Se făcea că era aprilie. Eu abia învăţasem cîteva litere, dar ştiam să citesc bine lecţiile din urmă, nu luasem niciodată cele 10 linii-muchie la palmă pentru greşeli de citit. Asistam în fiecare zi la supliciul colegilor, care se întorceau în bănci cu dinţii încleştaţi şi ochii în lacrimi. Apoi, creionul le tremura în mînă toată ziua...
În clasă eram trei de-a-ntîia, cinci de-a doua, cinci de-a treia şi şase de-a patra. Cei de-a patra erau toţi băieţi. Mă întorceam cu ei acasă la bunică-mea mereu pe acelaşi drum, urcam şi
coboram două dealuri, primăvara, direct de-a berbeleacul
(ne întindeam pe pămînt şi ne răsuceam ca un balot pînă la poale). Doi dintre ei treceau pe acasă şi luau caii. Îmi era frică de ei, eu, orăşeancă, văzusem cai de-aproape numai în poze. Se lăudau cu peripeţiile serilor cînd se întorceau cu vitele. Rădeau de noi, ăştia de-antîia, şi mai ales de mine, de lipsa mea de accent, de faptul că nu înţelegeam înjurăturile, că urma să merg la şcoală şi după ce terminam a patra. Ei aveau să nu mai meargă. Prima comună unde erau clase de gimnaziu era departe, la 10 km, dura prea mult timp şcoala şi vitele trebuiau scoase la iarbă.
În dimineaţa aceea de aprilie învăţătorul n-a venit. Era un bărbat de vreo 30 de ani, făcea naveta de la Bucureşti…A venit o femeie, care ne-a spus că va fi învăţătoarea noastră anul acela. Nu ştiu dacă s-a ţinut sau nu de cuvînt, pe mine părinţii m-au luat de la bunici şi m-au înscris la o şcoală în noul oraş în care urma să locuim.
Se oprise ploaia, după vreo săptamînă mohorîtă şi am ieşit toţi în curte. Ne atîrnam de crengile înflorite ale corcoduşilor ca-n huţuluş. Doi bărbaţi în haine militare au inceput să care în iarbă cărţi dintr-o sală în care nu intrasem niciodată. Şcoala avea o singura clasă, în care învăţam toţi. Au cărat mult timp…noi am jucat ascunselea şi ţin minte că tocmai ochisem un loc bun între uşă şi zid, cînd învăţătoarea ne-a chemat. Ne-a spus să ne aducem ghiozdanele şi să ne punem în ele cîte cărţi putem duce, dar geanta să se închidă totuşi. Repede, pînă nu se întorceau bărbaţii plecaţi după chibrituri. Apoi, ne-a trimis în clasă. Pe fereastră vedeam flăcările ridicîndu-se pînă la crengile copacului. Ce păcat, m-am gîndit, or să se afume florile …
Nu am avut timp să citim titlurile cărţilor sau să le răsfoim. Simţeam şi geanta închisă în bancă arzînd. Nu mă puteam gîndi la nimic legat de lecţii. Atunci am făcut primele greşelii de citit. În geantă am găsit acasă o carte de Caragiale, un volum despre mituri ale creaţiei şi un manual interbelic de latină. A, şi un roman rusesc despre trei puşti care nu iubeau şcoala. Aceea a fost prima carte citită.
A doua zi, învăţătoarea ne-a spus că în
aprilie s-au născut tovarăşul Lenin şi Hitler.
Din ziua aceea nu a mai luat nimeni din clasă linii la palmă. S-a oprit ploaia. Dacă aş fi ştiut că Wittgenstein şi-a trăit viaţa şi filosofia tot de-a lungul lunii aprilie, aş fi înţeles ce jocuri ne fac să suportăm sau nu trecutul. Sau poate că nu...
