Cristofor

domnul Romaniuc a primit marfă la librărie
globuri
mari şi mici
şi hărţi pentru Cristofor,
care ştie cartografie.
Cristofor e visătorul orei două,
El aşează lumea pe o tipsie rotundă căptuşită cu mătase japoneză
veseli indienii capturaţi oferă portocale cititorilor însetaţi
le mai spun cîte un banc bun
ca superofertă
Vinerea Cristofor e trist
dar întotdeauna politicos
de cîte ori un vizitator îl ia prizonier, o aşteaptă pe regina Castiliei
să îi descuie cătuşele aurite
apoi pleacă sub braţ cu o hartă nouă
şi picioarele goale prin bălţile
din Centrul Vechi.

Un fel de noapte de dragoste

Noapte de iunie, sfîrşit de an şcolar. Ore calde, cărăbuşi bezmetici, adieri de tei, felinare aprinse pe străzile principale, cîte două, trei umbre lungi în jurul fiecărui rătăcit pe alei mărginaşe… eu, foarte tînără, cu capul plin de romane de capă şi spadă şi îndrăgostită de şeful clasei, un băiat bun la mate, taciturn, cu sprîncene groase, ochii mici, dar cu rîs frumos. Locuia cu mama, o femeie văduvă, exigentă şi cinică, care a venit pe furiş într-o pauză să mă cunoască şi m-a lăsat plină de frici de toate felurile. În faţa ferestrei dormitorului lui, un castan destul de greu de escaladat…în bloc, vecini care deschideau uşa brusc şi dacă ai fi trecut călare pe motan. Şi eu, care de o săptămînă mă gîndeam numai la darul pentru ziua lui…
Am cercetat toate străzile care aveau grădini din marginea oraşului şi spre dimineaţă, cu inima cît un purice am şters-o de acasă, am sărit gardul unei case, am rupt o creangă cu trandafiri albi, am sărit un alt gard şi am cules şi din cei galbeni apoi, urmărită de doi cîini din cartier chiori de somn, m-am descălţat, am urcat treptele pînă la ultimul etaj şi am presărat petalele pe covoraşul cu pătrăţele albastre de la intrare. Acasă nu s-a prins nimeni că am lipsit.
Restul nopţii, tolănită în pat am construit scenariile reacţiilor lui pînă dimineaţa. Să mai spun că toate se terminau cu happy-end?
A doua zi, la şcoală a intrat în clasă fără să mă vadă, iar în pauze a vorbit cu toată lumea în afară de mine. În acutele disperării, în drum spre sala de sport, l-am auzit povestindu-i colegului de bancă despre nervii de dimineaţă ai femeii de serviciu, pe palier, care-i reproşa mizeria de la uşa apartamentului, de pe preş. Şi el care nu avea nici o vină.
Şi eu care trăisem prima noapte de dragoste.

joi

Lebăda aceasta ştie să zboare mai departe decît orice pasăre
Azi s-a zidicat dintre pietrele fierbinţi
pline de metale,
şi a trecut
prin aerul încins uscat apoi prin apa
şiroind în amurgul
pămîntului de jos
şi deja privirile noastre tînjesc
întoarse dinspre înţelepţii care binecuvîntată le fie memoria
o aşteaptă orbiţi de albul fulgilor ei
Lebăda aceasta ştie zborul spre pămîntul de sus
spre lacurile norilor de zăpadă
spre pămîntul de joi

Arthur Conan Doyle în căutarea muşchiului de aur

Arthur Conan Doyle se apucase de culturism. Motivul? Aflase din oareşce surse minimaliste că fiecare individ deţine un muşchi de aur ascuns într-o anumită porţiune a corpului şi îşi propuse să-l găsească şi să-l determine să se profileze. Bineînţeles că înainte să plece în căutarea lui se documentase şi soluţia cea mai simplă era să apeleze la forţă. Era sigur că după cîteva luni de antrenament susţinut, muşchiul nu va întîrzia să apară şi, cu această ocazie, Arthur va putea să îl expună din mijlocul bicepşilor, pectoralilor, al muşchilor de la abdomen sau pulpe care vor începe să strălucească şi ei, stîrnind oftături invidioase în bărbaţi şi languroase în femei.
Watson îl admira în fiecare zi:
-Cum se poate o performanţă ca asta? aţi întinerit cu 15 ani. V-aţi lăsat şi de pipă şi de lupă!
-Cu cîte două bidoane de 5 litri de apă pline în fiecare mînă, alternativ şi cît mai lent cu putinţă, zicea Arthur, fără să se întrerupă din exerciţii.
Povestea spune că el lucrează 30 de minute pe zi, sub privirile de medic de gardă ale lui Watson.
Din această cauză, ultimul film nu le-a ieşit prea reuşit. Regizor nou, recuzită nouă...

