Cînd am început să scot nasul în lume, adică să nu mă joc doar cu fraţii mei, ci şi cu ceilalţi copii din cartier, am aterizat în plin folclor comunist. Una din expresiile cele mai uzitate era „jur pe roşu”.
Probabil că imaginaţia noastră hiperbolizatoare, fără cablu şi net, făcea naraţiunile cotidiene mai îndoielnice şi atunci faptele pe care le povesteam la venirea de la şcoală erau mereu întărite prin „jur pe roşu”. La televizor, în cele zece minute de desene animate sau la defilările lui Ceauşescu nu se produceau mutaţii existenţiale, dar cînd cineva povestea ceva nemaiîntîlnit, de exemplu că unul din clasă a căzut de pe scaun în ora de fizică sau că profului îi umbla un şoricel pe sub catedră, i se cerea imediat povestitorului să "se jure pe roşu". În acest caz, în care veridictul povestirii avea consecinţe grave asupra locului ocupat de povestitor în grup, erai nevoit să găseşti rapid ceva care să pecetluiască ineditul. În nici un caz nu se luau în calcul cravata de pionier sau bucata de drapel cu simbolul sîngelui varsat de eroi. Şcoala şi ideologia nu se amestecau în chestiuni serioase. Atunci căutam rapid cu privirea o pată de ceva roşu prin preajmă, ghidonul de la bicicleta cea nouă a vecinului de la 3, o brăţară, fundiţele din părul colegei, scrisul de pe pachetul de eugenii etc. Toată lumea era mulţumită, evenimentul era clasat şi crezut.
Mi-am amintit de rigoarea ascultătorilor de 8 ani, cînd am auzit cum guvernul îşi „asumă răspunderea” pentru diverse legi, printre care şi legea educaţiei, ca în acel „jur pe roşu” din copilaria miniştrilor. Acum să vedem pe ce minuscule realităţi vor pune ochii ca să-şi justifice expresia.
