Între rafturile pline de carneţele cu numele iubitelor şi adresele lor de mail, Don Juan răsfoia distrat unul din volume, al 373-lea.
Ordonate alfabetic, numele fetelor şi femeilor care-l iubiseră, suferiseră şi îl mai visau încă se înşirau melodios...la, le , li, lo....ma, me, mi, mo....na, ne, ni, no....pa, pe, pi, po....
Deodată, lui Don Juan îi izbucni în minte o amintire a unui nume fără vocale, dintr-o ţară nordică şi începu febril să caute în agende combinaţii de consoane: lm, sq, rh...toate înfundatele şi tăinuitele sunete ale numelor auzite în treacăt, sunete surde ale pămîntului şi lemnului încă viu sub lama toporului, şoptit de un dulce glas graseiat...şi căută, şi căută toată ziua şi noaptea...
Dimineaţa veni cu ceaţa reamintirii, însă îi aduse o linişte prietenoasă, de la femeia de departe îşi dorea doar deprinderea de a-i rosti cu uşurinţă numele.
image by .lucidreamer
9 comentarii:
îl prefer pe Casanova lui Don Juan. Italianul era un visător, iubea femeile pentru ele însele, le aducea satisfacţii, îi plăcea vinul şi ospeţia. Spaniolul este un nevrotic, aproape psihopat. El nu iubea pe nimeni. De ce ai ales pe Don Juan?
Spadasinul din Renaştere
erată: îi plăceau :)))
Şi mie îmi place Casanova, dar el e o fiinţă reală, în timp ce Don Juan nu e. Şi pe acest blog, unele fiinţe reale sunt ireale şi invers. Departe de a intra în polemici, gradul lor de nebunie le este sarea şi piperul. Nu ne rămîne decît să ne imaginăm că dacă s-ar fi cunoscut, probabil s-ar fi îndrăgostit unul de altul şi ar fi făcut un cuplu mai trainic şi mai frumos.
Cunosc un ren aproape real care a tresârit când ţi-a citit postarea.
Dolfi, frumoasă declaraţie, nu? Lasă pipa în zăpadă puţin şi te uită, copitatule! Ei-hii, ai-hoo...
nu înţeleg cum "gradul de nebunie" poate garanta interesul faţă de cineva. eu credeam că farmecul personalităţii e responsabil de asta iar nu trăsăturile negative, îndepărtate de firesc... se confundă termenii: în ireal nu e loc de nebunie. aşa cred eu. sic cogito cogitandum. acum vine psihanaliza :)))
capelanul ducelui de Augsburg
Interesant e că şi nebunii gândesc la fel despre ceilalţi: nu înţeleg nici ei ce-i cu toată vânzoleala din jurul lor, atâta vreme cât ei îşi urmează, valsând, instinctul... creativ, într-o lume plină de reguli :)).
"Irealul" despre care scrii, prietene drag, o fi nebunia de dincolo de nebunie? (cât aş vrea şi eu să ajung la acea încântare!)
Semnează,
Aufhebung
Şi cînd te gîndeşti că acest nebun chiar nu a existat...(Oare din pricina mulţimii de carneţele?) Cred că iubirea platonică era văzută de Wittgenstein ca nebunie, lumea raţiunii pure sau moartea raţiunii nietzscheene sunt tot îndepărtări de un "real farmec" cotidian. Cît despre teoriile psihologiei, cu etalonul: omul este o fiinţă normală, nici ele nu-s mai prejos. Dacă normalitatea ar putea fi definită ca o agresivitate ţinută în frîu, efort de suportare a sinelui şi celorlalţi, îmi plac şi mie oamenii normali. Altfel, prefer nebunii din mintea mea. Probabil şi eu, ca orice om "normal", sunt psihanalizabilă. Noroc că mai există o speranţă, cu un pic de efort confesional, mă tratez şi funcţionez ca unsă. (Adică să mă uit după Casanova, nu după Don Juan?)
mizam mai mult pe farmec decît pe întemeierea unei admiraţii născute din violenţa interpretării "normalităţii"; adică pe savurarea în timp a Celuilalt - în fond seamăn al nostru -; nu am avut intenţii prescriptiv pedagogice. Se pare că îţi plac încă poveştile de groază...
Mitteleuropa
ah, savurarea în timp a celuilalt cere un exerciţiu de intoxicare pe care nu-l am (sau nu vreau, nu ştiu). abia mai pufăi cîte o ţigară, o dată la jumătate de an. poveştile de groază m-au salvat uneori, dar nu pot s-o ţin intr-una aşa, am mereu sentimentul că mă urmăreşte un tigru.
Trimiteți un comentariu