea unui film?
din două motive mari şi late: unul care ţine de mine… îmi amintesc că am ceva mai important de făcut sau dintr-unul exterior- mă întrerup alţii…şi merg pe principiul că au prioritate fiinţările însufleţite aflate în proximitate.
Lepşile merg mai departe către Anielle, Tibi şi Eduard(care trebuie şi el să răspundă propriei lepşe)

pelin

Îţi vezi privirile senine în cupa cu licoare
Din pelin aspru, în care se-oglindesc minciuni
cu iz de frunză verde, de maci şi cîmp în floare,
Îţi vezi în ea rotundă bărbia zîmbitoare
Şi gura doritoare de cald nectar de-alin
n-o crede! în pelin şi-ascunde moartea urma
şi cîteodată viaţa
nu-i una fără alta, nici rictus fără rîs
nu-i negru făr culoare, nu-s maci fără paloare
nu-i clinchet de banchete fără pelinul plin
din cupa aurită a inimii în floare!

Vizita lui Marcel la curtea Ţarului Nicolae

Ţarul Nicolae venise aseară cu familia în Siberia, la schi. Pe drum băuse multă vodkă (să se încălzească cît renii se odihneau), aşa că noaptea trecută s-a scurs fără nici un eveniment istoric, doar ameţeală şi puţină greaţă. Însă ce să mai pierd timpul cu ziua de ieri. E dimineaţă şi de pe terasa palatului, ţarul o priveşte încîntat pe mezină cum se bulgăreşte cu doi dintre soldaţii săi, care-şi aruncau intenţionat zăpada unul în capul celuilalt, contribuind astfel la creştera sentimentului de putere cu care mai tîrziu pupila trebuia să-şi conducă mujicii.
Unul din pictorii celebrii ai prezentului face portretul ţarului, iar cronicarul castelului îşi notează toate vorbele înţelepte pe care ţarul mahmur le scoate. Cele mai multe sunt mormăieli şi hohote, dar printre ele se mai strecoară şi cîte o vorbă de duh. Un savant italian îi arată cum funcţionează o maşinărie pentru teatru care ar face să plutească loja ţarului cînd în sală, cînd pe scenă, printre artişti...dar ţarul căscă (nu prea-l interesa tehnica şi, în general, nimic nu-l interesa ) şi spuse: “voi ăştia din apus nu aţi înţeles că nu teatrul face istoria, ci graficele”. Într-adevăr, în imperiu graficele controlau tot, chiar şi familia ţarului. De pildă, ori de cîte ori ţarul spunea amintita vorbă de duh, un grafic-grămătic îl tempera, arătîndu-i că face parte din cei 40% din lume care au aceeaşi vîrstă, cînd un director se lăuda cu realizările fabricii sau şcolii sale, un alt grafic îi confirma că rezultate identice au alţi 95% din directorii de fabrici şi şcoli. Pînă şi starea vremii se încadra într-un grafic, care depindea de urcarea sau căderea bursei din cele două mari capitale ale lumii, astfel încît ploaia venea atunci cînd cursul acţiunilor scădea cu 10%, iar pentru ninsoare era nevoie de o creştrere a cursului măcar de 45%. Fiecare din imperiu se visa în adîncul sufletului său un întemeietor, dar descoperea, din pricina graficelor, că nu era decît un imitator. În ţară începea să pîndească depresia, mulţi oameni îşi ascundeau aceasta în shopping, în vodkă sau ciocolată. Şi de aici intră în scenă Marcel, care, spre deosebire de cei din gaşca lui, care doreau să fie originali ca să nu intre în depresie, pe el nu-l interesa originalitatea, deşi avea două îndeletniciri neobişnuite pentru un tînăr .
Marcel era aviator şi cofetar. Ştia să prepare delicioase îngheţate cu stafide şi caise aşa că la el apelau toţi cetăţenii orăşelului cînd aveau cîte o onomastică sau o întîlnire de dragoste. Chiar şi autorităţile îl vizitau pe Marcel, e adevărat mai pe furiş, pentru că Marcel ştia secretul unor acadele grozave şi făcuse pentru mulţi poliţişti de la circulaţie indicatoarele – acadele pentru momentele cînd nu este trafic în intersecţii şi se puteau relaxa ronţăind din palete. Pentru cei din spitale fabricase ace de seringă din zahăr caramelizat pe care pacienţii le crănţăneau după ce erau înţepaţi. Şi multe altele pe care nu vi le mai spun că ar trebui să scriu numai despre asta pierzînd esenţialul. Esenţialul este că în ziua aceea ningea cu fulgi mari din norii ca de vată de zahăr şi zidurile palatului începură să se coloreze în rozul şerbetului de trandafiri atunci cînd Marcel ateriză în curte. Ţarul, care nu mai văzuse în viaţa lui un avion (suntem totuşi acu 200 de ani, nu?) privi şocat cum fiica lui cea mică şi dragă îi aruncă doar o privire lui Marcel, lasă baltă soldaţii cu bulgăreala lor politicoasă cu tot, graficele şi Siberia, urcă în avion şi pleacă la cofetarie.
sfîrşit
*orice asemănare cu unele personaje reale este absolut întîmplătoare.

ramtamtam

Faceţi voi coregrafia dacă aveţi chef.


Luke Kelly - A Gentleman Soldier

codiţe împletite

Pe vremea liceului eram înnebunită dupa C.C.Catch. Îi desenam portretul (mi se părea femeia perfectă) prin tot felul de caiete şi pentru o melodie în primă audiţie mă apuca strechea. La un moment dat mi-am tăiat părul şi mi l-am tapat cum îl purta şi ea. Nu eram singura, jumătate de liceu avea freză fie ca a ei, fie ca a Sandrei. Tunsoarea ei era pentru mine atunci la fel de constrîngătoare ca şi pantalonii bufanţi sau lungimea fustei.
De-a lungul istoriei s-a împărţit inegal norocul în materie de coafuri. De pildă, azi eşti mai liber decît în alte vremuri. Sărmanul Kant cu peruca lui...Oare în universităţi şi studenţii purtau peruci sau doar profesorii? Mă gîndesc că dacă aveai aşa o chestie pe cap, îţi era mai greu să te concentrezi la lecţii, trebuia să eviţi mişcările bruşte. Măcar la orele de scrimă scapau de ea?
Probabil învenţia motorului a fost revoluţia capetelor împeruchiate, care îşi doreau viteză şi trebuiau să aleagă: sau motorul sau peruca. Şi istoria prezentă ne spune că au ales. La noi, românii, clasicele două cozi (cu varianta măritată: colăceii la urechi) au fost cam tot ce s-a putut inventa. Am putea estima civilizarea unei naţii după cît de mult a coborît peruca din saloane pe pămînt, printre servitori (or reveni acele vremuri, că tot văd prin oraş etichete ameninţătoare cu "Cumpărăm păr!"). Întotdeauna mi-am imaginat-o pe Ileana Cosînzeana cu o pieptănătură dificilă, cam ca a Ledei lui Leonardo (foto sus). Trebuia să-şi umple cu ceva timpul între plecările şi venirile zmeului.
Şi tot uitîndu-mă pe la poze şi speculînd m-a apucat aşa o melancolie cînd am văzut un detaliu al Şcolii din Atena de Raphael...cît interes al elevilor şi cîtă libertate!

