dansuri mongole

Tot căutînd imagini pentru o coregrafie despre război am dat de un balet mongol care mi-a plăcut. Nu ştiu dacă are sau nu legatură cu războiul, dar pentru că m-am uitat în disperare la el am zis să-l pun pe blog că poate cu ocazia asta îmi trece.

din copilărie

Nu am mai scris în ultimul timp, aşa că m-a cuprins iar mania persecuţiei, care-mi revine periodic, mai ales după zile de-net-izante şi desocializante... Tot Radu s-a gîndit la mine şi, cum n-am avut curaj să scriu pe blogul lui, pe care-l vizitează minţi luminate şi rafinate, am zis să mai scriu pe la mine, că pe aici trece rar cîte cineva.
Pentru că am facut şcoala, de la a-ntîia pînă la facultate în zece oraşe...am avut parte de tot felul de experienţe ale copilăriei, mai mult sau mai puţin dependente de locuri.
Leitmotivul mutărilor noastre era, în mintea mea, o poezie de printr-a doua sau a treia "tatăl meu zideşte case/cocoţat pe schele/el, cu fruntea lui ajunge/pînă sus, la stele..." Taică-meu era într-adevăr un specialist în construcţii cu capul plin de vise irealizabile. Unul dintre aceste vise ţinea probabil de o tainică credinţă a lui cum că trebuie să existe un loc concret pe hartă unde poate scăpa de angoasă şi nefericire. Aşa că multe din jocurile copilăriei mele se petreceau în şantiere cu blocuri neterminate, printre grămezile de BCA-uri, nisip şi pietriş. Aici găseai cele mai multe elemente ca să-ţi faci "Alimentară"...Pe atunci, în mintea fiecărei fetiţe era prezent idealul de vînzătoare în alimentară ca factor deţinător de maximă putere şi influenţă. Şi improvizam rafturi din scînduri cu cutii de conserve pline de bomboane, pîine, salam, legume şi fructe autohtone, dar mai ales exotice...o abundenţă din ingrediente industriale pe care o negociam cu copiii din cartier ca nişte evrei deprinşi de milenii cu comerţul produselor rare. În rest...clasicele "război", cu cărţi cu animale, "nu te supăra, frate", de la care ne încăieram de fiecare dată...La un moment dat am dat de "Cireşarii" şi îl puneam pe frate-meu să se îmbrace în rochiile maică-mii şi să fie pe rînd, toate personajele feminine, pentru că mie îmi plăcea să fiu, bineînţeles, Tic. Şi mă pîra că nu-l las la fotbal, aşa că, într-o zi n-a mai suportat şi i-a taiat mamei vreo trei rochii ca să scape de rol. Acum, urmîndu-l pe taică-miu, fratele meu construeşte şi el case pe la noi şi prin alte locuri de pe planetă şi probabil copilul lui va face acelaşi lucru...Iar eu n-am ajuns nici exploratoare a unor castele misterioase, nici deţinătoarea vreunei puteri sau influenţe economice...din cînd în cînd mai joc cu copiii altora jocul de-a şcoala sau de-a teatrul. Să păstrez regula jocului şi trimit mai departe lui Marcus,lui Hex, Didei şi nu mai ştiu...că prietenii mei foarte puţini n-au bloguri şi cei care au nu mă ştiu.

Redescoperiri

Unul din cele mai interesante lucruri care mi se pot întîmpla mie în timpul unui an şcolar obositor şi demotivant, este munca la teatru. Păcat că n-am avut o Petronelă şi anul trecut să ne facă pozele din "Regele moare" pe care le puteţi admira pe blogul lui Radu. Cu ocazia "Deşteptării primăverii"(Frank Wedekind) am avut parte doar de filmarea, nu foarte reuşită, a piesei, din care am scos cîteva cadre. M-am străduit un pic şi le-am pus pe flickr. O să-i recunoaşteţi aici pe Radu(omul mascat), pe Marcus(Melchior), pe Liviu(Domnul Gabor), dar şi pe alţi cîţiva puşti talentaţi şi frumoşi: Claudia(Ilse), Adriana(Wendla, care a luat şi locul întîi la interpretare feminină), Lucian(Moritz, revelaţia festivalului), Ana Maria(Martha), Brînduşa (Doamna Gabor), Lavinia(Doamna Bergman). Am mai avut în distribuţie pe Tiberiu, Marian, Alexandru Funduianu, Andrei(rectorul), Alexandru (Habebald), Profesorii: Alexandru Ionică, Alexandru Murariu, George Zvîncă, Alex Preutesi şi Cristi. La regizarea piesei ne-au ajutat Marius Tudor, pe atunci actor al Teatrului "M. Eminescu" şi la scenografie, soţia sa, Ecaterina.

