trei pe doi

trebuie să-mi mai înveselesc un pic blogul, îi pier culorile pe zi ce trece, dar tot nu-mi găsesc răgaz, tot mă atrage altceva... pînă una- alta, un trio audio-video în care Dali pictează cîntînd sau cîntă desenînd. tot îmi place de el, chiar şi după atîta risipă de melancolie bicoloră. încă mă face- dacă nu să rîd, măcar să zîmbesc. inutilitatea gestului şi obiectului artistic lasă loc unei brize de optimism, chiar dacă melodia se termină cam brusc pentru urechile noastre doritoare de finaluri remarcabile. dar, vorba colegului meu de catedră, (pe care o răstălmăcesc, că nu mă prea ţin neuronii în ultima vreme), ce poate fi mai frumos decît un gest la jumătate suspendat!

În joacă, joacă-se!

Ţară, ţară vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe mine!
Fac cel mai repede trei paşi înapoi şi
mă pot arunca în viitor de la stînga spre dreapta,
ca să nu-mi ardă obrazul de ruşinea apusurilor
eu, peticul de hîrtie pe care ţi-ai ţesut porumbeii şi cruciuliţele prin etamina văzduhului care-mi cînta în amiază metalicul: Was ist das?
Uite, mai există încă furnici,
îţi spun
în timp ce-i mîngîi ierbii firele, tăiate tandru cu foarfeca de-o fată cu fustă înflorată,
fata ce visează încă din manualul de-a 6-a chipul soldatului necunoscut


Ţară, ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe tine, cel care ştii cel mai frumos să potriveşti visele
Care-mi aminteşti cuvintele uitate încă de la primul vers de vecinii mei de palier
Care, înainte de a-şi descărca pistoalele în pragul uşii mele,
trec prin vizorul pe care încerc în zadar să-l acopăr cu cartonaşe albe,

Ţară, Ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe sine!
.................
m-am plictisit şi de jocul acesta,
draga mea, patrie
de zgomot, de mulţimi şi ţipete
mă duc să dorm puţin
e amiazănoapte

în căştile mele se aude muzică
muzică
Muzică, dacă poţi înţelege
ce înseamnă??? !!!!...
asta e,