Ion Pillat şi Bîrnova

Cum mergeam eu în seara asta prin pustietate( trebuie să ştiţi că oraşul este foarte frumos mai ales cînd este populat), văd cu coada ochiului eticheta de la o stradă: Ion Pillat. Am uitat repede, privirea mi-a fugit după un pechinez care mă urmărea. Pe treptele unei căsuţe de lîngă linia de tramvai, o pisică pătată se întindea somnoroasă. Trec de ea, cobor încă o scurtă intersecţie şi mă uit să văd ce stradă e. Cînd colo- tot Ion Pillat. Ca orice om care nu şi-a luat pastilele de seară încă, am zis să verific, nu de alta, dar e totuşi oraşul unde locuiesc şi am locul de muncă. Aşa că m-am întors de unde am venit. Pe treptele căsuţei nu mai era pisica, ci pekinezul care mă urmărise ( mîţa îngrozită pîndea de sub o maşină). Într-adevăr, era strada Ion Pillat. (acu nu mai ştiu dacă era cu unu sau doi de l)... în sfîrşit, după ce am descoperit aceeaşi stradă la distanţă de două intersecţii, am zis că mai bine mă gîndesc la reperele mele interioare, că cele exterioare nu-mi mai sunt clare. Aşa că mi-am continuat drumul pînă spre casă în amintirile unui eveniment oarecum similar petrecut pe la sfîrşitul studenţiei, cînd se pregăteau campaniile electorale ale lui Constantinescu şi ale contracandidaţilor. Eu şi cu o prietenă am primit misiunea să completăm cîteva zeci de chestionare sociologice preelectorale în zona Iaşilor, iar nouă ne-a revenit satul Bîrnova. Nici eu, nici amica mea nu ştiam prea clar unde trebuie să ajungem, dar eu mi-am amintit că trenul de Constanţa- Iaşi oprea în Bîrnova, aşa că ne-am dus la gară şi ne-am suit într-un personal. În tren, ţăranii ne tot întrebau, ba pe mine, ba pe ea: da mergeţi la ciuperci? Noi două, aranjate, cu rochiţe şi pantofi cu toc, ca pentru multiple interviuri cu adulţii, ofensate, răspundeam: Nu, cum să mergem la ciuperci!!! Facem sondaje de opinie pentru campania electorală!
Am ajuns într-un tîrziu la Bîrnova (unde am coborît numai noi două). În stînga- pădure, în dreapta- pădure, în faţă- dealuri împădurite, în spate- mulţi buşteni tăiaţi( o fostă pădure) şi un grup de muncitori care îi cărau dintr-o parte în alta. Nici urmă de gară, peron, case, viitori alegători etc... Ne-am îndreptat spre muncitori şi amica mea îi întreabă: cum ajungem în sat la Bîrnova? Unul dintre ei zice: “da aţi venit dupa bureţi? S-au cam trecut, să ştiţi”. Noi două, cu mutre între consternate şi grave, le turuim textul cu campania electorală. Unu din ei zice: “da aţi greşit drumu, domnişoarelor. Aici e halta Bîrnova, satul Bîrnova este după două dealuri, alea din faţă. Trebuie să vă întoarceţi în Iaşi, luaţi un autobuz pînă la Socola, apoi un alt autobuz pînă-n sat...” Da mai este vreun tren spre Iaşi? întreb eu îngrijorată (se făcuse deja ora 3). “ Nu, pînă diseară nu mai e, da trece o locomotivă şi faceţi cu mîna mecanicului, poate va ia el. Da asta peste două ore”.
În cele două ore, eu şi amica mea, aşezate pe buşteni, ne-am scos trusele de farduri din poşetă, ne-am rujat, ne-am aranjat una alteia părul, ne-am şters de praf pantofii şi am aşteptat locomotiva care ne-a dus înapoi în Iaşi. Nu mai pomenesc drumul pînă la Bîrnova. Interesant a fost faptul că în satul Bîrnova erau doar două mari familii- una era “Ciocan” şi alta nu mai ştiu, parca nu “Nicovală”, altfel...
Şi aşa am pus noi întrebări unor oameni care ne povesteau necazurile lor cu autorităţile, în speranţa că noi le vom transmite mai departe guvernanţilor. Noi, copleşite de misiunea noastră, n-am îndrăznit să le zicem ca suntem doar studente, adică le-am zis de cîteva ori, dar oamenii îşi doreau aşa de mult să nu fim doar atît, că am renunţat să mai spunem adevărul. Au adormit în seara aceea crezînd ca suntem măcar jurnaliste. Eu am încheiat plimbarea cu nişte titluri de filme cu Louis de Funes în minte. Nu ştiu de ce mi-au venit aşa, deodată...Ar trebui să le revăd, poate de aia.

rugăminte

Şoapta se strecoară în sfera de carne cu frunze în care e încă ziuă
Şoapta intră prin cercevelele ferestrelor,
Pe gaura cheii, sub duşumelele Templului
ademeneşte sirene şi centauri,
inorogii galopează nechezînd cristalin,
Aruncă-mi în spate pieptenele- pădure! strig calului
năzdrăvan atras de vraja trecută deja......

În chemarea cea nouă căluţii de mare mîngîie valurile
Şoapta îngroaşă aerul în picături, picăturile în sferele albastre ale ochilor arzînd

Mai lasă-mi sfera aceasta, lumeasca mea sferă, să plutească prin eterul mătăsos,
Mai ţine-mi alaiul pescăresc aproape de punte
Mai mîngîie-mi pe creştet lumea cuminte şi blîndă ca un bulgăre de zăpadă

Mai las-o să se creadă la adăpostul iernii, Doamne!

leapşa distributivă

Trebuie sa dau un rol jumătăţii blogroll-ului şi alte roluri celor 4 care sunt mai sus şi mai jos de ea, adică să fac o piesă cu 5 personaje.
Am încă un handicap legat de scris, ceea ce mă face să mă îndoiesc de fiecare cuvînt pe care-l aştern. Dar cum sunt restanţieră cu mai multe lepşe, trebuie să îmi asum odată şi odată responsabilitatea. La mijlocul blogroll-ului meu se află Liviu, alias Newton, iar următorii patru sunt: Eduard şi Dida, Radu şi Mihai. Mă gîndesc să facem împreună o piesă după scrierile lui Gombrowicz, nu ştiu exact care, poate Ivona Principesa Burgundiei sau Cosmos, în care cele 5 personaje sunt libere să-şi negocieze rolurile, dată fiind experienţa lor artistică, atît în viaţă cît şi pe scenă. Cît despre mine, eu îmi propun să cos costumele personajelor, să le fac coafuri sau peruci, după caz, şi să le machiez, bineînţeles împreună cu Raluca. Deasemeni, o voi invita pe Anielle să găsească muzica piesei, dacă va dori. Mihai va trebui să îşi dea cu părerea la decoruri, la organizarea spaţială a scenei, deoarece are experienţă în călătorii, iar Eduard va da indicaţii atunci cînd se vor organiza banchete şi va coordona coregrafia pentru rolurile mulţimilor de figuranţi. Liviu va juca şi rolul personalului asistent, după caz fiind soră (sau frate) medical(ă), pompier, tehnician, electrician…mă rog, orice se mai pricepe şi el, atunci cînd decorurile sau personajele se blochează din motive melancolice sau tehnice. Pe Radu trebuie să-l încurajeze toate personajele să susţină, acompaniat de Alex, în momentul culminant al piesei, un solo la chitară. Dida va străluci în cele mai frumoase rochii şi machiaje şi va fi balerina piesei, iar eu, cînd spectatorii vor începe să caşte sau le va trece prin minte să părăsească sala, îi voi convinge să rămînă pentru aplauze împărţindu-le bomboane acrişoare cu lămîie şi vişine anti-rău-de-scenă. Iar dacă piesa va fi un fiasco, eu zic să mergem la un meci ca să avem ocazia să ne manifestăm ciuda dînd vina pe alţii.
Se trimite leapşa Corrinei, Ştefaniei, lui Ciprians şi Mihai, dacă au chef şi ei de teatru.

