mă mai ţii minte?

Să te întorci în timp ca de la o serbare

bucuros cu coroniţa peste codiţe

Ultimul an cu codiţe

În  şantierul construcţiei socialismului  muncitorii fluuuieerau hei baby

În faţă, după primul deal orchestra cînta Missa Solemnis

În spate mierlele şi ei

În tălpi nispul ascundea melci atît de mici şi atît de vechi tocmai din preistorie

cînd aici era o apă

Şi firişoarele de aur, mereu este nisip în aur şi invers

Aici nu sunt copii, spuneau ei, sunt doar femei

Iele, naiade, zîne

Ce fel de flori porţi pe cap, de nu ma uita, de iasomie

Ce material ai in haine, ce cercei în urechi ce luciu pe buze

Cîţi ani ai ?

Egipt

Este furtună de nisip. Cerul nu se vede deloc din cauza vîntului. Avem capetele înfăşurate în şaluri subţiri din lînă. Caravana este condusă de o arăboaică trecută de prima tinereţe. Din cînd în cînd rîde şi se întoarce spre noi ca să îi confirmăm buna dispoziţie. Am urcat pentru prima dată pe o camilă. S-a aplecat pe picioarele din faţă, am urcat pe ea, apoi căpitanul a atins-o pe unul din picioare. S-a ridicat atît de brusc, încît am crezut că o să zbor în mijlocul arabilor, care se distrau pe seama mea. Atunci m-am auzit ţipînd cu voce subţire la care arabii au răspuns într-un  cor melodios cu inflexiuni multe, cum le e obiceiul.  Căpitanul merge în faţa mea, conversînd cu unul din arabi. Nu aud ce îşi spun, este o discuţie diplomatică, destinsă însă. Ajung în dreptul lor şi aflu despre impactul unui episod cu Stan şi Bran asupra geopoliticii contemporane.

 Furtuna s-a oprit. Este noapte. Cămilele ne poartă liniştite. Ochii căpitanului strălucesc precum stelele centrale ale constelaţiei Orion. Eu mă gîndesc la conjuncţii şi interjecţii.

Corabia este în portul Alexandriei. Are luminile aprinse şi marinarii ne întîmpină cu chiote. 

ninge

din cerul, ca o pisică albă ce se scutură de purici

tu, ascuns în blana măruntelor întîmplări

cum mi te bagi pe sub pielea mea de rinocer

şi lumea  devine elastică şi fragilă ca o lamă

luna luminează ascunsă în gene plecate

umbrele celorlalţi ce fug pe alături

în cîmp am rămas numai noi pe două cărări

eu care plec mereu şi tu care mereu vii

într-o zi ai să mă prinzi de o rochie şi ai sa-mi spui: fato, stai!

Marea Caraibilor

Înaintăm cu submarinul în apele Mării Caraibilor. În jurul nostru, bancuri rapide de peşti răpitori. Prin hublou văd  un peşte uriaş cum deschide gura  şi înfulecă peştişori dintr-o înghiţitură. Îi văd dinţii ascuţiţi. Mă mir că are o  limbă diferită de a mea. Căpitanul caută curenţii potriviţi spre apele liniştite. Scoici uriaşe, melci închişi la culoare, ruginii ca nisipul. Firele de alge se ridică şi coboară din vîrfuri de stînci submarine. Într-un  buzunar doarme un căluţ de mare.