emoţii despre adevăr

Tocmai am citit cîteva lucrări de hermeneutică în care mi-am găsit justificări pentru obsesiile din ultimele luni. La Vattimo, care face o reinterpretare a lui Gadamer din "Adevăr şi metodă", arta este singura în stare să ne scoată din tirania creştinismului instituţionalizat( a se citi Biserica catolică) şi capabilă să realizeze o deschidere a omului către semenul său, deschidere bazată pe libertate şi toleranţă. Chestia este că Vattimo înţelege prin artă nu doar o activitate cu finalitate într-un produs inedit, ci mai cu seamă un mod de a trăi în libertate şi creativitate, prin care se justifică, într-o lume slăbită de fiinţă, raţiunea de a fi a omului. Singura. În timpuri în care valori precum adevărul, cel puţin în sensul lui dat de ştiinţele naturii nu prea se mai ţine "pe picioare", experienţa artistică ar fi singura care, redefinind valorile, ar asigura stabilitate şi ştiinţei, si religiei şi moralei.
...Şi dau peste un text al Ierodiaconului Savatie Baştovoi în care arta e nu numai criticată, ci de-a dreptul învinovăţită pentru toate rătăcirile omului. Fiinţial, de la cădere încoace şi-a vîrît cu dibăcie coada să-l despartă pe om de Dumnezeu. Unele din argumente mi s-au părut excesiv de încărcate de retorică, mizantropice chiar, de pildă cînd ilustrează întîlnirile artiştilor cu femei stafidite...dar mi-a plăcut patosul cu care infierează emoţiile. Teoretic eu ştiu că nu e bine să le laşi să te domine, dar în ultima vreme cam pierdusem controlul. Aşa încît, morala textului m-a încîntat...văd că şi eu folosesc tot etichete estetice. Dacă fructul din Eden nu era plăcut ochilor şi bun la gust probabil că Eva ar fi fost mai rezervată. Poate că lumea, înainte de cădere nu putea fi judecată nicicum, era dincolo de judecare, probabil că şarpele este cel care a stîrnit în Eva acest lucru, anume judecata estetică, între ce este frumos şi ce nu este astfel. O să spicuiesc cîteva fragmente din text...

"Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, de tot de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos dacă nu ne duce la adevăr. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Fuga de dogmă a progresat cu timpul în fuga de cunoaştere, aşa cum se întâmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Arta nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă.
Caleidoscopul îmbătător al emoţiilor promovat de arta modernă este o reclamă făcută unor produse proaste. Emoţiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară şi armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unităţi a sufletului, pentru a nu lăsa mulţimea emoţiilor să roadă ca nişte şobolani neputincioşi, dar mulţi, scheletul vieţii noastre afective. A trăi pe emoţii echivalează cu a mîna o maşină bună cu benzină proastă, în cele din urmă strici totul în ea. Aşa au sfîrşit nebuni cei mai mulţi dintre oamenii geniali care, abandonînd rigoarea raţiunii au practicat o artă a onirismului şi fragmentarismului, purtaţi de furtuna propriilor emoţii.
În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cât cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Leonardo Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi.
Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire, ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac.
Producţiile noastre artistice nu sunt decât nişte reminiscenţe umile ale chipului Creatorului Cel Adevărat care se află în noi, chip a cărui lumină în mulţi din noi "poate s-a stins de mult", dar nu fără şansa de a se reaprinde iarăşi."