povestiri străineze

Mi-am propus de mai multă vreme să scriu ceva despre feminitate, dar am tot amînat din diverse motive, ba că e prea mult, ba că nu e mare lucru şi că s-a tot spus şi tot aşa. Cum n-am nici o idee mai bună legată de subiect, dar mă încăpăţinez să-l abordez, scriu azi despre un film în care regizorul îşi iubeşte personajele feminine- Closer, unul din filmele mele preferate, în regia lui Mike Nichols. Personaje: Natalie Portman (Alice), Jude Law (Dan), Julia Roberts (Anna) şi Clive Owen (Larry). Anielle a povestit filmul şi pe blogul ei se poate asculta şi melodia lui extraordinară. Eu nu insist pe partea spectaculoasă a filmului (conversaţia pe net a celor doi bărbaţi pe site-ul erotic, unde unul îşi ia identitatea unei femei) sau scena din barul de strip-tease, nici nu vreau să scuz şirul de trădări în iubire de care e înţesat filmul, ci vreau să scriu despre ce mi-a plăcut mie, despre arta de a surprinde milisecundele de mister care curg în momentul cînd doi oameni încep să se îndrăgostească. De obicei, cînd doi oameni se cunosc, într-un spaţiu al unei libertăţi maxime (diminuat odată cu fiecare întîlnire, odată cu căpătarea unor aşa zise certitudini despre celălalt), brutalitatea intervine cînd se pun întrebări care vor să testeze dispoziţia spre adevăr, de genul: ce nume ai ? de unde vii ? unde lucrezi ? eşti singur(ă)? etc. Pe traseul relaţiei, nu mai există întrebări, ci doar răspunsuri prin care fiecare din cei doi pretinde că îl cunoaşte mai adevărat pe celălalt decît se ştie chiar el.
În film, adevărul sapă breşe în acest ansamblu de idei fixe pe care-l formează obişnuinţele noastre şi-l face fragil, fluctuant. Abia aici se strecoară libertatea, în încertitudinea, în nesiguranţa partenerilor.
Există în film, în aproape fiecare scenă un element surpriză, pe care scenele anterioare nu-l pregătesc, dar filmul e plin de minciuni: personajele se joacă cu identităţile celorlalţi şi au chiar succes, se joacă şi cu identităţile proprii ( de altfel ce este adevărat în fiecare dintre noi, în afara acestor jocuri? trecutul ? copilăria ? mărturiile cunoscuţilor? ce spun documentele oficiale ?)
Dialogurile sunt misterioase şi definitive, relaţiile dintre personaje sunt pe muchie de cuţit în fiecare replică ( pe regizor nu l-a interesat să ne arate decît acele fragmente de viaţă, nu şi altele). Aceste scene sunt shakesperiene, au gingăşie şi lasă loc irumperii unui teritoriu nepămîntesc între oameni. Se discută într-o manieră directă, chiar brutală, despre frumuseţe, fericire, adevăr. Personajele au preocupări artistice şi-şi ocupă timpul cu manevrarea imaginilor despre celălalt, străinul din fiecare dintre noi.
În afară de faptul că n-am scris nimic despre ce mi-am propus, pot să vă spun că am plîns la film. Acest eveniment ultim menţionat nu face parte din cronica filmului, deşi ar fi fain să facă parte şi aşa ceva din cronicile artistice şi din comentariile literare. Poate o să vă placă şi vouă ( dar filmul, aşa cum avertizează şi Anielle, trebuie văzut într-o companie care să nu se tulbure).
Exemple de dialoguri :
El : ar trebui să te laşi de fumat.
Ea : ar trebui să faci ce vrei !
Sau :
El : Prietenul tău a scris o carte. Este despre tine ?
Ea : O parte din mine.
El : Ce a omis ?
Ea : Adevărul.
Şi altele de acest gen…

trei pe doi

trebuie să-mi mai înveselesc un pic blogul, îi pier culorile pe zi ce trece, dar tot nu-mi găsesc răgaz, tot mă atrage altceva... pînă una- alta, un trio audio-video în care Dali pictează cîntînd sau cîntă desenînd. tot îmi place de el, chiar şi după atîta risipă de melancolie bicoloră. încă mă face- dacă nu să rîd, măcar să zîmbesc. inutilitatea gestului şi obiectului artistic lasă loc unei brize de optimism, chiar dacă melodia se termină cam brusc pentru urechile noastre doritoare de finaluri remarcabile. dar, vorba colegului meu de catedră, (pe care o răstălmăcesc, că nu mă prea ţin neuronii în ultima vreme), ce poate fi mai frumos decît un gest la jumătate suspendat!

În joacă, joacă-se!

Ţară, ţară vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe mine!
Fac cel mai repede trei paşi înapoi şi
mă pot arunca în viitor de la stînga spre dreapta,
ca să nu-mi ardă obrazul de ruşinea apusurilor
eu, peticul de hîrtie pe care ţi-ai ţesut porumbeii şi cruciuliţele prin etamina văzduhului care-mi cînta în amiază metalicul: Was ist das?
Uite, mai există încă furnici,
îţi spun
în timp ce-i mîngîi ierbii firele, tăiate tandru cu foarfeca de-o fată cu fustă înflorată,
fata ce visează încă din manualul de-a 6-a chipul soldatului necunoscut


Ţară, ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe tine, cel care ştii cel mai frumos să potriveşti visele
Care-mi aminteşti cuvintele uitate încă de la primul vers de vecinii mei de palier
Care, înainte de a-şi descărca pistoalele în pragul uşii mele,
trec prin vizorul pe care încerc în zadar să-l acopăr cu cartonaşe albe,

Ţară, Ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe sine!
.................
m-am plictisit şi de jocul acesta,
draga mea, patrie
de zgomot, de mulţimi şi ţipete
mă duc să dorm puţin
e amiazănoapte

