Am început un pachet nou de Kent. Să îţi zic de ea, de nevasta-mea. Nevastă-mea e obsedată de curăţenie. Cum are o clipă liberă începe să şmotruiască. Casa devine atunci o uzină în care parcă huruie strunguri, bormaşine, betoniere. Nu particip la acest război, este doar al ei. Dar cînd totul este terminat, cînd ferestrele strălucesc, cînd bibelourile sunt albe ca frişca şi podeaua lustruită, îmi las în locuri strategice şosetele sau chiloţii. Ea vine adulmecînd ca un ciine poliţist şi le scoate de sub pat cu două degete, apoi încruntă sprîncenele şi mă priveşte cu nasul încreţit de dispreţ. Am citit pe bloguri confesiunile altor bărbaţi, în proză sau versuri, de unde am dedus că mai mulţi au problema asta cu nevestele, nu e numai a mea, face parte din să-i zic... dinamica unui cuplu. Chestia este că dacă nu m-ar privi dispreţuitor, m-aş îngrijora. Uneori este prea obosită sau se simte rău şi atunci îmi strînge rufele murdare cu lehamite, ca şi cînd ar face parte din destinul ei nefericit să aibă un bărbat aşa de împuţit, unul care nu respectă munca şi nici alte valori, care în mintea ei au legătură oarecum cu morala. De fapt, pentru nevasta-mea, morala este totuna cu igiena, iar sistemul sanitar este reprezentatul moralei în cetate. Nu poate fi ceva mai imoral decît să fii boschetar, să umbli jegos şi să mănînci de pe jos sau să dormi pe unde apuci. Cînd trece o salvare, un om este salvat de un viciu, iar asistentele sunt pentru ea cele mai virtuoase persoane. Atît de curate, atît de pricepute. Asta şi pentru că sunt femei majoritatea. Dar nevastă-mea nu a fost mereu aşa. În tinereţe eram eu în felul acesta. Consideram femeile impure şi bărbaţii imaculaţi. Căutam femeile doar pentru că mă simţeam atît de inocent uneori că mi se părea că sunt transparent. Femeile mă ungeau cu particulele lor de aer sau carne şi redeveneam vizibil. Şi cred ca asta se întîmplă tuturor bărbaţilor.
Dar vorbeam de nevasta-mea. Pentru mine, lumea este adesea plictisitoare, dar nu lipsită de un oarecare farmec. Pentru ea, plictiseala se identifică cu lipsa totală de activitate. Atunci începe să îi dea tircoale neantul existenţei şi fuge de el în curăţenie. La început mă enerva zelul ei, mă opuneam dinadins, mă certam, îi ascundeam detergenţii şi gelurile de lustruit faianţa, opream curentul de la contor sau închideam robineţii de apă. Apoi am început să pun minele şosetelor prin sufragerie. E o formă de război din care fac parte şi eu, e al nostru. Aşa nu se mai simte singură. E drept că e furioasă, dar datorită minelor, ceasornicul ei interior începe să ticăie din nou, eu i-l aud şi ştiu că nu-i sunt încă indiferent. Dacă nu aş face asta, într-o zi nevastă-mea m-ar părăsi, zburînd prin fereastra cu perdelele scrobite spre o lume plină de aspiratoare, iar eu aş redeveni inocent.