Cît despre mesajul final al textului, eu tot în ceaţă am rămas. Arta nu ne duce la Dumnezeu? Arta este împotriva cunoaşterii? De sine sau de oameni sau de lume? De ce este Leonardo mai bun decît, să zicem, Dali? Că nu e bine să ne lăsăm devastaţi de emoţii în deciziile noaştre, înţeleg şi aprob, dar că trebuie să ne orientăm către cunoaştere, asta mi se pare atît de obscur, ca şi cînd, în loc să mi se spună că sunt eu, femeie, om, mi s-ar da o definiţie din anatomie....mamifer biped...etc, nici ştiu ce mai zice şi anatomia astăzi despre chestia asta care sunt...cred ca şi neînţelegerile mele şi supărările parintelui vin de la cuvinte, nu de la ce e dincolo de ele.

hăuri

Că nu este ceva în regulă cu mine mi-o spune prăpastia care se cască zilnic între mine şi elevii mei, între mine şi colegii de la şcoală. Intr-o zi nu am să mai ştiu ce să spun în situaţii banale. Şi aşa există o stinghereală care mă cuprinde de cîte ori plec de la catedră şi cineva vrea să-mi vorbească. Nu stiu unde să fug sau unde să-l arunc pe celălalt. Cuvintele mele îmi sună nepotrivite, străin si demodat, au o oboseală care plictiseşte. Am văzut fraza...cînd scriu pe mess, construcţiile mele, şi ale celor de vîrsta mea sunt lungi, cele ale tinerilor succinte. Nu doar baieţii, adesea zgîrciţi în cuvinte, şi fetele scriu la fel. Fraza este mai puţin descriptivă şi mai mult acţională.
Începusem să spun că nu e ceva în regulă cu mine. Derutant a fost cînd am găsit oameni în vîrstă scriind astfel, şi eu în cuvinte, mai bătrînă decît ei...Îmbătrînesc, obiectiv vorbind şi mă străduiesc să învăţ limba care, altfel, îmi va deveni cu totul străină. De ce? Doar prin ea te poţi apropia uşor de mintea şi inima cuiva, poţi păstra distanţa potrivită şi poţi să o scurtezi sau lungeşti dacă vrei. Limba asta vine însă cu o tinereţe care derutează, crează dispoziţie pentru nestatornicie, pentru capriciu, pentru aventură. Şi pe mine, care trăiesc într-o lume expozitivă, densă, brutală chiar, efectul solid al cuvintelor mă înnebuneşte. M-am trezit îndrăgostită, urînd, dispreţuind, zdruncinîndu-mi încrederea în mine din fragilitatea unor cuvinte scrise pe fugă, net picat, emotioiconi, melodii descarcate în zece secunde...Am din nou confuzia din adolescenţă în care nu ştiam distanţa potrivită pînă la sufletul omului.

despre proximitate

Am văzut Farinelli. De la Radu.
Pentru că trec printr-o perioadă tulbure, nestatornică, l-am văzut altfel decît l-aş fi văzut acum o lună. Sau poate nu... că şi atunci eram într-o perioadă tulbure...atunci mă îndrăgosteam şi acum mă despart. Bineinteles, de bărbaţi diferiţi. Iar cele două evenimente nu au nici o legătură unul cu altul.
Deci, am văzut Farinelli şi m-am gîndit la ce anume generează proximitatea. Unor fiinţe care crează, care sunt dominate de acest lucru, pentru care asta este esenţa. Poţi fi şi altfel, poţi fi doar repetitiv, poţi imita ceea ce alţii aduc nou.
Important este ca această repetiţie să iţi ajungă.
Nu cred că pot exista două entitaţi creatoare în maximă proximitate mult timp. Inevitabil, unul va deveni castrator al celuilalt. Şi castratul devine nefericit, pentru că este privat de sursa creaţiei, indiferent care este ea, în trup sau în minte sau în inimă. Pentru că este trimis de castrator în registrul repetiţiei, este scos din cel al reînnoirii. Şi castratorul este nefericit în proximitatea castratului, pentru că fiecare secundă este însoţită de teama de a nu pierde. Aşa încît, proximitatea ajunge să genereze în castrator dorinţa de a fi castrat, pentru a se putea odihni, prin repetiţie. Fiecare castrator işi caută castratorul. Pentru că asta dă energia luptei şi noului. Dar şi răgazul necesar.
Noul oboseşte. Mă întreb cum este cu iubirea, care este tot proximitate maximă....Crează sau întreţine sau se sustrage acestei dialectici? Poate suficient timp să o facă? Sau la un moment dat orice iubire devine un proces de castrare?