în căştile mele se aude muzică
muzică
Muzică, dacă poţi înţelege
ce înseamnă??? !!!!...
asta e,

tinereţe şi viaţă

Radu mi-a trimis o leapşă: „scrieţi despre o carte care v-a plăcut mult şi spuneţi şi altora să facă la fel.“
Cînd eram mici, noi, fraţii, lăsaţi adesea singuri acasă de părinţii plecaţi prin delegaţii, ne petreceam serile în jurul unui basm. Fraţii mei stăteau înghesuiţi lîngă mine ( Tibi avea prioritate, pentru că era cel mai mic şi ştiţi că aştia sunt privilegiaţi), iar Costi mereu stătea la picioare, lucru care-l făcea să se mai supere, dar el ştia că eu îl iubesc foarte tare. Sora-mea, care şi-ar fi dorit să-i însoţească pe părinţi în capitală, avea şi ea loc de onoare, pentru că noi înţelegeam că a făcut un efort rămînînd acasă.
O să ziceţi că sunt în mintea copiilor, dar din cîte texte am citit de-a lungul timpului, cel mai frumos mi s-a părut Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
Aş fi putut aborda această leapşă cu mai multă responsabilitate şi să scriu despre o carte cu multe pagini, dar nu sunt pregătită, aşa că am să rămân fidelă iubirii mele dintîi: povestea.
Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău, să ştiţi că pentru mine este importantă.
Nu vă povestesc basmul, sunt sigură că mulţi l-aţi studiat la şcoală şi mi se pare că este şi în programa pentru Bac.
Am să scriu de ce mi s-a părut mie deosebit. În primul rînd, precum în majoritatea textelor care abordează problema timpului, ( şi am să-i aduc în atenţie doar pe Augustin în « Confesiuni » şi pe Kant în «Critica Raţiunii Pure») basmul acesta are un final foarte metafizic. Finalul basmului nu este o nuntă, ci o moarte, este un sfîrşit. Călătoria pe care o realizează feciorul de împărat este una circulară, iar finalul basmului este mistic, el anunţă o posibilă repetare (care de altfel a mai avut loc şi înainte de naşterea lui), chestiune care mă duce cu gîndul la sărbătoarea creştină a Învierii lui Iisus.
Şi cum basmul, ca de altfel toate celelalte, insistă pe ideea că tot ce este omenesc este sortit cuvîntului de la naştere pînă la înviere, tot prin cuvînt se derulează şi timpul vieţii lui Făt-Frumos.
Nu vă povestesc tot basmul, de altfel nici nu cred că l-aţi auzi aşa de bine cum l-aţi auzi singuri cu propria ureche sau ochi, ci vreau să spun că mie mi-a părut îngrijorător că în el există un fel surditate a personajelor. Făt Frumos spune ce vrea- tinereţe fără bătrîneţe- iar taică-su îi promite ba fata împăratului, ba nu ştiu ce împărăţii etc…iar cînd consimte să se angajeze că-i va da Tinereţea, o face mai mult ca să se termine odată cu insistenţele. În ţinutul unde nu există moarte, Făt Frumos e sfătuit de zîne să nu intre în Valea Plîngerii, dar el, dus pe urmele iepurelui, (nu, nu al lui Ahile), prin aceeaşi neauzire încalcă regula de acţiune a veşniciei. Căzut în timp, pe firul vocii străbunilor, părinţilor, propriei minţi, propriei experineţe, Făt-Frumos îmbătrîneşte şi noi, cititorii vedem cu groază cum lespezile palatului de marmură devin pămînt sfărîmicios şi cenuşă. Palma pe care i-o dă moartea e aproape inutilă.
Pentru că tot sunt la partea de hard-core a basmului, să scriu un pic despre disperare. Disperarea din basm nu vine din faptul că Făt Frumos îmbătrîneşte sau că moare, ci din faptul că, în mod cu totul dramatic, calul nu mai acceptă să-l însoţească pînă acasă, în ţinutul morţii. Şi acest fapt este sfîşietor de trist, pentru că totuşi calul avusese destul de multă răbdare şi cu taică-su şi cu el…

Aşa că eu, dacă aş fi fost Ispirescu, mă gîndeam şi la cal, să aibă şi el oleacă mai multă răbdare, să fie ceva mai vesel, să ne mai binedispună şi pe noi...dar aceasta este deja o altă poveste de groază.
Dragii mei, povestitorul care e deja ameţit de atîta umor negru, se gîndeşte că poate Tibi sau Anielle au şi ei ceva de zis mai interesant, aşa că le trimite leapşa.

tabloul din tavan

Casa îţi e lumea (îmi zicea ieri Sir Arhitect,
trezindu-mă fix în al 13-lea ceas
mi-a întins apoi schiţele cu haşuri, butoane şi puncte
la care mă uitam cu ochelarii mei aburiţi (am să o fac sigur de oaie))
Are un acoperiş fragil, să-l repari cu atenţie.
Pentru el ţi-am dat sfori şi scări şi mai ales îngerii balerini.
apoi a şters-o în trombă
pe chitările din Light my fire
în sfîrşit, totul e simplu, necesar şi distinct,
m-am relaxat eu,
cînd după o oră
m-am trezit iar cu el,
(de data asta mi-a trimis mesaj pe celularul meu nokia):

“Şi vezi,
Cînd am să vin
Şi Fratele să-ţi fie întreg
Şi tavanul întreg
Şi fratele-n casă
Şi casa fratelui
Şi casa casă
Şi fratele frate
Ah, să nu uit,
mai ales
Vezi nu cumva să-ţi ajungă
Acoperişul – precum cascheta, prosopul de baie,
mama, cerbii lui Artemis
că nu-i el nici
Antena şi nici coiful desperuchiat ...
M-ai auzit!?"

...am auzit, sire, am îngînat psihedelic
acoperişul meu eşti,
iubirea mea cu palmele încrucişate la ceafă
care doarme pe plajă şi-n cîmp
care-mi sărută palma pusă peste buze,
şi se dizolvă în norii ameţitori ai drogului
zilnic...

Hristos a înviat!

"Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei, 18.21)
"Unde sunt doi...nu sunt fără Dumnezeu;
Şi unde omul e singur, Eu sînt cu el." (Dmitri Merejkovski - Evanghelia necunoscută, Editura Fides, Iaşi, 1997, p.128)

Aladin

(imaginea mi-a trimis-o Jasmina, ca să văd de aproape)

Motto: "Eşti surdă la cap?"

Ştiu că vă aşteptaţi să găsiţi altceva (titlul este pus ca să am şi eu mai mulţi vizitatori). Nu e un articol despre directorul unei şcoli din Turcia, care a dus poporului său vestea că românii sunt foarte religioşi (după ce a vizitat Mănăstirile din Moldova), nici despre un tînăr blogger creator de stand-up comedy, ci este pur şi simplu o poveste cu un personaj imaginar, pus în situaţii imaginare, “este o poveste despre mulţi alţi oameni, care sunt ca şi noi, şi ar putea spune acelaşi lucru despre ei”. Va fi mai ştearsă decît cele de mai sus, dar eu o scriu totuşi.