aventurări conspirative

Am citit zilele trecute într-un ziar despre unii contemporani deranjaţi de mentalul colectiv care apelează la ideea de conspiraţie atunci cînd nu obţine o explicaţie. Mărturisesc că şi eu fac aceasta din distracţie, din lipsa unei informări exhaustive asupra situaţiei sau din alte motive. Destul de des mă supun părţii mele „istoriciste” din creier, care nu doar îmi pune ordine în idei, dar mă face şi să suport mai uşor evenimentele ticăloase.
Şi acum să trec la generalizări: consider că poporul român are încredere în ideea de conspiraţie nu pentru că e român, fost comunist, balcanic, îndoctrinat, ortodox etc., ci pentru că e format din oameni care încearcă să înţeleagă evenimente ilogice într-o lume lipsită de transparenţă. Această chestiune a înţelgerii e destul de complicată şi eu doar schiţez un pic problema. Nevoia de înţelegere e universală. Ea vine, conform lui Aristotel, din faptul că deţinem în intelect nişte principii logice, iar dintre toate, cel al Noncontradicţiei pare să joace un rol mai important, în sensul că încălcarea lui produce un fel de stupefacţie, o „crampă mentală” , vorba lui Wittgenstein. Ori de cîte ori în capul nostru nu se pot pune de acord propoziţiile despre lume cu sistemul de cunoştinţe deja deţinute, de valori şi credinţe, atunci se produce crampa cu pricina. Dorinţa de coerenţă apare inclusiv la oamenii politici, că şi ei sunt oameni, de pildă la Iliescu care făcea apel la ea într-un mod paradoxal (cum poate vorbi de coerenţă un comunist care construieşte democraţia alături de alţi comunişti nostalgici?). Deci, cînd nu dă de coerenţă între enunţurile deja existente şi realităţile prezente traduse tot în enunţuri, omul cere explicaţii ca să poată înţelege şi aşteaptă aceste explicaţii de la persoane competente. Întîi le cere preşedintelui, oamenilor politici, adică celor care fac legile, care le aplică, care judecă încălcarea lor, apoi le cere presei, armatei. În cele din urmă ajunge şi la şcoală şi biserică, că şi ele sunt sisteme. Şi, după ce toate acestea sunt consultate mai mult sau mai puţin nesatisfăcător, se ajunge la conspiraţie. Conspiraţia este deci o explicaţie care se dovedeşte, în anumite cazuri, mai coerentă decît cele care ni se predau zilnic de către edilii vieţii noatre publice.
Nu pentru că suntem români suntem mai înclinaţi către acceptarea ideii de conspiraţie, ci pentru că există foarte puţine situaţii în care nu putem gîndi altfel.
Şi am să vă dau doar un exemplu: cum vă explicaţi faptul că dacă ai experienţă bancară eşti mai uşor primit în securitate şi dacă ai lucrat în securitate ajungi mai uşor manager de top în multinaţionale financiare? Nu se poate să nu te întrebi conspirativ care este cheia acestei înfrăţiri dintre cei care se ocupă cu siguranţa şi cei care deţin conţinutul seifului?

În concluzie, dacă metanaraţiunile din presă sau politică ar fi mai puţin fanteziste, nu am fi siliţi să apelăm la altele la fel de pline de imaginaţie, dar care au mai mult umor. La întrebarea: Ce s-a întîmplat cu banii de la FMI? care răspuns vi se pare mai plauzibil:
1. Au fost investiţi în infrastructura ţării, efectele acestei investiţii se vor vedea peste multe generaţii cînd noi nu vom mai fi, iar pînă atunci vom tot plăti
2. Au fost furaţi, pierduţi la poker, jefuiţi, volatilizaţi, s-au topit şi transformat în monede de 1 ban, care s-a crezut că sunt de aur şi care, de fapt, deşi circulă în legalitate, nu sunt primite nici de bănci şi nici de magazinele universale,
Nu vi se pare mai aventuros al doilea răspuns? Eu zic că e şi mai apropiat de adevăr.