minunate

Am primit o leapşă de la prietenul meu de catedră, Radu, în care ar trebui să scriu despre cele şapte minuni ale patriei mele.
Eu am avut mereu o problemă cu propoziţiile generale şi universale şi mă uimesc cum se pot scoate cu aşa uşurinţă enunţuri care încep cu „ toţi” sau cu „ oricare”...Mă înfricoşez de curajul oamenilor de a prinde în cîteva cuvinte chestii care vizează o naţie întreagă. „Schimbarea la faţă a României” m-a lăsat cu gura căscată prin îndrazneala lui Cioran, mai mult decît prin duritatea afrmaţiilor.
Nici măcar n-am fost într-o ţară străină vreodată, ca să am criteriu de comparaţie...nici în clasica excursie în Bulgaria n-am fost, nici prin ţară n-am bîntuit în calitate de turist în ultimii 10 ani, aşa că mi-e greu să scriu despre minunile patriei mele, fără să repet ce s-a mai spus mult mai bine şi mai deştept. Am să-mi imaginez cum un străin poposeşte pe aici şi se uită la ţara mea...nu la mine, nu, la ţara mea am zis. Şi eu mă simt...cum? Cum ar trebui să mă simt cînd străinul îşi plimba privirea peste oameni, cladiri, munţi, văi, păduri şi mare? Ar trebui să mă simt minunat, nu? Aşa s-ar simţi francezul, americanul, neamţul...Dimpotrivă, încep să mă simt rău gîndindu-mă că nu i-ar fi bine străinului. Gata , vinovăţia începe să mă roadă încet, teama că un alt român o să-l agreseze, teama că în final mă va dispreţui sau că mă va compătimi face atît de fragilă mîndria mea. Doar atîţia vorbesc despre asta...aşa mulţi au simţit-o. Mai bine mă gîndesc în tihnă la ochii unui alt chip din alte timpuri...
Mi se pare minunat că:
1. aici, la noi, Ovidiu, care a coborît din civilizaţie în barbarie a fost admirat, că dacii i-au fost fani şi că a murit de moarte bună, chiar dacă nefericit... Îmi permit să spun că dacă ar fi plecat înapoi la Roma nu o sfîrşea aşa
2. a existat un domnitor al românilor, cărturar, om inteligent şi bun, Cantemir, care şi-a dorit ca noi să fim europeni...şi asta acum 300 de ani. Şi pe deasupra a mai şi scris o carte de filosofie. Serioasă.
3. dacă Brîncuşi s-ar uita la mine, m-ar vedea frumoasă şi m-ar vedea după aceea aşa încă mulţi, femei şi bărbaţi, de aici şi de aiurea, pînă şi Dali, (care avea şi el obsesiile lui).
4. de cîte ori îl văd pe Toma Caragiu zîmbind, mă simt mai deşteaptă...şi cred că asta simte multă lume. Nu oricine poate să te facă să te simţi aşa.
5. că în ochii copiilor lui Aman te prăbuşeşti cu tot felul tău de a fi, bun sau nu.
6. că poporul ăsta, „din doi bărbaţi cu braţe tari”, cum cita Radu, are sufletul Cosînzenei. Care stă întemniţată de zmeii istoriei în turnuri aşteptînd eliberarea, dar făra dramatism. Ileana, nu se sinucide, nu încearcă să evadeze, ci aşteaptă, mizînd pe atemporalitatea ţării poveştilor, prinţul eliberator. Şi cînd trebuie să fugă, nu îi e foarte clar. Şi totuşi, Ileana e frumoasă şi naivă. Lui Făt Frumos îi ajunge ca să fie fericit.
7. mi se pare minunat că încă nu mă gîndesc sa plec de tot din România. Nu am încă undeva nici o Ileană de eliberat şi nici un zmeu de care să fug. Doar balaurii proprii mă sîcîie, dar de ei nu scap nicăieri. Dimpotrivă, aici le mai înţeleg limba, şi-i pot descînta. Dau leapşa mai departe lui Tibi, Ralucăi, lui RaduB., colegul meu, Mirelei, Lorenei, Claudiei, lui Marcus. Poate nu moare la mine jocul.