Dacă nu aţi plecat încă, să încep:
A fost odată o ţară exotică. Sultanul acelei ţări, care avea un harem numeros şi neplicticos, obişnuia, o dată pe lună, să organizeze cîte un consiliu.
Atunci nevestele lui aveau ocazia să-şi etaleze voalurile, bijuteriile, poşetele şi condurii cei noi. Locul la masa de consiliu de lîngă sultan se stabilea după cît de multe paiete erau cusute pe voaluri (cu un detector de metale erau scanate cadînele înainte de a începe şedinţa şi se treceau rezultatele într-un convocator necesar pentru studiile de marketing ale exportului). Fiecare cadînă era interesată să aibă cît mai multe şi lucitoare bijuterii (era o chestie de patriotism, nu neaparat de modă).
Consiliul lunar nu avea o temă anume, în imperiu nu exista timp, aşa că nu se puneau probleme manageriale, planuri de dezvoltare, planificări sau cincinale, ci scopul lui era să stabilească o nouă ordine a doamnelor faţă de sultan. Acestea, deşi se luptau pentru perniţa cu cei mai mulţi ciucuri, care era cea mai aproape de sultan, nu puteau rămîne pe ea mai mult de trei şedinţe. Era mai avantajos să îţi mai descoşi cîte o paietă, decît să îţi coşi unele noi, altfel i te suiai pe cap sultanului, iar înlocuirea voalului cu turbanul afecta întreaga ţară, acoperişurile moscheelor şi ale caselor se modificau şi ele şi deveneau din mîndre cupole, nişte dreptunghiulare platforme fără gust.
Subiectele sedinţelor erau care mai de care mai fără sens pentru noi, cei căzuţi în timp sau în cap, cum preferaţi... de pildă, uneori se discuta despre animale uriaşe: hipopotamii sau rinocerii. Şedinţa începea cu întrebarea: este aici în sală vreun hipopotam? Doamnele din harem răspundeau, fără să arunce vreo privire în jur, doar în funcţie de aşteptările sultanului- fie cu da, fie cu nu. De altfel, erau ocupate mai mult cu admirarea apusurilor de soare din voalurile acestuia decît cu depistatul unui animal care să le ocupe tot cîmpul vizual.
Cele mai interesante personaje erau, după cum vă aşteptaţi deja, Aladin şi Jasmina. Aladin intra în sala de şedinţe mereu cu întîrziere (dar asta nu conta, pentru că am spus, aici nu exista timp, iar lui nu-i trebuia perniţă, avea covorul fermecat). Uneori venea pe fereastră şi, în timp ce doamnele îşi făceau, ascunse în voaluri, una alteia cu ochiul, el trecea pe deasupra măsuţei de consiliu, fîţîindu-se de colo-colo.
- La ce cugetaţi, (îl intreba Jasmina, mai ales că era joi), la logică sau la păcatele dumneavoastră?
- La amîndouă, spunea el, şi continua să zboare pe deasupra capetelor tuturor.
- Ce-i cu el? întreba sultanul, pufăind din narghilea.
- Dacă este abătut, îşi închipuie ce-i mai rău despre mine, zise întristată Jasmina.
- Asta nu e bine, adăugă sultanul, antipoetic şi poetic totodată, în sensul că, după o intoxicare cu metafore ajungea să gîndească lumea în propoziţii de genul: “aceasta este o mînă, pe mine mă doare capul, pe Tibi l-a durut măseaua... etc...”
Şi îi sugeră lui Aladin să rezolve mai bine nişte probleme de alchimie într-una din ţările sale subordonate, unde conducătorii nu ajunseseră la gradul de atemporalitate de aici. Pentru ei, afirmaţia: în această încăpere este un hipopotam, îi făcea să se repeadă la camerele cu infraroşu, la aparatele de cîntărit şi măsurat, la accelatoarele de particule grele să-l identifice. Aici doamnele se îmbrăcau în costume de bussiness şi purtau în loc de poşete, pălării şi pantofi- scaune şi mese pătrate, deşi nopţile visau pernuţe moi şi voalurile lucitoare ale sultanilor şi cadînelor. Şi nici una nu recunoştea acestea.
Aladin îşi luă rămas bun de la Jasmina şi plecă pe fereastră. Jasmina îl urmări cu privirea. “Cînd zboară, este într-adevăr, foarte fericit!” îşi zise.
Ajuns în ţara colţuroasă şi încolţitoare, Aladin intră pe fereastră în sălile copiilor şi îi văzu îmbătrîniţi din cauza jocului de şeptic. Vîrtejul pe care-l stîrni covorul fermecat împrăştie toate cărţile, care se transformară şi ele în covoraşe fermecate, prin care fiecare licean-pensionar îşi redobîndi tinereţea, întrecîndu-se în răsuciri şi ţîşniri în înalturi, aşa cum văzuseră în filmele cu surferi. Deasupra ţării, văzduhul se coloră de mochetele pe care erau desenaţi regi şi regine, guarzi şi jockeri. Urmînd acest model educativ, părinţii şi bunicii lor îşi dădură jos din dormitoare “Răpirea din serai” şi se căţărară pe ea, mai ales după ce la televizor li s-a spus că jumătate din criza mondială a umanităţii s-a terminat prin dispariţia accidentelor de avion.
Înaintînd pe holuri, Aladin o văzu pe Mia ducînd cu ea stativele cu eprubete pentru experimetul stărilor de agregare, al cristalizării şi evaporării H2O-ului sedus de aroma cafelei lui Moş Crăciun din ultima reclamă.
Mia îi reproşă lui Aladin că duhul îi băuse toate substanţele din eprubete, iar şefii ei de fizică, mahmuri, o vor supune din nou unui electroşoc cu unde acustice. Aladin se înduioşă şi în stativul Miei puse (în locul eprubetelor) cornete cu scrisorile lui către Jasmina, în care îi relata curiozităţile acestui termen mediu întunecat. Mia transportă cornetele la cabinetul de fizică, unde duhul măsurase deja fiecăruia nivelul de alchimism, chestie care nu îi mai nelinişti pe fizicieni, pentru că problema lor era să nu iasă prea verde şi să li se ia carnetul.
Apoi, Aladin le explică beneficiile covorului fermecat, pe care poţi călători beat criţă, dormind, fumînd narghilea chiar şi fiecare din cei prezenţi îşi transformă planul de dezvoltare managerială, pe care de altfel nu-l citea nimeni, într-un covor fermecat plin de pătrăţele - pernuţe. La plecare, duhul le dărui şi o lampă cu gaz specialiştilor în informatică şi chimie, deoarece arderea inutilă a gazului permite, spre deosebire de electricitate, o avansare spirituală.
Cu un pistol de tuberman, Aladin trimise una cîte una scrisorile - cornete Jasminei direct pe fereastra deschisă, în timpul consiliului de la ora 18 sau 81, 1881 sau 8118, nu contează. Cum într-o ţară orientală timpul este o chestiune lingvistică, putem spune ca ele încă mai zboară.
De atunci şi pînă în zilele noastre, se spune că şedintele din sala de consiliu se desfăşoară pe pernuţe aurite unde fiecare îşi pufăie nestingherit visele.

* N-aş fi fost în stare să scriu aceasta poveste lungă cît un covor de hol, dacă nu mă inspirau cîteva filme de la Radu, despre care mă tot chinui de un an să scriu ceva şi tot amîn, poate scrie el pînă atunci .

repetări

Sibelius, Valse Triste, Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, dirijor- Paavo Jävi
Aniellei, cu întîrziere
Şi în căutările mele, îndoielile mi-au format, ca să mă exprim printr-o deformaţie profesională, cel mai adesea, o competenţă pentru certitudine.
Am vrut să scriu pe blogul tău, dar m-am gîndit că vei ajunge pe aici cîndva şi să-ţi fac o surpriză, cum îmi faci tu mie mereu.

contranote de poimarţi

Pentru că este vacanţă, dar poimarţi (care ar trebui revalorizat şi el, altfel mă apucă jalea lungă cît trei zile rele dintr-un ceas) şi săptămîna curăţeniei, iar cei doi cititori ai mei probabil că nu stau pe net, am să scriu un fragmenţel dintr-o Prefaţă de Ionescu numai pentru mine:

"Se vorbeşte mult(...)în jurul nostru despre incomunicabilitate sau despre o criză de limbaj. Această criză de limbaj este cel mai adesea artificială, voluntară. Propaganda a zdruncinat în mod conştient semnificaţia cuvintelor pentru a tulbura spiritele. E o metodă de război modernă. Cînd se spune că albul e negru şi că negrul e alb, este într-adevăr foarte greu să te regăseşti în ele. Constat uneori distrugerea sau deformarea voită a limbajului şi o denunţ; constat şi uzura lui firească; mai constat automatizarea lui, care face ca limbajul să se despartă de viaţă; înţeleg deci că el nu trebuie atît să fie reinventat, cît restabilit. E poate acelaşi lucru, însă este evident că reaua credinţă e lucrul cel mai periculos. Şi-mi dau seama că, de exemplu, am fost foarte naiv cînd mă încăpăţînam să vreau să dovedesc că există activităţi dezinteresate de vreme ce lucrul acesta e ştiut de către oricine a jucat fotbal, cărţi, şah, jocul gîştii etc... Numai că politicienii nu vor ca activitatea teatrală să fie dezinteresată şi gratuită; ei nu suportă ca ea să fie liberă şi să le scape. A zăbovi aşa de multă vreme asupra acestor chestiuni înseamnă deci o cheltuială considerabilă de energie din partea mea. Dar întrucît, la urma urmelor, totul e gratuitate — şi chiar nongratuitatea — să zicem că asta a fost din partea mea încă o activitate gratuită.(...)
Poate că piesele mele de teatru merg ceva mai departe decît propriile mele comentarii despre piesele de teatru; trag nădejde că ele spun mai mult despre ele însele fără voia mea, căci dacă ar trebui să fie epuizate de această polemică, să fie cuprinse în ea în întregime, ele n-ar fi mare lucru.
Însă dacă literatura e un lucru important, dacă ea mai este, în zilele noastre şi pentu viitor, un lucru important, aceasta e o altă problemă neliniştitoare. Lumea nouă ce pare să ni se deschidă, perspectivele de moarte sau, dimpotrivă, de transformare totală a vieţii şi a gîndirii, par că trebuie să conducă la o eră în care acest gen de manifestări va fi pe de-a-ntregul repus în discuţie. Noi nu putem prevedea ce forme va lua poezia, creaţia, arta. În orice caz, încă de pe-acum, literatura e sub nivelul vieţii, expresia artistică e prea slabă, imaginaţia prea săracă pentru a egala cruzimea şi miracolul acestei vieţi, ale morţii, şi prea insuficientă de asemenea pentru a putea da seamă despre ele. Eu am făcut ce-am putut, aşteptînd, aşteptînd... Mi-am petrecut timpul. Însă trebuie să ştii să te desparţi de tine însuţi, de ceilalţi, să priveşti şi să rîzi, cu toate acestea, să rîzi. Sper că teatrul meu are mai mult umor decît polemicile mele. Sper."
Eugen Ionescu, Note şi contranote, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.15-16

floricele de porumb

Astăzi au fost Floriile, drăgălaşele, prevestite de sorcovă (o prefăcută, de altfel) încă de acum foarte multe ierni. Eu mi-am amintit cît de mult iubesc migdalii. Am furat o poză de pe net, sper să nu mi-o găsească cineva şi să mă oblige să o dau înapoi.

în re-reuri

luna-i ca o mămăligă şi ţie
îţi joacă-n gene lucirea
coifului meu de argint plecat
cu sorcova după colţul iernii
pe urmele bizonului din stemă.

vai! seceraţi, unul şi unul, vînătorii comuni
se muriră într- un zîmbet al tău
care nu va fi şi nu era pentru mine,
ci pentru decanul Facultăţii de Drept.

de mîine -i urcuşul, îmi spui, spre lună întîi, spre soare pe urmă
auzi călătorii cu doruri ascunse în palme cum mînă
carul de sticlă topită-n lumină!
pe urme îţi calcă girezi somnoroase
cu căldările pline de apă curată şi lină.

uşor e roşu

Credeţi că noi, românii ştim totul despre seceră şi ciocan? Credeţi ca tinerii care învaţă istorie cunosc semnificaţia, încă vie, a acestor două instrumente ale înfrăţirii agriculturii cu industria, a ţăranului cu muncitorul, a măcelarului cu văcuţa sa, pe care, înainte de a-i tăia gîtul, o pocneşte în cap? În locul lor pe steag este gol acum, dar fantoma lor încă bîzîie. Nu, secera nu ne mai duce imediat cu gîndul la holdele mănoase ale epocii de aur, care abia aşteaptă culegătorii, iar ciocanul la nărăvaşul oţel căruia trebuie să-i îmblînzeşti posibilităţile pentru a se înfăţişa doar în cele care servesc societăţii multilateral aderate, ci la o lume perfectă în care nu există tranziţii, curs euro fluctuant şi şomaj. Povestea cu munca în care instrumentul este precum zeul domolit şi păcălit şi-a pierdut noima de mult pentru români, dar odată cu ea s-a pierdut şi urma hoţilor de frumuseţe.
Pînă azi, cînd ne-am hotărît să o găsim.

Povestea acestui jaf începe cînd doi prieteni buni au hotărît să facă lumea în care trăiau mai puţin tristă, pentru că soarele ajungea din ce în ce mai greu la ei. Nu le-a fost prea dificil, erau de aceeaşi părere, se priveau în ochi şi cădeau amîndoi pe gînduri adesea, îngrijoraţi, iar în ziua aceea şi-au unit cuvintele şi cugetările, apoi totul a devenit foarte limpede. Astfel, au gîndit, în înţelegere cu lumina, iubirea quarcilor, mişcarea pietrelor, creşterea copacilor, mijirea zorilor, ploile şi chiar unele dintre planete. Apoi au inventat culorile şi au răsfirat roşul peste o sumedenie de lucruri, peste soarele - n amurg, peste vacile Domnului escaladînd toporaşii, peste mere şi cireşe, peste maci şi trandafiri, miezul de pepene, ruşine şi sărut. S-au uitat în jur, s-au bucurat de frumuseţe şi au pus păsări şi flori, oamenii tineri îndrăgostiţi şi caii liberi să o păzească.
Dar, într-o zi răsări din pămînt o naţie de metal, care nu avea degete pentru mîngîiere, ci seceri şi ciocane în prelungirea braţelor, iar în loc de vene - fir de ecusoane. Erau însoţiţi de uriaşe portofele metalice burduşite cu valută. Ele striviră veghetorii fragili şi secerară culoarea florilor, frînseră inimile şi loviră obrazul pînă la umilire. Apoi întinseră roşul peste carnetele de partid, cravata de pionier şi media la purtare, peste drapele şi tractoare, îl numiră forţă şi putere, voinţă şi energie şi îi găsiră o origine sănătoasă - atomul. Celelalte culori fură aruncate peste portofelele mari, care le primiră cu infatuare, şi pentru că puteau să aibă şi ele nume, li se ziseră ”papagali”.
Domnia lor dură mult, cei doi prieteni păgubiţi de roşu, oboseau şi erau din ce în ce mai trişti. Lumea cenuşie devenea rigidă, ca un copac răsucit în flăcări împietrite. Florile fără culoare se uscau şi oamenii nu mai găseau cuvinte, ci doar scrîşnete şi bufnituri, doar purtau pe dinăuntrul trupului cenuşă şi trandafiri ofiliţi... Atunci prietenii îşi amintiră că inventaseră şi răcoarea vîntului şi tunetul năpraznic. Se gîndiră amîndoi la ele şi secerele şi ciocanul se înmuiară, se micşorară şi deveniră ţînţari sîcîitori, care încercau să scape de ploaia răcoroasă de aprilie sugînd sînge din orice fiinţă vie şi bîzîindu-i în urechi “crrrizzzzzăăăă, crrrizzzzzăăă”, dar înainte de a arde, ţipau dureros numele celor care le fuseseră şefi, care se transformau şi ei atunci instantaneu în ţînţari, dar pieritori, ca orice funcţie pe lumea asta trăznită.
Apoi, cei doi prieteni au privit cum înflorea în jurul lor din nou roşul în ironia ardeiului iute, vinul acrişor, vitraliile din holul şcolii, bătăile inimii şi drăgălăşenia cireşelor de mai de pe desktop.

fumuri

În timpul Revoluţiei franceze, o doamnă din nobilime, arestată, le ceru soldaţilor pemisiunea să ia în închisoare cu ea doar o oglindă mică, aurită.
Eu le-aş cere dreptul să aprind o ţigară, deşi nu sunt fumătoare. A inventat cineva, cîndva o lege (nu mai zic cine, că ştiţi şi voi), care spunea că de după colţ va veni vaporul, trăsura sau tramvaiul regal.
Voi ce dorinţă ultimă aveţi?
Se trimite leapşa (prima mea leapşă!) celor 5 domniţe din blogroll, dar o pot prelua şi domnii, dacă doresc.

mi-au

Cititorii (noroc că nu prea mulţi) (ai) acestui blog, care au scăpat de prima fază a asteniei, trebuie să suporte o scurtă aiureală semiotică cu scop răcoritor (pentru autoarea, care altfel nu mai termină în veci cele începute, ci stă pironită zi de jur împrejur pe coduri, semne, înşiruiri, înnumărările din Reader).
Umberto Eco exemplifică trecerea de la adevăr la acţiune astfel :
Fie enunţul: Pisica ta se înneacă în oala cu ciorbă!
Reacţia celui care are pisica şi ciorba (fuga rapidă la bucătărie, strigăte sugrumate, exclamaţii “pis! pis!”), nu-i pentru a stabili adevărul sau falsitatea propoziţiei, ele sunt presupuse deja. Pragmatica nu are legătură nici cu adevărul şi nici cu falsitatea propoziţiei. Nu fugi la bucătărie decît dacă vrei să salvezi ceva, fie pisica, fie ciorba. În ambele cazuri, grija te împinge şi, pentru orice fiinţă normală, oricît ar fi de flămîndă, grija pentru pisică e mai importantă decît cea pentru ciorbă.
Precum într-un film georgian celebru, “Căinţa”, (aşa cum cinematografia noastră, vorba lui Radu, n-a avut încă şi cine ştie dacă va avea) problema pisicii ( nu, nu a lui Schrödinger, deşi, dacă mă gîndesc bine, ar putea fi şi a lui) este problema oricărui individ contemporan angajat într-un travaliu politic. Cum se poate găsi pisica neagră într-o încăpere întunecoasă? Credeţi că politicianul nostru o caută, pe logica lui Eco, pentru că îl preocupă soarta ei? Nu, pisica neagră este aducătoare de ghinion chiar dacă de la Iluminism încoace suntem raţionali şi responsabili. Pisica neagră trebuie găsită cu orice preţ, deşi nu este în încăpere. Trebuie găsită şi executată prin tragere pe roată, la sorţi, la ţintă sau la răspundere. Eroarea în care s-au înecat ultimele 6 luni a fost aceea de a fi reinstituit această procedură pragmatică de stabilire a adevărului, dincolo de toate demonstraţiile corecte în care enunţurile sunt, de fapt, analitice şi apriori, nu sintetice şi aposteriori.
După această prezentare a premiselor, concluzia se stabileşte simplu, deoarece de la adevăr, dacă se raţionează corect, nu se poate ajunge decît la adevăr.
În partea a doua, ca să fiu la obiect, parafrazîndu-l pe Frege, exemplific cu o poveste. Personajele ei sunt aparent neobişnuite pentru zilele noastre, dar de fapt înzestrate cu viciile şi virtuţile pe care le are, mai mult sau mai puţin vizibil, oricine. Le adună în poveste aceeaşi formulă de devoţiune adresată unităţii primitive, din care decurge orice acţiune coerentă, adică fără nimic paradoxal.
Scena este o fostă şcoală normală în care, el, cavalerul rătăcitor întîlni o dulcinee (nume pe care în evul mediu cavaleresc îl aveau cei foarte apropiaţi, şi nu precum astăzi, orice fantasmă cu care te afişezi). Aceasta se pomeni într-o dimineaţă cu o armată de clone, condusă chiar de Robocop 2, înarmate pînă-n dinţi şi îşi aduse aminte că făcuse parte pe vremuri dintr-un circ celebru unde era înghiţitoare de flăcări, săbii, şerpi şi multe altele care o imunizaseră. Aşa că le ieşi clonelor în întîmpinare şi le spuse calm:
- M-am săturat de războaiele astea! şi cît ai zice harşt! puse mina pe săbiile a cinci oşteni şi dintr-o singură mişcare le înghiţi pe toate.
E de la sine înţeles că restul soldaţilor n-avură încotro şi o luară la sănătoasa. Aşa că, dragii babei, şcoala respectivă în scurt timp redeveni normală, adică se repuseră în vigoare formulele protocolare de adresare şi secolul 20 se termină odată pentru totdeauna!
Cavalerul a mai avut uneori momente de tristeţe primăvara, dar s-a obişnuit cu ele. Atunci îşi chema pisica, care abia aştepta să-i toarcă fericită, fără să-i treacă prin cap primejdiile prin care trecuse în altă lume posibilă.

întîi înfiorări

Motto: Propoziţia: “Eu sunt Napoleon!” se referă la chestiuni diferite, cînd este exprimată de pacienţi diferiţi.(Umberto Eco )

Iar "cînd spunem: a lovi, ceea ce lovim este un obiect, o minge sau un măgar." Ca să subliniez componenta aplicativă a sensului verbului, am selectat cîteva proverbe şi expresii româneşti care se referă indirect la acest fapt. Am organizat informaţia didactic, după părţile corpului afectate, în ordine descrescătoare masacrului din sensul lor propriu:

1. Capul
• unde nu-i cap e vai de picioare
• are cap ca să nu îi plouă-n gât
• şi-a smuls părul din cap
• s-a dat cu capul de pereţi
• şi-a bătut capul
• e deştept de-i crapă capul
• vezi paiul din ochiul altuia, nu şi bârna din ochiul tău
• stă cu un ochi la slănină, cu altul la făină
• stă cu ochii-n patru
• a bătut la ochi
• şi-au scos ochii unul altuia
• a făcut ochi dulci
• i-a pleznit obrazul
• are gura spartă
• i-a luat foc gura
• şi-a muşcat limba
• a luat-o la măsea
• i-a crăpat măseaua
• îi intră pe o ureche şi îi iese pe amândouă
• îşi dă arama pe faţă
• îşi bagă nasul in ciorba altuia

2. Picioare şi mîini
• şi-a pus picioarele la spinare
• îşi roade unghiile
• şi-a pus unghia-n gît(asta merge şi la gît)
• a fost călcat pe bătătură
• a băga mîna-n foc
• a călca pe bec
• a-şi bate singur cuie-n talpă
• dă un deget şi i se ia toată mâna

3. Şi mai sunt unele pe care nu ştiu exact la ce parte a corpului să le trec, pentru că sunt relative:
• ţine-te în pielea ta, ca să nu dai de belea
• gura bate fundul
• stă cu inima-n dinţi

4. Şi cîteva de brutalizare a metafizicului:
• a intra la idei
• i s-a băgat în suflet

5. şi unele care n-au legătură, dar care mi-au plăcut pentru componenta estetică:
• ţara arde şi baba se piaptănă
• ţara arde şi moşneagul îsi pîrleşte ciomagul

După mine, Păcală era un tip dur, care nu se dădea în lături la o adică şi cu un simţ al umorului ceva de groază!
Sursa unora din ele: Proverbe româneşti

ratări redefinite

Pe vremea cînd Radu avea blog, scria odată că bloguri au numai rataţii. Cei care nu sunt rataţi bîntuie în viaţa reală, nu stau prin blogosferă. M-am gîndit atunci să-mi dau asentimentul la această vorbă de duh şi am scris, bineînţeles, la adăpostul maestrului Aristotel, că eu nu sunt în stare să scot argumente pentru universale care să nu fie prejudecăţi, că: toţi oamenii sunt inevitabil rataţi. Textul era cam aşa:
Prin prisma distincţiei aristotelice dintre virtualitate (potenţialitate) şi actualizare, ratarea apare ca o perspectivă ce nu se va finaliza niciodată într-un act. Ratarea este însoţită de un sentiment al refuzării sau diminuării unei şanse viitoare, de neputinţă a împlinirii unui întreg, care ne credem noi înşine.
Textul lui Aristotel urmăreşte să traseze şi o graniţă între ce este omenesc şi ce nu e astfel. În timp ce divinitatea (lui Aristotel) este actulizare pură, oamenii sunt doar virtualităţi care se actualizează atraşi de posibilitatea perfecţiunii, a nemişcatului, de stingerea în imobilitatea posibilului împlinit. Posibilul devenit act dă un sentiment de împlinire pentru că, judecînd cantitativ, suntem mai puţin posibilitate şi mai mult actualizare. Sentimentul ratării vine din neputinţa odihnei de după împlinirea în act a virtualităţilor. Nu contează care virtualităţi, dezirabile societăţii de azi sau de aiurea, conforme sau nu cu norme sau reguli...Nu există lume a omului fără sentimentul ratării. Cît timp în noi zac infinite posibilităţi şi nu putem împlini decît unele, îl vom avea. Zbaterea între limitele aceloraşi acte, rutina noastră zilnică de acasă sau de la slujbă, acelaşi rol jucat cu noi nu ne fereşte de ratare. Doar ne păcăleşte că suntem simplu definibili. Sună frumos să avem nesfîrşite posibilităţi şi să nu ne putem actualiza decît unele! Chestia asta ne face să avem aura unor victime. Unde-i măreţia noastră în ratare? Conştientizarea unor posibilităţi limitate - ne face măreţi? Pascal spunea că da. Numai că el ne compara cu universul, care habar n-are pe ce lume se află...
De la acest text scorţos, prin care m-am citat pe mine însămi, (chestie pe care nu credeam vreodată că am s-o fac), a trecut cam un an. Azi am revenit asupra conceptului şi l-am nuanţat, preferînd să-l înţeleg contextual. Pentru clarificare, am să exemplific ce înţeleg, la sfîrşitul lui martie, prin ratare:
Fie A şi B doi indivizi (era să zic inspectori), care trebuie să-şi dovedească priceperea printr-o acţiune de tip "11 metri". Nu se ştie exact care din ei este cel mai bun la dat goluri în poartă, este o situaţie nouă, dar şi unul şi celălalt au făcut sport în liceu şi facultate, măcar o oră pe săptămînă şi au jucat fotbal de mai multe ori decît majoritatea spectatorilor. În timp ce vă imaginaţi situaţia, eu am să dau două definiţii:
1. Se defineşte egalitatea de puncte pentru A şi B astfel: pentru fiecare gol înscris de A - corespunde, pe tabela de marcaj, un gol al lui B.
2. Se defineşte ratarea lui A astfel: pentru fiecare gol înscris de A - B, în loc să tragă la poartă, duce comisia la un chiolhan sau o mituieşte în orice altă manieră, ceea ce o justifică pe aceasta să treacă pe tăbliţa de marcaj punctele corespunzătoare golurilor lui A sau mai multe.
Nu mai fac nici o demonstraţie, cred că sunt suficiente cele două definiţii ca să concluzionez că ratarea nu este identică locului 2 într-un meci în care A şi B au avut şanse egale, unul a înscris goluri, iar celălalt a dat peste poartă, în bară sau pe arătură, ci o situaţie în care, în timp ce A dădea goluri, B făcea altceva, dar cîştiga puncte. Sentimentul ratării nu este identic înfrîngerii de către cel mai bun, ci este o conştientizare a neputinţei schimbării rezultatului şi a efortului inutil.
În încheiere, proverbul românesc: "cu o floare nu se face primăvară" - mi se pare lipsit de viziune. Eu, cînd am văzut acum o lună primul toporaş în curtea Casei Sofian, am avut certitudinea că iarna a ratat. Azi era plin de toporaşi prin curte. Poate se termină criza mîine.